KRAKATIT

Desigur, nu mă pot abține. Voieurism-ul meu intelectual, dublat probabil de o luciditate (și un auto-analism / narcisism pe măsură), mă îndeamnă să îmi pun din nou pe hârtie câteva din gândurile care mă bântuie. Aș începe cu o observație, și anume că majoritatea blogerilor sunt anonimi. Aceștia gustă ”beția” auto-denunțării publice numai pe jumătate, și nu duc, ca mine, actul auto-dafe-ului, până la capăt. Mărturisirea publică a ”păcatului” filosofării în fața unui public necunoscut, dar avid (mai ales) de chestiunile intime, personale, ale autorului, îmi stârnește emoții similare celor trăite de saltimbanculul ce evoluează pe sârmă, la înălțime.
De data aceasta probabil că voi fi ceva mai criptic, asfel că numai cei care cunosc câte ceva despre ”cheia” decriptării textului meu vor înțelege cum se cuvine adevăratul sens al celor de mai jos. Sper ca meditațiile mele să ajute prietenilor mei, să le aducă măcar o clarificare în confuzia care se pare că a invadat lumea în care trăim.
Aparent, subiectul este depresia. Mecanismul ei. Rezultatele. Psihoza. Schizofrenia paranoidă. Agresivitatea disperării.
Să începem. Au fost vremuri (cam acum 18 ani în urmă) când am dăruit încrederea mea cuiva. Nu știu dacă o merita atunci. Nu știu nici acum. Știu doar că odată cu încrederea, ne predăm și admirația, și dragostea, fericiți, copleșiți de starea de împlinire și mulțumire proprie doar celor ce trăiesc certitudinea adevărului absolut, de dincolo de dubiu. Tot ceea ce vine din direcția încrederii acordate, trece fără opreliști direct în ființa noastră, anulând ”filtrele” impuse în mod obișnuit de critica obiectivă, rațiune sau discernământ. Dimpotrivă, există o tendință naturală (aș numi-o) a minții, de a respinge micile elemente perturbatoare care ar putea să ne tulbure încrederea acordată, să ne scoată din perfecțiunea și frumusetea visului trăit aievea.
Problemele apar totuși după câtva timp. La început ca o senzație, sâcâitoare, la limita insesizabilului, precum praful ce se așterne peste frumusețea etern proaspătă a Paradisului, îmbâcsind peisajul, atenuând sentimentul de perfecțiune a trăirii. De obicei, agasați de câteva aparente (obligatoriu le considerăm așa !!!) contradicții, ne hotărâm să le rezolvăm (intelectual), să le ”împăcăm” așa cum ai rezolva un rebus. Să faci ca orizontala să se potrivească perfect cu verticala. Este efortul titanic de a armoniza două realități distincte, de multe ori antagonice. Aici mulți o să cadă în capcana subiectivismului, încercând să îmi scormonească trecutul pentru a găsi ”cheia” de interpretare textului. Vă asigur că nu mă ”predau” așa ușor.
Realitățile de care vorbesc pot fi două sisteme de valori, două atitudini ale aceleiași persoane, două credințe religioase… Principiul este același. Ca un slujitor credincios, mintea începe să ”lucreze” la foc continuu, raționând, punând întrebări și dând răspunsuri, cautând, tatonând, cu alte cuvinte încercând să rezolve rebusul… Totul poate porni de la o convingere că antagonismele respective pot fi armonizate între ele, că pot fi reduse la un numitor comun. Că putem regăsi liniștea și tihna convingerilor noastre absolute, că de fapt nimic nu s-a schimbat. Tragedia este că nu găsim întotdeanua soluția rebusului. Ieșirea din labirint. Și atunci, ne afundăm din ce în ce mai mult în hățișul confuziilor, pierzând in vedere imaginea Paradisului în care ne aflam anterior. Probabil că ăsta este (ar putea fi) unul dintre sensurile căderii din Rai… Cunoașterea aduce cu sine dubiul… îndoiala.
Ai observat că dacă te apuci să rezolvi seara un rebus, unul greu să spunem, și nu reușești să îl termini, dimineața, după ce ai dormit, reușești să îl rezolvi surprinzător de ușor ?! Explicația este simplă: Subconștientul își ia în serios rolul. Undeva, la nivel subconștient, propria ta minte continuă munca, găsind rezolvările. Ce te faci însă când rebusul este greșit ? Când nu există o rezolvare ? Atunci, se întâmplă două fenomene importante: primul, este că mintea crede că TREBUIE să existe o rezovare corectă, perfectă a ecuației, și o caută în continuare. A doua, este că, negăsind-o, efortul se intensifică, procesul de căutare acaparând treptat atenția, evoluând către obsesie. Este ca un dinam, ca un titirez ce se rotește din ce în ce mai repede. Asiști din ce în ce mai fascinat la rotirea halucinantă a ideilor în jurul propriilor axe, și gradat, o stare de tensiune febrilă, psihică, pune stăpânire pe întreaga ta ființă. Apare un fenomen straniu, morbid, de detașare, în care observăm uneori limpede această accelerare continuă, epuizantă a proceselor mentale, paradoxal totuși, suferim (aproape fizic) datorită lipse de armonizare a celor două seturi de idei/concepții /comportamente diametral opuse, care necesită (acum, pe viață și pe moarte) o rezolvare. Și atunci realizezi că este dificil să te oprești. Simți că te afli la un pas de a ceda nervos, că ești la limita nebuniei, văzută ca o afundare în haosul ireversibilei căutări a ce nu poate fi găsit. Dacă poți găsi în tine puterea de a te retrage de pe marginea propriei prăpastii, de a renunța la a mai găsi rezolvarea ”rebusului” ai scăpat. Te alegi doar cu spaima. Mai rău este atunci când cedezi, când nu te poți opri. De obicei, asta se întâmplă datorită unui factor aparent nesemnificativ, dar esențial în ipoteza noastră: fascinația auto-distrugerii. Ia să vedem, ce se întâmplă dacă fac pasul în gol ?
Atunci, lumea dispare brusc, sau se răstoarnă cu susul în jos, aberant, ca într-un univers cu reguli ale spațiului aleatorii. Atunci simțul realității colapsează ca într-o gaură neagră a vârtejului halucinant al obsesiei ce stăpânește mintea. Atunci apare drama. Poți uita (pentru unele perioade, sau poate pentru totdeauna) cine ești, atras în maelstromul monstruos al disoluției, al anarhiei, și atunci totul devine grotesc, aberant. Conștiința eului, și odată cu ea, a normalității, a lumii certitudinilor a regulilor stabile, imuabile ale universului obiectiv, poate reapare ca un buștean, purtat de vârtejul învolburat al haosului subiectivității unei minți scăpate de sub control. Te agăți în aceste momente de revenire de orice rămâne stabil. În special de ideea de Dumnezeu. Dacă te-ai nenorocit astfel, nu vei mai fi niciodată același. Te va marca pentru totdeauna. Vei duce mai departe o existență tăcută, zâmbind amar în fața fragilului echilibru dobândit, vlăguit de puterea de a mai străluci cu aceeași încredere inconștientă în forțele proprii.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *