Libertatea este prima condiție

Pentru ca astazi este o zi speciala, pentru toti romanii, ziua cand am iesit de sub comunism (si am intrat in neo-comunism), am preluat si postat un articol interesant, de la un blogger cu mult talent si nerv. este si asta o alta fata a libertatii… Ce e tare in toata faza asta cu bloggeritul, este ca sunt oameni care scriu, publica si sunt cititi mult mai bine decat fosti sau actuali ziaristi care s-au refugiat pe net (ca ziaristi on-line sau bloggeri) dupa venirea crizei si inchiderea ziarelor unde lucrau… Ziaristi care isi umfla ratingurile si listele de vizionari de la countere in mod artificial… e si asta ao fatza a concurentei liberei pietze 🙂

Nu sunt un pesimist sau vre-un bocitor al sorții românilor și a țărișoarei noastre “mult prea urgisite”. Sunt doar momente și momente. Mai bune sau mai rele. Atât. Doar că acum câteva zile discuția cu bun un prieten mi-a deschis ochii și mi-am dat seama că nu suntem pierduți de tot. Nu neapărat conducătorii sunt cei ce fac lucrurile să se miște. Deși ei sunt cei pe care îi alegem în scaunele alea ca să facă acest lucru. Tot timpul există și un reflex al societății. Oamenii se adaptează, inventează, creează mecanisme de autoapărare și până la urmă reușesc să supraviețuiască. Chiar reușesc să demoleze regimuri ce par eterne sau să întoarcă în favoarea lor situații și conjuncturi ce par la prima vedere mai mult decât nefaste.

Doar că ne trebuie o singură condiție: libertatea.

Spre exemplu povestea de săptămâna trecută când cu dispariția pe cale naturală a unei relicve a vechiului regim ce reușise să se insinueze în continuare, cu nonșalanță, în spațiul public unde se instaurase aproape ca un reper, un stâlp al intelectualității și societății civile. Păunescu. Un impostor. Un om ce și-a bătut joc de talentul său, tranzacționîndu-l pe favorurile mici ale defunctei nomenclaturi. Mi-am luat câteva contre de pe la unii de pe la alții, căci, după cum spuneam, “bunul simț” românesc, creștinoid, aproape că l-a făcut “erou al neamului… prost” (vorba lu’ Mihaiu).

Și de ce revin la povestea asta de rahat? Pentru că în acea discuție cu prietenul meu el mi-a mai etalat o canalie a fostei orânduiri. Unul pe care nu l-a iertat încă Dumnezeu sau, mai degrabă, nu ne-a iertat pe noi. Sergiu Nicolaescu. O altă “autoritate” a lumii culturale dinainte de 89. Unul care pentru a-și satisface orgoliile personale și pe ale camarilei comuniste, scotea la filmări divizii întregi de soldați flămânzi sau o făcea pe Marele Gatsby de Dâmbovița într-o mașină de epocă rechiziționată în 48 de la vreun boier.

Muzichia a fost și ea acaparată de libidinoși precum Moculescu, Țeicu și alte curve gen Similea, cu grade minim de maior ce plecau de la Bar Melody cu câte un ambasador doar, doar or avea ce scrie în raportul de dimineață. Nu erai în gașca lor și nu te culcai cu cine trebuie, nu vedeai televiziune! Nu vedeai televiziune, te înșirau prin cămine culturale pe la țară tot felul de obscuri secretari de partid. Rămâneai doar o pițipoancă cu pretenții artistice, eventual îți mai trântea și-un plod și gata cu arta.

Dar poate că-s prea înverșunat. În schimb am un singur argument: unde-s “vedetele și valorile” acelor timpuri? Nicăieri. Căci nu au fost vreodată. Totul a fost un fals. După cum spuneam, precum un onanist, Nicolaescu se uita la bășinile alea ale lui de filme și se credea Coppola la Hollywood. Se masturba intelectual holbîndu-se la propriile “creații” precum un pușcăriaș la Jilava lingînd reviste, de acum slinoase, în care niște fete își fac milă și îi arată puța din paginile glossy. Așa-și admirau și coardele alea bătrâne ținutele de scenă ce aduceau cu alea de dinainte de Beatles, bineînțeles, totul transmis alb-negru. Muzica nu mai zic. Și de ce se complăceau în rahatul acela? Pentru că nu era o societate liberă! Nu exista competiție. Erau doar ei între ei. Dacă nu ieși pe piața liberă, nu exiști. Societatea a evoluat datorită comparației și competiției, nu datorită venerării unor zei de carton… Spre exemplu filmul Mihai al lui Nicolaescu era la un moment dat cotat pe locul 2 pe IMDB ca și film istoric. O adevărată anomalie. Acest argument mi-a fost servit aproape ca pe o exorcizare de către prietenii mei iubitori de “marele regizor”. Doar că nu mi-a venit să cred și am scormonit și eu un pic… avea doar vreo 8.000 de voturi (toate românești) față de Braveheart ce avea niște multe sute de mii!!!

Dar uite că, mai nou, cinematografia acestei țări câștigă premii reale pe la festivale reale din țări străine… Și se pare că sunt destule talente. Avem un Palme d’Or! Și nu mai atârnă pe la ușile unor anchilozați să le dea 10.000 de euro ca să n-aibă ce face cu ei. Și-n muzică nu mai zic. De câțiva ani, a trecut valul de andrele, animale x și alți sud-estici și au apărut și trupe care cântă muzică. A rămas și segmentul acela de larg consum dar au apărut mulți care cântă foarte bine. Urma, Byron, Mara, Les Elephantes Bizzares și mulți alții. Și cântă în engleză… adică îi înțeleg și alții! Sau un caz mai a dracului… Herta Müller. Câte și-o fi tras de la javrele din Uniunea Scriitorilor? Dar a ajuns afară unde i-au dat Nobel-ul!

Dar asta înseamnă să fii liber. Și asta demonstrează că nu suntem niște nimicuri pe la marginea Europei. Valul de nou în toate domeniile este de nestăvilit. Nu ne mai pot opri, fie ei cripto-comuniști, securiști, portocalii sau cine dracu’ ne-o mai conduce.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *