Bucureștiul a inventat „naționalitatea moldoveană”

Bucureștiul a inventat „naționalitatea moldoveană”
Ediția de Vineri Nr.201026 din 09 iulie 2010

Bucureștiul pune în practică teoria moldovenismului, dându-i legitimare juridică. Luând vârtos și prostește securea sovietică în mâini, Statul român își taie craca de sub picioare și crește în cuprinsul său o minoritate „națională moldoveană”.

Să mă explic. Toți etnicii români din Basarabia care își redobândesc cetățenia română, de care au fost privați abuziv, sunt trecuți în Registrele de Evidență a Populației României ca fiind de… „naționalitate moldoveană”! Da, da, de „naționalitate moldoveană”, oricât de amară ar fi constatarea!

Dacă cineva, oficial român, jurnalist sau simplu cetățean, se îndoiește de acest fapt, poate consulta Registrele de Evidență a Populației ținute de primăria Sectorului 1 București. Orice român din Basarabia care își redobândește cetățenia este luat în evidență, în documentația Statului român, fără a fi întrebat, ca fiind de cetățenie română și de „naționalitate moldoveană”.

Nu aș fi descoperit această absurditate dacă, în calitate de persoană repusă în drepturile de cetățean român, nu aș fi mers la Direcția de Evidență a Populației din București pentru transcrierea Certificatului de naștere. Oricât am protestat în fața funcționarilor acestei instituții de stat, mi s-a explicat, cu un calm imperturbabil, că, sub aspect juridic, administrația României îi consideră pe etnicii români de la răsărit de Prut ca fiind de etnia/naționalitatea trecută în actele sovietice de stare civilă. Chiar dacă nu mi-a venit a crede ochilor, m-am convins pe viu, ca într-un vis urât, că pentru funcționărimea și birocrația bucureșteană nu contează că acești etnici români nu au fost niciodată întrebați de-a lungul perioadei de ocupație sovietică asupra apartenenței lor etnice și că, în condițiile politicii sovietice de ștergere a identității etnice românești, nici nu și-au putut-o exprima liber, fără atragerea unor consecințe negative. Abuzurile administrației sovietice sunt literă perpetuă de Evanghelie pentru administrația României de astăzi!

Cu asemenea abordări formalist-birocratice și neeuropene ale Statului român ne vom putea trezi într-o bună zi cu o ditamai „minoritate națională moldoveană” în România, a treia după unguri și țigani. Degeaba am protestat acum câțiva ani împotriva primirii în Parlamentul de la Chișinău a reprezentanților așa-zisei „Comunități a Moldovenilor din România” și salutării lor oficiale de către fostul spicher Marian Lupu. Degeaba am denunțat la Consiliul Europei inițiativele antiromânești ale comunistului Grigore Petrenco care ținteau recunoașterea unei „minorități naționale moldovenești” în România. Degeaba am cerut la București o Lege euroconformă privind românii de peste hotare și recunoașterea juridică a identității etnice românești pentru toți românii extrafrontalieri, indiferent de infranimele lor sau de pseudoetnonimele atribuite lor de autoritățile statelor străine. Degeaba am cerut dreptul de a obține legitimații de român, fără efecte extrateritoriale, dar valabile în fața autorităților Statului român. Degeaba.

Subiectul este vechi și, cu excepțiile de rigoare, nu a prea fost abordat în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Am publicat în FLUX, acum patru ani, niște Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Era o dezbatere publică inițiată de Ministerul Afacerilor Externe de la București, în timpul mandatului ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu. Scriam cu acea ocazie că „România, ca și orice alt Stat național, are obligații față de compatrioții săi de pretutindeni. În această situație este cu neputință să trecem cu vederea obligațiile istorice pe care România, ca modúl politic de bază al Lumii Românești, le are față de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova. Prima obligație este cea a recunoașterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reședință al acestora, de cetățenie, de stare socială, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, științific, regional sau local [1], de confesiune, dacă sunt autohtoni [2] sau alohtoni în spațiul lor de viețuire comunitară etc. Nu mai există astăzi în Europa nici o altă națiune a cărei identitate să fie subminată, contestată sau falsificată atât de virulent de cercuri politice și parapolitice de esență, aspirație sau obediență imperială. După cum nu există nici o altă națiune europeană care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadă a lipsei de voință pentru apărarea și afirmarea plenară a propriei noastre identități. Simțim cu toții imperioasa nevoie să ni se recunoască filiația etnică, lingvistică, culturală și de multe ori confesională cu patria istorică. Ca țară-mamă, țară de rudenie și patrie etnică [3], România trebuie să-și dezvolte și să aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeană și practicile notorii în materie.”

Ca reacție la aceste Marginalii, ministrul Mihai-Răzvan Ungureanu mi-a trimis o scrisoare în care opina că Statul român nu agreează ideea eliberării Certificatelor de origine etnică românească pentru românii de peste hotare, pe motivul că acestea ar putea genera efecte juridice extrateritoriale.

Într-o scrisoare oficială din 11 iulie 2006, adresată ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu, aduceam la cunoștința oficialului român, următoarele: „Este greu să fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastră în subiectul actelor doveditoare a identității românești liber asumate. Experiența comunităților românești băștinașe din jurul României ne arată, în mod tragic, că românitatea nu este întotdeauna suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. Și asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autoritățile care nu îi permit de fiecare dată să se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesității evitării efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmării acestei identități cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale țărilor străine în care există asemenea proceduri, precum exclude și posibilitatea confirmării acestei identități în procedură judiciară comună în instanțele din afara României sau în procedură notarială”.

Întreaga procedură de dezbatere, aprobare, iar ulterior de modificare a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni s-a înscris, spre amarul nostru, în aceeași logică defectuoasă a neacceptării subordonării juridice a oricăror infranime ale românilor etnonimului generic (și singurul valabil!) de Român.

Unde mai pui că în cadrul acestor dezbateri unii reprezentanți ai Partidului Democrat-Liberal (PD-L) al domnilor Traian Băsescu și Emil Boc au scos din joben ideea unei alte minorități naționale în România, cea aromână! Este vorba de deputatul Costică Canacheu, promovat de PD-L într-o funcție de mare importanță în Legislativul României, anume în cea de președinte al Comisiei de Apărare, Ordine publică și Siguranță națională din Camera Deputaților. O altă fruntașă PD-L, Maria Stavrositu, deputat de Constanța, atacă România pe acest subiect cu orice ocazie, în țară și peste hotare, reclamând Statul român și cerând recunoașterea „minorității naționale aromâne” în România. Trebuie să amintim aici că o altă fruntașă PD-L, Cornelia Cazacu, a dat la APCE votul hotărâtor împotriva românilor din Timoc, inventându-se astfel așa-zisa minoritate națională “vlahă”. Logica prăpăstioasă a reprezentanților unuia din cele două partide de guvernământ din România (PD-L și UDMR) a fost că, odată recunoscută „naționalitatea moldoveană” și cea „vlahă”, mai rămâne doar un singur pas de făcut până la recunoașterea „minorității naționale aromâne”. Orice observator atent al dezbaterii va ajunge în mod firesc și logic la părerea că, din moment ce aceste și alte persoane au fost și sunt promovate de PD-L, anume aceasta este politica PD-L (dar și a UDMR) în raport cu aromânii din România și cu toți românii de peste hotare. Neluând niciodată atitudine publică față de faptele celor trei înalți reprezentanți ai săi (Canacheu, Cazacu, Stavrositu), PD-L face dovada practică a unei politici îndreptate, să-i spunem curat, împotriva identității și unității noastre etnice românești. O politică de subminare, păguboasă, absurdă, care trebuie denunțată și combătută cu orice ocazie și oriunde de către orice român.

După ce am fost abandonați fără luptă în 1940 (eufemismul „cedare” pentru noțiunea de „lașitate” făcuse chiar carieră în epocă), după ce am fost lăsați la cheremul administrației sovietice de ocupație, după politicile virulente antiromânești implementate la răsărit de Prut, după toate frământările noastre identitare canalizate în făgașul european al dreptului oricărei persoane de a-și asuma liber identitatea etnică, lingvistică și religioasă, mai-marii zilei de la București ne tratează ca „etnici moldoveni” (persoane de „naționalitate moldoveană”) și ne refuză astfel dreptul de a fi români deplini, cum ne-a lăsat Dumnezeu pe fața pământului. Aceasta este realitatea tristă, din păcate.

În zadar suntem acoperiți cu discursuri demagogice și politicianiste, fără finalitate practică, despre „o mare de patru milioane de români” între Nistru și Prut și dincolo de Nistru de vreme ce nici unul din autorii unor astfel de discursuri patriotarde, mari și mici, nu urnesc un deget pentru absolvirea noastră de umilința la care suntem supuși prin perpetuarea în actele Statului român a „naționalității moldovene” inventate și băgate pe gât de defuncta Uniune Sovietică.

Partidul Comunist Român al Anei Pauker și al lui Pavel Tkacenko, acea gașcă interbelică kominternistă care combătea „imperialismul românesc”, poate fi mândru de toate administrațiile postdecembriste de la București. Ca etnic român de la răsărit de Prut, restabilit în drepturile mele de cetățean român, constat cu disperată luciditate o continuitate perfectă între politica actuală a Statului român și cea a PCR-ului kominternist, care susținea prin cel de-al IV-lea congres al său de la Harkov din 1928 că „România contemporană nu reprezintă prin sine o unire “a tuturor românilor”, ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea și Banatul (…). În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor care au fost declarați drept „români”.”

Acestea sunt gândurile care m-au cotropit săptămâna trecută, când, pentru a-mi ridica Certificatul de naștere românesc, am fost umilit de Statul Român, a-i cărui funcționari, blindați cu niște absurde reglementări neeuropene, mi-au forțat mâna să semnez, în Registrul de Evidență a Populației, că aș fi cetățean român de „naționalitate moldoveană”. Acestea sunt gândurile care-i vin în minte oricărui român din Basarabia ajuns într-o asemenea situație absurdă. Dacă majoritatea parlamentară de la București și Guvernul instalat de aceasta vor să mă/ne contrazică, să o facă prin ajustarea cadrului legislativ românesc la normele europene în materie de naționalitate, pentru a ne lăsa libertatea de a ne asuma propria identitate etnică și de a ne declara ceea ce suntem în realitate, adică Români.

[1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangăi, Ciribiri, Daco-români, Fârșeroți, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniți, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroșeni, Moți, Munteni, Olahi, Oșeni, Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Țințari (și Sințari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlași, Volohi, Uflaci, Ulahi și altele care fac parte din patrimoniul istoric și cultural românesc și trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroți, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriți, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheți, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) și cel evreesc (așkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliți, karaimi, mozaici, sefarzi, semiți, tați, țafari etc.). Dihotomia terminologică în cazul românilor trebuie depășită prin asumarea, echivalarea semantică și subordonarea juridică termenului generic de Român a oricărui alt nume istoric, științific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi.

[2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia.

[3] Termenii utilizați, bunăoară, de Consiliul Europei sunt «kin-State» pentru engleză și «état-parent» pentru franceză.

Vlad CUBREACOV

preluare de pe www.flux.md