Ca o lacrimă de sânge…

În 1995 niște cercetători publică, în București, volumul intitulat Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești și Gherla” (colectivul de redacție: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu și Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecția FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijită de Nicolae Henegariu și Silvia Colfescu.

În Cuvânt înainte se arată că: „în ciuda apariției unor obstacole de origine necunoscută” (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziție un număr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a părut mai important. Își cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie că nu există la dosar (depozițiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaților) sau le-au omis numai datorită „condițiilor de stress” sub care au lucrat (și iarăși mă întreb: cine i-o fi stresat?).

Cercetătorii nefiind nici judecători, nici avocați, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au părut mai semnificative, deși poate că nu au reușit să publice tot ce ar fi fost și în avantajul unora dintre inculpați. Ei nu fac nici un comentariu și asta este poate un merit și își fac datoria să avertizeze cititorii, că documentele publicate sunt emanația autorităților comuniste și ca atare, prezintă punctul de vedere al acestora.

Între acuzații lotului Țurcanu se găsesc și trei prieteni ai mei din Centrul studențesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicați în evenimentele de care vorbește cartea, m-am gândit să extrag din ea și să comentez ce îmi mai aduc și eu aminte, întâmplările și crâmpeiele de viață ale acestor – pe atunci – flăcăi, astăzi niște victime cu care nu se prea laudă nimeni și nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, căci părinții li s-au stins de mult, înecați în lacrimi precum și noi, foștii prieteni, care am scăpat de cumplita lor soartă, deși o vreme lungă am mers pe același drum.

Cu toate că în clandestinitate nu prea aveam legătura cu camarazii din ceilalți ani ai Facultății, pe Pop Cornel l-am cunoscut la ședințele cu șefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastră din anul doi de la Medicină și eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit și prin detenția din perioada prigoanei antonesciene. La greva studențească de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusă de organizația studețească Centrul Petru Maior, dirijat din umbră de Centrul Studențesc Legionar (sub șefia lui Petru Ambruș, din anul VI), care în acel an școlar se ocupase și de refacerea vechii oraganizații studențești, Pop Cornel a avut și el participarea sa. Când, după primele zile de grevă – declanșată, cum am spus, sub conducerea alor noștri – s-au obținut deja două din revendicările majore, eliberarea studenților arestați și repararea stricăciunilor la Căminul „Avram Iancu” – erau deja lucrările în curs, mai rămăsese doar problema pedepsirii făptașilor. Cum aceștia au fost patronați de Partid și sprijiniți, prin neamestec de către organele de stat, Poliția și Armata, continuarea grevei devenea o activitate politică, îndreptată chiar împotriva Puterii. Noi, această luptă, în perioada respectivă, nu am mai vrut s-o continuăm, considerând-o fără șanse  și am vrut să oprim greva. In ședința-maraton, memorabilă, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouă ore, Pop a venit în sală la mine și mi-a spus că, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie să votăm împotriva continuării și să comunic celor din organizația noastră această dispoziție. Am făcut-o, deși mulți nu au înțeles rațiunea dispoziției. În 1992, la București, la AFDPR, Eugen Șahan, unul dintre redactorii publicației „Din Documentele Rezistenței” a dorit să afle și de la mine dacă este adevărat că noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut să continuăm, din motivele amintite, după ce am contribuit la declanșarea ei. El știa că am fost împotrivă, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus că, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel și i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, să oprească greva. Părintele era pe atunci student în anul doi la Medicină și conducea greva în calitate de vice-președinte la „Petru Maior”. Pop era numai șeful unității legionare din acel an de studii, nu și șeful studenților din întregul an. Nu lungesc vorba, dacă mai spun că majoritatea studenților au hotărât continuarea grevei, deși Valeriu Anania, conducătorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-și intenția de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuțiilor, cât și prin lozinca lansată în cuvântarea sa: „Să te superi când vrei tu, nu când vor alții”, verbe care se regăsesc și în cuvântările rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate că astăzi, la o jumătate de veac să se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic așa cum am trăit-o. Paranteza asta largă, despre acea grevă am făcut-o numai pentru a arăta și amestecul lui Pop Cornel în evenimente.

După arestarea majorității studenților implicați în organizația noastră, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate și a încercat, împreună cu Aurel Călin, să reorganizeze ce a mai rămas după arestarea celorlalți.

Este prins și el. Până și după judecată, precum și la Pitești, după condamnare, și-a continuat atitudinea fermă, încercând să convingă și pe deținuții nelegionari cu care a conviețuit. Unii dintre aceștia au declarat ulterior, la anchetele lotului Țurcanu, că au fost pregătiți timp de o lună de zile ca legionari, de către Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe și Morărescu Vichente de la Pitești, au ajuns printre torționarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat și îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Pitești în toamna 1949 – Pop Cornel, Nicu Ieșanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascărilor”. Camera 4 spital și toată secția erau deja în funcție.

Țurcanu declară (la pagina 108 din numita carte), că a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Pitești, să organizeze o bătaie între deținuți, în a doua jumătate a lui noiembrie (1949). La bătaia acesta a participat și directorul, împreună cu corpul de gardieni, iar această agresiune a fost, de fapt, începutul acțiunilor de „demascare”. În continuare, mai arată Țurcanu că a mai organizat încă cinci încăierări la camera 1 Corecție și la „4 spital”, cu scopul de a scoate informații despre activitatea desfășurată de ei (de studenți, nota mea) până la zi, legate de exterior și care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Ț. la pagina 109: „începând cu a doua jumătate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru să bat elementele care erau puse în «demascări», ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din Pitești, până în august 1951″.

Ț.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel și spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-și face demascarea”. Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, făcea aceste mutări, după listele pe care i le dădea Țurcanu”. Aici introduc un comentariu, la problema urgențelor introducerii în demascări a studenților de la Pitești. La începutul acestei acțiuni, Ț. încă nu cunoștea nominal pe toți deținuți și nu avea de unde să cunoască interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informații necesare Securității. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu și ofițerul său politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) că: „deseori privea pe vizetă în camerele în care se făceau demascările, în care timp deținuții erau bătuți”. La loturile care au sosit ulterior la Pitești, nu se mai punea această problemă, au intrat în bătăi toți, indiferent de calibrul și importanța lor.

Iată ce spunea însă Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bătuți în primul rând șefii legionari, care își declarau activitatea legionară dusă până la arestare. Restul legionarilor văzând că aceștia își declară activitatea legionară (…) înțelegeau că aceasta este o activitate legionară și își urmau șefii și declarau activitatea lor…”. Și arăta în continuare că: „la camera 4 Spital au fost bătuți prima dată Popescu Nelu, șef în Oltenia, Păvăloaie Constantin, șef la Silvicultură și Pop Cor­nel, din comandamentul Ardealului de Nord”.

Pentru cine cunoaște și problema așa zisei reeducări făcute la Aiud în anii 1959-1964 de către colonelul Crăciun, se poate observa paralelismul acțiunii. Și acolo s-a început atragerea unor șefi legionari de partea „reeducării”. Iar aceștia au fost puși în fața subalternilor sau a altor șefi pentru a-i lămuri și a-i urma. Toate mutările le făcea și acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crăciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlăutrul său (nu după vorba Noului Testament: „alunga-vor păstorul și turma se va risipi”, cum a sfătuit Iorga pe dușmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânătorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei”). Dialectic, să asculți „contrariile”. Oare Țurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crăciun l-a imitat pe Țurcanu, dar prin alte metode de constrângere, căci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducările” din 1949-1951. Chiar dânsul declară pățania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliția Politică. Dosare. Informatori” (Editura Globus, București, 1998). Când Pintilie – celebrul Pantiușa – l-a trimis la Aiud să facă reeducare, i-a spus: „…să-i bați la fund pe deținuți, convins că doar așa îi putem reeduca” (pag. 254), iar la pagina 193 arată „Instructajul a ținut 6 ore… Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esență trimiteri la originile «mamei lor de legionari»… «bați la cur la ei, dacă mai comunică între ei și bat la calorifier» și «trebuie să faci la tine muncă de reeducare»”. Se observă cât preț se punea în cadrul reeducării lor pe izolarea noastră, care la Pitești a mers până la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crăciun nu era fraier – ca să vorbesc în argoul lor. Am spus că știa ce soartă au avut cei amestecați în reeducările anterioare și îi dă chiar cu numele pe fiecare, în același capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucțiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crăciun, minimalizează instructajul că „a pornit de nicăieri și ca să ajungem nici unde”. Pentru mine este clar că de la Fintilie (Pantiușa) au plecat instrucțiunile, cel puțin pentru Aiud, iar asemănarea metodelor arată filozofia sau tactica aceluiași autor, firește că tot după logica dialectică, după legea progresului în salturi, mergem în spirală, pe același loc, dar mai sus. Autoprezentările se făceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crăciun, iar la Pitești în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu și Sepeanu prin Țurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebări suplimentare și cu completări: Pitești=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.

Între asemănările dintre cele două reeducări – Pitești 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuiește consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conținut cu autodemascarea: trecutul exterior și interior nedeclarat sau declarat parțial – desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului și a partidului. Personal, dacă le-am spus că am mai dat odată, la Pitești, astfel de declarații, fără altă discuție am fost băgat la Zarcă, de unde m-am eliberat după 9 luni de izolare.

Să revin la Pop. Țurcanu declară în continuare că: „l-am forțat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce își continua demascarea să adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalți”. În Rechizitoriul său din 20.09.54, cu numărul 2214, semnat de cpt. de justiție Alexandru Gheorghe, precum chiar și în sentința nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenției sale a fost împotriva reeducării desfășurate în penitenciarul Pitești, de către Țurcanu Eugen. Mai târziu însă, în ianuarie 1950 până în mai 1950, fiind bătut să-și facă demascarea, a acceptat o nouă formă de activitate legionară, încadrându-se în ea și supunându-se ordinelor lui Țurcanu”. Justiția aceea de clasă, în loc să considere anularea voinței inculpatului prin bătăi îndelungate, pe care le și introduce în motivarea sentinței, îl găsește tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns să le săvârșească sub teroare. Unde or fi azi procurorii și judecătorii aceia? S-or fi prăpădit, cred, de moarte bună. Dar copiii lor, care și-au plătit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile părinților lor, or fi ajuns la conștiința crimelor părintești? Se pare că ne consideră vinovați tot pe noi, schingiuiții!

În interogatoriul despre Pop Cornel, Ț. E. mai spune la pag. 112 că dacă Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minți, pentru a se răzbuna pe mine – dacă ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bătut în mod serios de către mine personal și alții conduși de mine și a fost obligat să-și facă demascarea din exterior și din interior și în prezent se găsește în aceeași situație ca și mine pentru faptul că a fost un element care a participat activ în așa zisele demascări”.

Cum arăta Cornel după aceste „bătăi serioase”, am avut ocazia să-l văd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mărturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat și nici despre „demascările” de la 4 Spital. Și eu tăceam la fel despre „demascarea” prin care am trecut la 3 Parter. Așa ne instruise Țurcanu. Vai, dar la baie, ce am văzut pe corpul său? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducările» de la Gherla și Aiud (Editura Majadahonda, București, 1997), la pag. 81: „i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau și retractate, înfundate și am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecința unor bătăi recente și nemiloase, până la sângerare și distrugere de țesuturi”.

Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studențimii române (Editura Majadahonda, București, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeași cameră cu mine: „Cel mai apreciat povestitor și creator de momente plăcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el și-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sărmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât și sufletește, în torturile dezumanizate ale lui Ț. La acea dată noi n-am bănuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate (…) Și la baie am văzut niște cicatrici adânci, din care rezultă că i-au fost smulși muschii de la spate, iar fesele lui erau niște cicatrici hidoase. Nimeni nu a bănuit că aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de către Țurcanu, până a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost ușor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era rețeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică (…) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte și atenția ca victima să nu moară în timpul torturilor”.

În răstimpul acestor patru luni de bătăi, recunoscute și de organele de Justiție-Cornel a fost dus la o anchetă în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Țurcanu. Afară lupta împotriva „contra-revolu-ționarilor” era în toi și pe noi se punea ciomagul să scoatem cât mai repede informații care să ajute Securitatea împotriva celor rămași încă liberi.

La trimiterea noastră în camera 2 Subsol, Țurcanu aplica deja o nouă etapă a demascărilor, conform instrucțiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bătăile. Se organizau „restul deținuților lor care nu trecuseră prin «demascări» în vederea intrării lor în «demascări»”, arătându-mi următoarele: „să-i organizez punându-le un «șef legionar», care era agent al nostru și să poată, acesta, avea situația în mână din camera respectivă. Să conducă el activitatea legionară ce s-ar desfășura acolo. Deasemeni în aceea cameră eu trebuia să bag și informatori, pentru a ști ce se petrece în cameră și pentru a cunoaște și șeful camerei respective – aceștia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat să creez în rândul deținuților ce urmau să fie băgați în «demascări» impresia că s-a terminat cu demascările, pentru a se putea manifesta în voie”. Așa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele șase camere cu „greii” Piteștiului, cei care nu voiau de bună voie să-și facă demascări, trei camere la parter, cu cei de la „temnița grea” și trei de la subsol, „M.S.”-ul condamnații la muncă silnică, în jur de 90, numai aceștia. Țurcanu a declarat în altă parte a interogatoriului său că Sepeanu i-a spus că dacă nu vor voi să-și facă nici așa demascarea, „le vom da noi un cutremur”, înțelegându-se prin aceasta noul val de bătăi care va urma în decembrie.

Țn felul acestei organizări am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Până aici, eu am avut o soartă mult mai ușoară decât a sa. Nu-mi explic nici astăzi, cum de am scăpat din obiectivul demascatorilor, adică a celor care se ocupau cu introducerile în demascări. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aș fi avut la Cluj – eram până la sfârșitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsă de 15 ani de muncă silnică, ci vecinătății mele cu celula lui Costache Oprișan, de pe secția de M.S. Am intrat în focuri odată cu camera lor, toată, plus un vecin din partea cealaltă a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprișan a fi comandantul legionar al închisorii. Odată cu intrarea pe mâna luf Țurcanu a lui Pop, la 4 Spital – am arătat cum – precum și a lui  Chirică Bălănișcu, pentru problema Frățiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenția celor ce urmăreau „secretele” de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu știu cum de am fost omis, căci totuși, după declarațiile altora despre mine, cuprinse și în Memorialul Ororii, precum și după calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea să iasă mai rău (pentru mine)”. Am scris în cartea mea că, la prima întâlnirea cu Țurcanu, acesta m-a apostrofat: „Și tu, mă, și tu ești bandit?”.

Dar, nici în cele două liste nominale publicate în carte după ancheta luată, la pag. 113-116 și la pag. 120-123, odată cu șefii legionari din închisoare, altădată cu cei care i s-au subordonat lui Ț., eu nu mă găsesc. Apar colegii mei Petru Săbăduș, Nicu Esianu, dar eu și alți clujeni suntem trecuți cu vedere. Firește că Pop Cornel este trecut. Se pare că soarta mea a fost mai norocoasă, de mine s-a ocupat, la demascări, Max Sobolevschi, la prima sucursală a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mărturisește aceasta în ancheta publicată la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mărturisiri din mlaștina disperării, vol. I Pitești, Editura GAMA, București, 1995, mă amintește în mai multe pagini, de la 84 până la 103. Însă nici într-un caz nu am trecut prin câte a pătimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Țurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte că „fiecare a făcut cum l-a îndemnat inima”. Am greșit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Ț.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „să-și desfășoare activitatea cum crede de cuviință, însă să nu divulge secretele”. După cum am scris eu în carte, mi s-a părut că Pop este mai activ decât ceilalți din cameră, pe care i-am bănuit că au trecut deja prin „demascări”, precum trecusem și eu. Cornel era însă mereu în compania studenților mai notabili din cameră și mi s-a părut că depune zel în acțiunea dirijată de Ț. la formarea acestei camere. Voinea Oct. amintește în cartea citată că în această perioadă – eu zic de dospire – la 17 octombrie Ț. l-a scos pentru a se informa despre situația din cameră. Activitatea lui Pop se încadra totodată în tactica urmată de Ț. după directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Ț. asupra lui Pop și i-a încredințat o sarcină deosebită de a celorlalți „demascați”? Iată ce caracterizare îi face la același interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefăcut, este inteligent și are putere de judecată; în caracterul său, din câte îl cunosc, știu că nu are trăsături de ticălos, perseverent, am observat că atunci când are de făcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (…) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia să se informeze și să aibă postura de șef legionar”. Deci Pop avea anumite sarcini precise și nu să lucreze „numai cum crede de cuviință”, iar caracterul său, de data asta l-a dezavantajat, căci Ț., care l-a dibuit câte parale plătește, după ce l-a înfrânt fizic și sufletește” cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, până a nu începe bătăile, „cutremurul” prevăzut de colonelul Sepeanu.

În vara aceasta, înainte de relansarea violențelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistrețului cu colți de argint a lui Ștefan Augustin Doinaș. Atunci, așa cum am scris și în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înțeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înțeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul”. Versul „Ce fiară cumplită mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistrețului meu”, cuprinde toată tragedia destinului său frânt. Fiara cumplită (comuniștii – prin Țurcanu – și alături de el, foștii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul său, l-au umplut de sânge și i-au oprit vânătoarea, drumul mai departe după ideal).

Gheorghiță Viorel, în broșura Sub semnul ororii depline, publicată ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest” din Timișoara, ca răspuns la Memorialul ororii, găsește (la pag. 29) că „Pop Cornel, torționarul provenit din victimă, a rămas și a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin tortură, el nemaifiind el (…) Pop Cornel, ca atâția alții, un prinț din Levant, sfâșiat de propriul său ideal”.

Dar de la această dată, angajat, fără voia lui, pe un drum străin, în balada recitată doar se spune „oprind vânătoarea mmistrețului meu”, pe un drum care nu era al său, el rămânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Țurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât și-a desfășurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorită priceperii și felului cinstit în care a lucrat” (pag. 111-112). Cornel nu era un om care să lucreze la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fără de sfârșit „liberul arbitru”, cum a constatat Gheorghiță Viorel, Țurcanu se folosește de el ca de un instrument, căci de-acum „dovedea că lucrează cinstit împotriva legionarilor” (pag. 112).

Mutat în camera 3 Subsol pe timp de două luni, în primăvara lui 1951, ca șef de comitet de demascări, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieș, pentru partea „tehnică” a bătăilor și a obținerii de declarații pentru Securitate, Pop nu excelează în torturarea altora, cum făcuse predecesorul său, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amănunte, în cartea citată de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 amintește că a trecut pe acolo.

Totuși, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie că a participat la „torturi în care au decedat mai mulți deținuți din Pitești și doi s-au sinucis”. În camera 3 Subsol fusese ucis în bătăi, de către Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în această cameră. Pop a fost mutat acolo tocmai ca să-l înlocuiască pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Țurcanu, Niță Corneliu – ianuarie 1950 – Pop era el însuși în focul bătăilor, ca și în timpul schingiuirilor în urma cărora a murit Bogdanovici și pe care Ț. 1-a lăsat special să-l vadă Pop, pentru a-1 înspăimânta și mai tare, după o lună de bătăi. Țurcanu declară că Vătăjoiu și Șerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se găsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dă o declarație amplă asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanții metodelor bestiale de scoatere a informațiilor, cât și pe cei asasinați în bătăi, cu asasinii respectivi – vezi paginile 162-165 din celebra noastră carte a ororilor. Așa că cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizări la cazul său, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte știute ca aparținând altora. Pop însă a recunoscut, cum zice procurorul „că urmărea prin aceste torturi să prezinte pe deținuții contrarevoluționari ca reeducați și să obțină condiții mai bune, să salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine”. De fapt, aceasta era și formula care ne-o reproșa Țurcanu în bătăi, când prindea pe câte unul că a omis să declare un om, zicea că „vrea să salveze capitalul uman al legiunii”.

La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Ț.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau să fie obligați a le săvârși cei încă ramași în acele zile în „demascări”, Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbăul Clujul și din Lopadia, precum și al preotesei Otilia, are o tresărire și are curajul de a-i spune lui Gheorghieș, despre care știa că este omul lui Țurcanu, că nu așa se combate problema legionară, prin înjurături, ci prin argumente serioase. Își masca repulsia față de metodele satanice ale lui Țurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Țurcanu însă nu a acceptat propunerea transmisă prin Gheorghieș, iar Pop, în continuarea declarației înscrisă în cartea ororilor la pag. 438, răstălmăcește că Ț. dovedea prin aceasta că a rămas legionar, că nu a vrut să combată pe legionari, chiar dacă aceasta urmărea prin acele batjocuri să umilească până la desființare, sufletele chinuiților, obligându-i la abjurare și la blasfemie.

Când se întocmește celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primăvara ’51, Pop îl semnează, în avântul de excese în care Mihai Dănilă (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacăra” lui Adrian Păunescu) a propus ca „deținuții reeducați și eliberați, care eventual s-ar mai angaja în acțiuni subversive, să fie condamnați la moarte”. Stănescu Tudor cere însă ca șefii legionari să nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil”. Țurcanu admite că „așa este regula generală, totuși sunt rare excepții și îl dă ca exemplu, pe lângă alții doi și pe Pop Cornel”. Știa el cum 1-a desființat sufletește pe acesta. Gheorghiță Viorel, în broșura amintită (la pag. 29) îl citează pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Pitești cuvinte pe care Gheorghiță le adeverește, căci le-a auzit de multe ori chiar din gura călăului: „noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înșivă, să nu mai puteți aștepta nimic, să nu mai așteptați biruința legionară. Cine dintre voi s-o dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruința legionară? Ca să vină legionarii din străinătate și să-i spună trădătorule?” Se vede de aici că Pop era și fusese direct vizat de acțiunea lui Țurcanu.

Primul obiectiv al demascărilor, în ordinea urgenței, erau anchetele de tip securitate, pentru a obține informații despre legionarii rămași pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufletească.

Lucrul acesta îl declară chiar în 1952, încă deținutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la București, între primii martori în ancheta începută împotriva grupului Țurcanu. În Memorialul ororii, la paginile 35-38, după ce arată – curajos pentru condiția lui de om scăpat de abia de câteva luni de bătăi, că „a văzut în torturi satisfacția comuniștilor de a-și tortura adversarii politici în închisori”, mai zice tex­tual: „condițiile oferite deținuților politici (sunt) în așa fel încât prin torturi fizice insuportabile, să-i dezrădăcineze de tot ceea ce îi leagă pe ei de diferite concepții de viață diametral opuse comunismului, încât, în închisori, să nu mai existe deținuți politici, ci numai deținuți care nu au mai fost exponenții stărilor de spirit reacționare pentru care au intrat în închisori, ci ei înșiși, peste voia lor, sunt obligați să lupte împotriva propriilor lor concepții de viață”. Nu i-a făcut mai sus și portretul final al lui Pop?

Și pentru a încheia cele declarate de același Stoica Marc Aureliu, iată ce mai spune el în continuare despre torționarii săi: „Pe cei care personal m-au bătut, i-am văzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puși în libertate. Unii dintre ei, foarte puțini, apăreau ca oameni restructurați, ceilalți (majoritatea) o făceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformări psihice”.

Pop nu a fost un sadic, chiar dacă a fost torționar, alături de torționarii săi. Țurcanu a folosit inteligența și pregătirea sa legionară, potrivit planului arătat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducații au făcut Memoriul pomenit, în cadrul exercițiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuțiile pro și contra, chiar Pop declară că a fost pus să susțină „teza idealistă legionară”, pentru ca tot el să arate apoi și „atentatele și acțiunile nedemne” și să ceară deținuților să-și facă demascarea și să renunțe la „convingerile legionare”.

În toamna 1951 este mutat și el la Gherla. Aici însă d-1 inspector Iosif Nemeș, același care 1-a instruit pe Țurcanu și la începutul reeducării de la Pitești, vine și introduce o nouă tactică în vederea reeducării deținuților. Coinculpatul Ionescu Constantin declară în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), că le-a spus Țurcanu acest luau și că el, Țurcanu, s-a și gândit cum să aplice această tactică, excluzându-se bătaia. Și anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») să organizeze în mod legionar deținuții prin șefii legionari, veniți de la Pitești, culegerea de informații, iar a treia perioadă era, ca la îndemnul șefilor legionari, deținuții să-i facă demascarea. Se observă că în acest plan, mai întâi organizarea cu șefi legionari puși de Țurcanu ca să controleze problema, după cum îl învățase și Sepeanu la Pitești, când a organizat camerele celor de la munca silnică și temniță grea. Și urma și culegerea de informații, tot ca acolo, numai faza demascărilor se prevedea să se facă urmându-se șefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crăciun la Aiud, probabil după cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiușa. Mă întreb eu, ce o fi fost scris și în cele ale lui Nemeș și Sepeanu, căci doar și ei trebuia să fi fost instruiți când au fost trimiși în teren.

Declarațiile de care tot pomenesc (și mai ales tonul lor) au fost scrise după trei ani de anchete. Trupa lui Țurcanu a fost ridicată de la Gherla la sfârșitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declară la pag. 585, că în mai 1952 1-a întâlnit pe Țurcanu la Jilava și acesta i-a spus că a stat două luni la Interne, că a început ancheta în legătură cu acțiunea de la Pitești și că bănuiește că această anchetă s-a terminat. Îl sfătuiește însă pe Cerbu, să aibă grijă de rufele pe care tocmai le spăla, căci va avea nevoie de ele încă mulți ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu și felul ei. Întrevedea atunci o detenție de lungă durată.

În aprilie-mai 1952 sunt anchetați și vreo 14 martori, dar la dosarul anchetării cazului, declarațiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Țurcanu din 54, la trei ani după primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului și trei la Țurcanu, de la declarațiile date de bună voie și până la acestea din urmă, ticluite după scenariul pentru procesul care dorea să disculpe Securitatea și să arunce toate mârșăviile făcute din ordinul ei în închisori, chiar și asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.

Într-o frază foarte întortocheată (la pag. 434), Pop arată că ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuși în declarație că acest caracter legionar al acțiunii i-a fost arătat de anchetator: „De faptul că organizarea legionarilor a fost făcută cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETĂ, că a fost făcută în acest scop de Țurcanu și nu așa cum el afirma că este o dispoziție a administrației, pentru a se face pregătirea prin informare a legionarilor pentru demascare”. Cele două pagini ale acestei declarații din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore și 15 minute. De altfel și la alți anchetați, dacă urmărim durata anchetei și numărul paginilor scrise tot numai de anchetator și doar semnate de victimă, vedem că au fost și alte cazuri asemănătoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot stu­dent clujean și tot prieten cu mine, fiind amândoi din același județ. Iată cum i s-au smuls declarațiile, după doi ani de anchete nemenționate -în dosarul de judecată, numai documentele din 1953 și 54, cele ticluite ca să justifice procesul și condamnările, la 25 aprilie 1954. În 9 ore și 40 minute, s-au scris 2 pagini de declarație. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini și jumătate, la 10 august în 6 ore și jumătate – una pagină.

Dacă urmărim evoluția lui Pop Cornel în închisoare, vedem că prima dată a fost băgat în demascări prin bătăi după lista întocmită chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Țurcanu, la camera 4 Spital, ca să-l bată și să scoată de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, după șase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este băgat de Țurcanu la camera 2 Subsol în postura de șef legionar, ca să-i organizeze pe legionarii din cameră să se scoată de la ei  informații, până în ziua când urmau să fie reluate bătăile și „demascarea”. La Gherla tot Țurcanu îl vâră în noua tactică lui Sepeanu, de a pune deținuților șefi legionari controlați de el și care să ducă iarăși munca de informații, care trebuia să ducă iarăși la demascări… Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtă în acțiunile organizate prin Țurcanu, chiar de către organele Ministerului de Interne.

Este adevărat că nu toți pe care a încercat Țurcanu să-i folosească au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toți au sfârșit, cât a durat acțiunea, fie prin a fi reintroduși în cruntele bătăi, fie prin izolări demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neșansa să nu moară, cum a pățit-o alt martir al studenților clujeni, Chirică Bălănișcu și chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilă), sau alți chinuiți despre care el știa că au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scăpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Țurcanu lăsând înadins ca să-1 întâlnească aproape în agonie pentru a-1 înfricoșa și mai tare, faptul că și-a dat seama că este amestecată și administrația închisorilor comuniste, care chiar patronează toate acțiunile (într-o anchetă, din 15 iunie 53 – pag. 447-451, înșiră pe larg acest amestec) și faptul că a văzut pe propria-i piele că și Securitatea de afară urmărește acțiunile, continuând prin cercetări suplimentare aceste „demascări”, precum și firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au făcut ca atunci când s-a văzut de tot înfrânt dacă a mai putut să conștientizeze asta, după implicarea în valul doi de demascări de la 2 Subsol, după ce îmi mărturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaș, că „o fiară turbată 1-a umplut de sânge, oprind vânătoarea mistrețului său”, a idealului, trece, socotesc eu, în tabăra lui Țurcanu.

Am citit în diverși autori că la ultimul cuvânt și-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilă Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publică fotografia, în rândul luptătorilor căzuți. Sunt de acord cu el, căci nimeni nu a fost de fier și fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern știm că nu toți au avut aceeași șansă de a muri ori de a supraviețui mai mult sau mai puțin compromiși.

În actele așa numitului proces, după ce la fapte nici nu se amintește de ordinele date de administrație, ci numai de neglijența acesteia, „în drept” se reține în sarcina acuzațiilor… “Pop Cornel… (și următorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevăzut și pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bătăi, torturi și alte mijloace de extreminare, au omorât și au cauzat infirmități și vătămări grave și foarte grave la mai mulți deținuți, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular”.

Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au făcut-o alții din același lor și care au și declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citată.

Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentința nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.

Între documentele procesului, autorii nu publică și ultimul cuvânt al acuzaților, arătând că nu se găsește la dosare. Nu știu de unde a reieșit vorba că Pop și-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supraviețuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbește. El a fost coinculpat și a avut șansa de a i se amâna execuția și apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta – pentru unii – tragedie, iar pentru alții, torționarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptă judecată. El relatează „șocantul ultim cuvânt al lui Pop”. După ce arată profilul de luptător al acestuia, și torturile suferite de la Țurcanu, până i-a fost șters creierul și distrusă voința, își exprimă nedumerirea cum de după doi-trei ani de anchetă, în care a refuzat varianta inventată de Securitate (nota mea, și Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuși a zis: „Am fost instruiți în cadrul Mișcării Legionare să distrugem. La Pitești și la Gherla n-am făcut altceva decât să punem în practică ce am învățat în cadrul educației legionare”.

Mă surprinde mirarea lui Voinea, după câte știa și după ce a pus și pe coperta a patra a cărții sale (Masacrarea studențimii române) declarația unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine și Stoica Marc Aureliu, în declarația citată de mine mai înainte (că vom fi puși în situația de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul că Voinea scrie și pe copertă și socotesc că dreptul de copyright se referă doar la conținut, nu și la copertă, așa că reproduc amenințările securistului:

„Nu veți fi eroi… Veți muri când vrem noi… mai întâi vă vom transforma în monștri. Apoi vă vom obliga prin metodele noastre să declarați ce vrem noi. Aceste declarații le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după ele se va scrie istoria. Vă vom păstra dosarele până ce veți pieri. Vom muri și noi. Istoria se va scrie pentru generațiile următoare după aceste documente (…) Proștii de azi, care sunteți voi, o veți scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma așa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi…”

Cornel, săracul, a scris cum au vrut ei și a fost ucis. Cei care am supraviețuit suntem datori sâ mărturisim clipele pe care le-am trăit și să ajutăm și pe alții să vadă prin păienjenișul actelor aranjate de securitate și fața nevăzută a lucrurilor, mascată înadins de cei samavolnici. Căci iată, o parte reală se mai poate totuși desluși.

Recursul, cererile de grațiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat și procesul verbal de execuție, din 17.12.1954. „Căpitanul de justiție, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângă Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde găsește prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autorităților administrative superioare locale și tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului și pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava”. A mers în celule, le-a spus condamnaților că a sosit momentul să explice faptele săvârșite. Întrebați dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorință, au declarat că: „nu au nimic de spus”. Sec, de parcă ar fi vorbit toți odată în cor, deși au fost întrebați fiecare în celulele în care se găseau. Actul vorbește la plural, procurorul a fost în celule. Dar toți ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp și… foc.

Oare cine să fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autorități ad­ministrative superioare locale să fi reprezentat? Pe tov. președinte de consiliu popular comunal, că asta era o putere locală? Ori mai sus, putere locală superioară – șefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal București, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile și nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuție s-a întocmit, conform uzanțelor în patru exemplare, unul pentru administrația Penitenciarului, unul la Procuratură pentru Unitățile MAI și două pentru dosarul cauzei. S-a greșit. Se mai întocmește încă un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie și se face mențiune expresă, în manuscris că a luat și dânsul un exemplar. Pe ăsta unde să-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuție, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapărat să se asigure prin timis special că sentința a fost îndeplinită?

Plânge printre ramuri luna…

Et Ego… Își intitulează Viorel Gheorghiță cartea de amintiri din aceleași locuri și timpuri. Et ego fui hinc. Și eu am fost acolo.

Dr. Ioan Munteanu

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *