Îndemn la nesupunere civică

Începe o nouă săptămână de proteste și convulsii sociale, care zguduie din temelii societatea și economia românească.

Poliția și jandarmeria sunt în alertă maximă, serviciile speciale ascultă telefoanele și comunicațiile tuturor celor care mai au un dram de suflu civic în ei, mai ceva ca pe vremea împușcatului.

A trecut momentul promisiunilor electorale, acum PSD-ul și mogulii ce au spoliat țara asmut din umbră populația revoltată la mari mișcări de stradă. Vânzoleală și disperare multă, sărăcie și lipsă de speranță pe de-o parte, de cealaltă parte, a politicienilor, calcule ascunse, inconștiență criminală, speranțe secrete de remanieri guvernamentale, de lovituri de palat. Nebunie curată !

În tot acest talmeș balmeș fără noimă, de comentatori, „anal-iști” și tot felul de guriști și pupincuriști de profesie, ce fac spume la gură la televizor, ridicând micii lor pumni neputincioși, (care n-au muncit o oră în viațza lor), în numele populației disperate, fără nici un fel de soluții, nimeni nu mai înțelege nimic, zgomotul de fond acoperă esența problemei și totul se pierde într-o imensă cacofonie, în timp ce carul triumfal al dezastrului numit „măsuri guvernamentale anti-criză marca FMI” condamnă la pieire categorii întregi de români (bolnavii și pensionarii în special).

Guvernul, în frunte cu Traian Băsescu, joacă un joc al surzilor, ducând la rău sfârșit și sapă de lemn o țară întreagă, în numele „măsurilor anti-criză”.

Că acești oameni care ne conduc nu au habar despre ce fac, se vede cu ochiul liber, din declarațiile lor, din inconștiența și prostia de care dau dovadă, din inconsecvența în măsuri și lipsa de legătură dintre vorbele și faptele lor.

Fiind născuți ca „cetățeni captivi” în acest stat rău-condus, am încetat să ne punem sau nu ne-am pus niciodată câteva întrebări esențiale care țin desigur, de teroria generală a dreptului și domeniul dreptului constituțional, dar care acum sunt la fel de actuale și stringente ca și întrebările filosofice eterne: „Cine sunt, de unde vin și unde mă duc !?”

Ce mai este astăzi Statul ? La modul esențial, Statul este modalitatea de organizare a unei colectivități unite din timpuri imemoriale pe criterii de rasă, limbă, tradiții și sânge, ce corespunde (sau ar trebui să corespundă) nevoilor și aspirațiilor cetățenilor săi, din punct de vedere al dezvoltării acestora.

Statul este organizat pentru a prelua delegarea democratică a puterii majorității, și transferului exercițiului ei temporar în mâna unor oameni  presupuși a fi gospodari și responsabili, dedicați binelui comun al colectivității respective.

Prin mecanismul statal, indivizii componenți ai unui stat cedează de bună voie o câtime a beneficiilor (câștigului) individual a fiecăruia, în favoarea unui fond comun (numit Bugetul de stat), din care apoi gospodarii statului, cei delegați în acest sens de către majoritate, redistribuie acest „fond” pentru acoperirea unor necesități ale populației, garantate prin Constituție (dreptul la viață, la îngrijire medicală gratuită, la asigurări sociale etc.).

Ce se întâmplă însă când cei care erau desemnați doar temporar să „distribuie” aceste beneficii ale civilizației democratice pe care cu toții le plătim, devin trădătorii acelui neam, hoții acestei avuții publice, și chiar găsesc modalități de a permanentiza „numirea” lor la puterea decizională a unui Stat ?!

Ce se întâmplă când Statul este îndatorat de acești lupi îmbrăcați în blăni de oaie, când banii plătiți de majoritate se duc în buzunarele doldora ale celor puțini și avuți, când minoritățile celor slabi și fără apărare sunt condamnate de acești criminali la moarte lentă și chinuitoare, prin lipsuri, disperare și înfometare ?!

Din păcate, constatăm pe pielea noastră un adevăr amar, anume faptul că democrația nu este un dat, este un bun prețios care trebuie apărat clipă de clipă de poftele și asalturile dușmanilor din interior cât și din exteior.

Ca români, ne-am bucurat de așa-zisa schimbare de regim din `89, dar am făcut prea puțin să ne apărăm drepturile și libertățile pe care șansa Istoriei ni le-a dăruit la acel moment.

Astăzi, facem în mod mecanic un lucru fără noimă. Ieșim în stradă și țipăm. Și credem că asta contează. Sau facem grevă. Iar inamicii României, ai noștrii, ai tuturor românilor, își freacă mâinile, satisfăcuți. Au mai câștigat fără luptă un război economic, au mai îngenunchiat și supus suveranitatea unei țări. Noi și copii noștri vom plăti străinilor împrumuturi / datorii „istorice” pe care nimeni nu își va mai aminti pe ce sau cheltuit.

Iar guvernanții, la fel de inconștenți ca și marea majoritate, vor duce la groapă, în sclavie acest popor, incapabli să facă ceva pentru salvarea unei țări pe care nu au iubit-o niciodată.

Pentru că este INCONȘTIENȚĂ CRIMINALĂ să provoci sau să declanșezi greve, să iei măsuri care să paralizeze economia națională, fără să faci un calcul prealabil, să prevezi colapsul economic în care arunci țara prin astfel de acțiuni.

De ce spun asta ?! Păi, oameni în grevă înseamnă oameni care nu muncesc. Dacă nu muncesc, nu produc. Dacă nu produc, nu plătesc impozite și taxe pe ceea ce nu au produs. Această „gaură” în buget, cumulată pe toată perioada de revolte și greve, va depăși cumulat, ipoteticul beneficiu al „împrumutului” de la FMI din care, puțini știu că 60% nici măcar n-a intrat în România ci a fost virat organismelor bancare, pentru „relansarea finanțărilor către populație”. Cu alte cuvinte, 60% din banii pe care noi îi vom plăti FMI-ului au fost dați unor bănci private, pentru ca acestea la rândul lor să ni dea nouă cu împrumut !!! Cât de tâmpit sau de rau-voitor trebuie să fii ca sa accepți – ca politician așa ceva, sub pretext că „scoți țara din criză” ?!

După cum spuneam, nu grevele sunt soluția. Prin grevă, adâncim mizeria economică, colapsul financiar al bugetului de stat, al nostru al tuturor, cu alte cuvinte, facem jocul inamicului.

Greva ca mijloc de protest (numită pe românește și încetarea lucrului), este adecvată în cazul companiilor cu capital privat, unde patronului îi pasă dacă are pierderi, pentru că le resimte în buzunarul propriu, sunt ale lui, ca de altfel și câștigurile.

În sistemul democratic, statul este al nimănui, nimeni nu poartă decât o răspundere parțială pentru ceea ce se întâmplă, iar mecanismele de atragere a răspunderii sunt extrem de vagi și de întortocheate, practic inexistente, din moment ce nici un politician nu a răspuns niciodată pentru actul său politic sau administrativ.

În aceste condiții, greva este ineficientă, pentru că politicienii nu pierd nimic, ci doar își justifică pierderile prin pierderi și mai mari, provocate de grevele ce la rândul lor sunt provocate de măsurile lor criminale.

Astfel, intrând într-un astfel de cerc vicios prost înțeles, statul și serviciile oferite de organizarea democratică încep să dispară unul câte unul:

-         greva în Justiție; dispare actul de justiție, apare nesiguranța și dezordinea socială.

-         Greva în învățământ; dispare pregătirea generațiilor viitoare, ajungem o țară de analfabeți

-         Greva în sănătate; dispar serviciile de sănătate publică

-         Greva în diverse ramuri economice (transporturi, poștă, etc.) blochează și celelalte domenii de activitate private, care aduceau bani la buget.

Astfel, o grevă generală poate produce consecințe negative de lungă durată, incalculabile, asupra economiei naționale și bugetului de stat.

Tocmai de aceea, poporul japonez, din spirit de responsabilitate, a inventat „greva japoneză” în care greviștii totuși munceau, căutând să nu aducă prejudicii binelui comun, de care toți ar trebui să ne bucurăm, numit Stat, care ne ține departe de haos și barbarie. Da, dar japonezii erau ascultați de Împărat, care la rândul lui era un om responsabil.

În cazul nostru, greva japoneză este la fel de lejer ignorată de conducătorii țării ca și greva normală, pentru că ei nu răspund de dezastrul pe care îl pricinuiesc.

În această situație, soluția la care eu m-am oprit este aceea a nesupunerii civice, a grevei fiscale în primul rând, dar dublată de adoptarea și aderarea la un nou tip de „colectivizare”, nu în sensul cel rău al termenului, cu care ne-au obișnuit comuniștii, ci în sensul folosit de știința psihologiei sociale, acela de socializare și relaționare cu restul comunictății din care facem parte, prin mijloace care să permită întărirea economică și prosperitatea acelei comunități.

Mulți oameni de afaceri și o mulțime de companii au căutat și au găsit (sau se îndreaptă, uneori fără să își dea seama) către genul de soluții pe care le propun în cele ce urmează, soluții pe care nu le-am inventat eu, ci sunt universale, ele „răsar” spontan în sânul oricărei colectivități dornice să supraviețuiască.

Despre ce fel de mecanism este vorba !? Personal, ca avocat, activitatea mea principală se desfășoară în domeniul dreptului comercial. Urmăresc cu atenție dinamica economiei, domeniile de activitate care mai aduc profituri, soluțiile pentru reducerea impozitării excesive a activității comercianților, modalitățile (aflate în sfera legalității) de dezvoltare economică – pe o piață ce duce o lipsă tot mai acută de lichidități.

Așa-numita „criză economică” pe care o traversăm a fost provocată artificial prin blocarea unei importante părți de masă monetară – de către oculta financiară mondială. Acest blocaj a fost provocat după o creștere economică falsă, rezultată din dezvoltare pe bază de credit. Iei bani acum, dar în viitor trebuie să dai înapoi băncii din profitul pe care estimezi că îl vei avea din afacerea pe care o dezvolți cu banii băncii. Din această spirală a împrumuturilor niciodată restituite integral, bazată pe previziunile recuperării investiției pe termen mediu sau lung bazate pe certitudinea unei populații cu putere de cumpărare sănătoasă, a rezultat supraevaluarea bunurilor și serviciilor aflate în circulație, și indirect inflația. Cu toții știm perioada creditărilor, când prețurile la terenuri, imobile, mașini erau deosebit de ridicate, pentru că exista cerera artificială provocată de posibilitatea populației de a se împrumuta inconștient la bănci…

Prin blocarea bruscă a creditărilor, au început să dispară lichiditățile din circuitul economic, și astfel, chiar dacă în mod paradoxal bunurile și serviciile există în continuare la același nivel, ele sunt evaluate diferit, din pricina lipsei puterii de cumpărare a populației, care nu mai poate cumpăra pe datorie (nu se mai poate împrumuta la bănci).

Spre exemplu, în domeniul dezvoltării imobiliare, crahul financiar este cel mai evident. S-au luat credite, s-au cumpărat terenuri la prețuri fabuloase (datorită concurenței), s-a construit enorm, iar acum chiar dacă există cerere și chiar putere de cumpărare reală (bazată pe bunuri și servicii), oamenii nu au banii necesari să cumpere.

În tot acest mecanism, Statul a ajuns să se roage de bănci pentru a credita populația, ba mai mult, a ajuns să dea „ajutoare” nerambursabile din bani publici băncilor, pentru ca acestea să reia creditările către populație.

O concluzie clară se desprinde din situația prezentată. Valoarea unor bunuri și servicii, posibilitatea de dobândire a acestora DEPINDE de punerea în circulație a unor hârtii numite „bani”, iar cei ce controlează emisiunea și circulația acestor etaloane fictive ale puterii reale de compărare a bunurilor și serviciilor, sunt băncile.

Suntem în situația paradoxală, de a spune – citându-l pe Sheldon Emry (lucrarea „Biliarde pentru Bancheri, Datorii pentru populație”) – precum o companie aeriană: „Avionele noastre zboară (goale), dar nu vă putem transporta pentru că nu avem bilete…”.

Soluția pentru a suplini lipsa „liantului” economic pe care îl reprezintă moneda, încep să o descopere intuitiv și dezvoltatorii noștri. Ea se numește monedă (mijloc de plată) complementară.

Spre exemplu, un dezvoltator imobiliar are terenul, proiectul și autorizațiile, dar nu mai are banii necesari realizării construcției sau finalizării ei (situație aproape generalizată la noi). Sau, chiar dacă a terminat construcția, nimeni nu i-o mai închiriază sau cumpără din lipsă de bani lichizi. O soluție, în primul caz, este aceea de a găsi furnizori de servicii (construcții în acest caz) cu care să finalizeze lucrările, încheind cu aceștia contracte ferme prin care o parte din rezultatul final (un apartament sau mai multe, spre exemplu) le revin acestora la sfârșitul lucrării. Astfel, poți construi cu cimentul producătorului (care oricum nu și-l mai poate vinde, că nimeni nu mai cumpără din lipsă de bani), cu fierul altui producător, cu manopera și utilajele unui alt constructor, care acceptă o astfel de modalitate de plată prin schimb.

Cei care au imobile ce nu se vând, au găsit modalitatea de a oferi cumpărătorilor o gamă largă de modalități de plată, de la contracte de leasing imobiliar până la contracte de împrumut (credite, achiziționare în rate) fără ca dezvoltatorul să poată totuși desfășura activități bancare (creditare, perceperea de dobânzi, etc.)

Nimic deosebit până aici, veți spune. Da, dar acesta este doar începutul, zorii sistemului economic de contracarare a crizei, bazat pe eludarea folosirii unei monede controlate în totalitate de oculta financiară planetară.

Mai departe, în acea comunitate de afaceri, de bunuri și servicii, oamenii nu sunt nevoiți să aștepte fructificarea acestor schimbrui, ci la rândul lor le transmit, le tranzacționează mai departe prin diverse metode (compensări, alte schimmburi, sau chiar punerea în circulație independentă a unor alte mijloace de plată).

Exemple de acest fel au existat și există pretutindeni: În anii 1920, când marca germană cunoscuse o hiperinflație, multe orașe germane începuseră să emită și să folosească propria lor monedă de schimb.

Sute de comunități din Canada, Statele Unite și Europa, au făcut același lucru, în timpul Marii Depresii, când șomajul atinsese cote astronomice datorită lipsei de monedă. Practic, exista forță de muncă și o grămadă de treabă de făcut, dar nu exista pe piață moneda necesară schimbului echitabil între muncă și servicii.

În 1995, Argentina a intrat în faliment, datorită „ajutorului” FMI. Comunități unite au creat un sistem de barter local și început să pună atunci în circulație  bonuri (tichete) ce aveau reprezentarea unor bunuri și servicii, și cu ajutorul cărora se puteau achiziționa.

Acest sistem a fost denumit ulterior Rețeaua Globală de Schimb (mai exact RGT – Red Global de Treque) și a devenit apoi cea mai mare rețea națională de schimb de bunuri și servicii, fiind răspândit în America Centrală și de Sud, având în prezent 7 milioane de membrii și o circulație a bunurilor evaluată la milioane de dolari pe an.

Alte măsuri de acest gen au fost luate chiar de către autoritățile locale argentiniene, care au pus în circulație în unele zone un tip de chitanțe numite „debt-cancelling bonds” (bonuri de anulare a datoriilor) care aveau chiar un echivalent în peso-ul argentinian.

Cel mai cunoscut (și de succes) model de astfel de instrument de plată, numit ore (de muncă) Ithaca” (Ithaca Hour), a fost lansat în anul 1991 în Statul New York  – Ithaca, de către Paul Glover. „Ora Ithaca” este o bucată de hârtie inscripționată pe verso cu următorul mesaj: „Aceștia sunt bani. Această hârtie („oră”) îl îndreptățește pe posesorul acestea să primească o oră de muncă, sau valoarea ei negociată în bunuri și servicii. „Ora Ithaca” stimulează afacerile locale, prin recircularea bogăției noastre pe plan local, și ajută la crearea de noi locuri de muncă. „Ora Ithaca” este bazată pe capital real: priceperea noastră, mușchii noștri, uneltele noastre, păduri, câmpii și râuri.

O „Ora Ithaca” este considerată a fi echivalentul a 10 USD, iar serviciile spcializate sunte evaluate în multiplii ai „orei”. O dată la câteva luni, o publicație listează bunurile și serviciile din comunitatea respectivă pe care oamenii doresc să le tranzacționeze pe „ore”, și există chiar și o bancă a „orei”, iar în prezent există în circulație milioane de „ore”, cu care oamenii din comunitatea respectivă pot plăti servicii medicale, produse și chiar chirii… Un astfel de sistem funcționează foarte bine în paralel cu circulația monedei oficiale, dar și-a dovedit utilitatea, comunitățile respective realizând chiar o creștere economică însemnată, spre deosebire de vecinii lor care nu au adoptat un astfel de sistem local.

Bazele acestui circuit paralel fundamentează și modelul economic polonez, Polonia fiind din acest motiv, până în prezent singura țară europeană cu creștere economică reală pe timp de criză. Acesta este de altfel motivul real pentru care conducerea statului Polonez, în frunte cu președintele țării Lech Kaczynski, au fost asasinați în „accidentul aviatic” in apropierea aeroportului Smolensk.

ÎN CONCLUZIE: Dacă politicienii care conduc acest Stat nu vor să mai distribuie echitabil bogăția tării și impozitul strâns de la noi toți, nu avem decât un mijloc de a-i obliga să facă acest lucru: de astăzi înainte, să încetăm a mai plăti către Stat impozite și taxe, amenzi și orice alte sume de bani, până când nu vor înceta măsurile de spoliere națională, măsurile de genocid al pensionarilor și bolnavilor. Să revenim la organizarea în colectivități mici, să ne protejăm înăuntrul comunităților noastre, familii, blocuri, sate, orașe chiar, să ne ajutăm unii pe alții. Să nu mai hrănim acest cancer al societății numit „aparat de stat”, să îl lăsăm să moară, să îl ocolim, găsind resursele locale pentru organizarea comunitară.

Pentru că, decât să ne omoare mai târziu Statul, ca bolnavi sau ca pensionari, mai bine să îl „omorâm” noi pe el, cât suntem în puterea de a o face, prin refuzul nostru de al mai hrăni.

O asemenea atitudine, adoptată la nivel național și internațional va duce la prăbușirea sistemului mafiot al ocultei financiare internaționale, a cărei putere este bazată doar pe simpla convenție general acceptată a valorii pe care noi o dăm banilor emiși fără acoperire în bunuri și servicii.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *