A mai trecut un an…

Cum e și firesc, primul articol pe nou an îl dedic Revelionului. Reveria de după noaptea anului nou, cu bucuriile, nostalgiile și tristețile ei. Că vrei sau nu, noaptea dintre ani este momentul în care tragi linia și te regăsești: depinde de tine cum. Mai bătrân cu un an, mai înțelept… sau poate nu, mai împlinit, mai fericit, sau… dimpotrivă, mai trist și mai obosit. Prilej să constați că ești singur (lucru pe care ai amânat să îl observi tot anul) sau că ești cu persoana iubită. Momentul adevărului, când descoperi poate că persoana iubită poate că a ales să își petreacă Revelionul cu altcineva. Drame mărunte, drame personale, toate visate în cercul polar al unei singure nopți de iarnă, noaptea cea mai lungă din an…În ciuda ambianței festive, surprinzător de puțini oameni fericiți… Cei mai mulți, au petrecut noaptea de anul nou în fața televizorului, prietenul cel mincinos și fățarnic ce se joacă cu demonul plictiselii din fiecare. Emisiuni pre-înregistrate, în care actori chipeși și domnițe planturoase se hăhăie și se prefac că se amuză, ca niște maimuțe puse să joace rolurile unei piese de teatru sublime, a căror înțeles le scapă. Uneori, pentru o clipă, măștile alunecă și dau la iveală aceeași plictiseală ce îi înfrățește cu telespectatorul. Bărbați frumoși și femei superbe, în costume poleite, sunt oferiți vederii publicului pe tabla magică a oglinzii televizorului, așa cum împărații Romei ofereau în vechime prostimii circul sângeros al amfiteatrului. Sesizez cu stupoare că cei de lângă mine îi cunosc pe protagoniști, le cunosc cu amănunțime viețile, relațiile, reușitele, situația materială și sentimentală. Aud: ”uite-o și pe X, are un băiețel, dar e din nou singură… și y e singură… și cutare s-a despărțit…” De unde această avalanșă televizată de ”vedete” singure, în ciuda frumuseții lor fizice ? Starea lor tristă mă duce cu gândul la niște puștani ce au primit câte un ferrari, dar nu știu să meargă cu el decât cel mult cu viteza întâi. Bărbați cărora nu le-a fost dat să cunoască ”manualul de utilizare” al enigmei numite Femeia; femei care ratează în mod repetat o fericire himerică din aceeași lipsă de cunoaștere a naturii intime a bărbatului… A venit clipa când, ca în fiecare an, mă retrag pentru a mă regăsi. Închid cu blândețe porțile simțurilor și mă retrag în turnul de fildeș al conștiinței, unde ființa mea se regăsește tangentă cu adevăruri mai profunde decât cele oferite vulgului de stăpânii televiziunilor. Reiau etapele de fiecare an ale scufundării/ascensiunii, mă îmbăt cu miresmele celor 10 miracole ale manifestării, rememorez cu nostalgie clipele minunate în care mă inundau revelații, când tânjeam să ghicesc, precum șamanii sau augurii, viitorul în măruntaiele… proprii J. Acum, mă regăsesc firesc în înțelepciunea cuvintelor spunse demult, cândva, de un înțelept: Zilele si anii trec, viata se scurge incet, incet, Iar oamenii isi risipesc timpul in cautarea placerilor. Ei intreaba, “Luna sau anul acesta vor fi mai buni?” Orbi la trecerea rapida a vietii, Prostii cultiva preocuparile prostesti. Revin la minutul trecerii între ani, pentru a ciocni tradiționalul pahar cu cei dragi. După care mă întorc în turn. Mă regăsesc privindu-mi viața, anul ce s-a mai scurs din clepsidra timpului. Sunt mai matur, mai experimentat, mai hârșâit în ale vieții. Cu mai puțini prieteni, cu mai puțină încredere în oameni, în altruismul lor. Cu mai multă dorință de a rupe plasa de păianjen ce mă separă de libertate.  E timpul să plecăm în club. Revin la realitatea cotidiană, ne aranjăm și plecăm. Aspir, odată cu parfumul delicat al părului Ei, nerăbdarea și pofta de viață pe care o emană. Ca de obicei (sau aproape), sunt singurul bărbat într-un grup de prietene de-ale ei. Încep să fie și de-ale mele. În mod natural, corpul intră în ritmul muzicii. Cei din club sunt deja montați de alcoolul ce curge din belșug pretutindeni. Mi se oferă un pahar, în care îmi înmoi buzele, ca într-un ritual de inițiere, de acceptare în grupul bahic al dansatorilor diluați în atmosfera încărcată de muzică și fum. Muzica e bună, dar prea tare pentru urechile mele, proaspăt revenite din liniștea camerei de meditație. Mă simt bine, fuzionez cu grupul, corpul începe să se miște în ritmul muzicii. Încep joaca preferată, urmărirea figurilor interesante. Atmosferă de carnaval fără măști, în care participanții se maschează cu mușchi lucrați la sală, silicoane, machiaje și haine strălucitoare. Rar, întrezăresc frumuseți naturale, în oceanul de povești stridente și mincinoase. Spre deosebire de ceilalți, nu am nevoie de alcool pentru a mă dezinhiba, pentru a-mi depăși limitele. Prefer să fac trecerea conștient, gradat, să mă bucur de ea. Majoritatea din jurul meu preferă calea facilă a uitării propriei ființe, a părții lor raționale ațipite de aburii alcoolului. Totuși, prea multe fete singure în jur, ce își maschează tristețea sub false explozii de veselie, ce își verifică pe furiș, din când în când telefonul. Prea mulți bărbați ce rătăcesc prin mulțime, cu paharul în mână, căutând cu privirea în gol. Mă bucur, mă scald în frumusețea și luxul din jur, în risipa de zâmbete, frenezie și îmbrățișări, devin pentru o clipă suspendată în eternitate un favorit al sorții, unul dintre puținii care au alături persoana iubită. Încet, fetele își depășesc barierele autocenzurii și se dezlănțuie în dansuri lascive, pătimașe fie împreună, fie tăbărând asupra mea, precum șamanii dansând extaziați în cerc în jurul Stâlpului Cerului. Nu mai reprezint demult decât principiul masculin, orice gelozie sau pudoare sunt lăsate deoparte, sunt încălecat, mângâiat, pipăit sărutat și mușcat cu o sălbăticie și savoare ce le va face probabil pe protagoniste mâine să roșească… dacă își vor mai aminti ceva din toate astea. Sesizez dorințe, pasiuni, devin ținta unui vârtej din care nu lipsesc tristeți, disperări și lacrimi, doruri după jumătăți ce lipsesc tocmai acum… În final, totul revine în suferință… lacrimi… ”nu-i așa că sunt penibilă?” îmi șoptește una dintre frumoasele bete, căzută în butoiul cu melancolie; ”nu ești. Ești doar supărată”. O țin în brațe, o mângâi, îi strecor în decolteu un cub de gheață sustras din frapieră, chicotește isteric și își reia dansul său hipnotic. Undeva, lângă noi, un scandal izbucnește. Se aude zgomot de pahar sparte, acoperit de ritmurile lui ”anușca maia” cântat de Ana Lesko. Bodiguarzii clubului intervin, totul într-un ton de veselie și suspans, desprinse parcă din scenele filmelor western, cu Saloon-uri cu uși batante și pianiști imperturbabili. Lebăda mea neagră, grațioasă, a băut moderat. Mă învăluie într-o simfonie de zâmbete și îmbrățișări, mă sufocă cu sărutări, dansează precum o zeiță universul întreg se învârte în jurul ei. Clipele se topesc pe nesimțite, pe scenă se succed dansatoare, cântăreți, într-un spectacol multicolor, feeric. E uluitor mecanismul de auto-vindecare prin uitare, al ființei umane ! Acum șase luni, credea că lumea s-a sfârșit pentru ea, că nu va mai avea puterea să zâmbească niciodată. Și iat-o acum, proaspătă ca o floare, vie și strălucitoare, mișcându-se lin, ca un țipar prin vâltoare, în lumina lunii. Emană o tinerețe și o poftă de viață de nestăvilit ! Noaptea se sfârșește, pe ultimele acorduri ale muzicii protagoniștii nopții dintre ani se retrag, unii singuri, alții perechi, unii/unele împleticindu-se cu alcoolul transformat în plumb acumulat în picioare. Am și eu povara mea, o port în brațe pe cea mai vajnică dansatoare și băutoare a grupului nostru. Mi se strânge la piept, cu o mutriță de copil încruntat că noaptea s-a terminat prea repede. Plecăm cu mașina mea, mâine vom reveni să luăm și mașinile lor. A mai trecut un an.

  • Aelia

    Mi-a placut textul, dar privirile, de la frumusetea ninsorii de-afara, s-au izbit de negrul si FUNEBRUL acestui fundal.

    E asa de negru si FUNEBRU incat literele scrise abia se intrezaresc, si e ca si cum ti-ai cauta gandurile prin intuneric.

    Ninge frumos, ca in iernile copilariei, si acesta e motivul pentru care as fi vrut sa spun (prin contrast cu toata bucuria pe care ar trebui sa o avem in suflet cand se intampla acest mare DAR, de a ne fi dat Dumnezeu zapada pe pamant), ca toate sarbatorile urbane, nu doar Revelioanele, sunt, pe fond, niste evenimente triste.
    Si cum ar putea sa fie altfel?!….

    Sarbatoarea, orice sarbatoare, are in primul rand o dimensiune sufleteasca, a legaturii personale cu divinitate; si ajungi la intalnirea asta dupa un timp de pregatire. Apoi sarbatoarea trebuie sa se rasfranga prin iubire si daruire de la cei apropiati, familia, pana la cat poate sufletul tau de departe. Abia in ultimul plan vine petrecerea in sine, care nu poate fi altceva decat o simpla dovada a faptului ca nimeni nu trebuie sa fie singur si nefericit.

    Si cred ca exista bucurie si fericire pentru toata lumea. As spune chiar ca luam mult prea putina fericire din cat am putea sa ducem.

    Exprimarea ar puta parea utopica, dar, la nivelul concretului, cum sa iti imaginezi ca zeci de mii de oameni care navalesc pe strazi si prin cluburi in noaptea de Revelion, infrigurati de grija de a se distra cat mai mult cu putinta, ar putea sa fie cu totii multumiti si impliniti? Ce au dat ei pentru bucuria pe care o cer, in afara faptului ca au iesit din casa?

    Eu am remarcat ca n-am experimentat cuvantul asta ,,tristete” pana sa ajung la Bucuresti. Si chiar nu e exagerat; in satul meu, se intampla sa ramana cate cineva singur de pe urma vreunui eveniment major; am auzit sa spuna cineva ca e singur, dar nu si ca e trist. Am perceput mereu insa singuratatea aceea cu un continut; nici pe departe singuratatea pe care o asociez cu cei la usa carora nu suna nimeni in blocurile din oras.

    Nu ca as face o apologie a lumii satului, dar as putea da un marunt exemplui despre continutul unei sarbatori.
    Alunecand ca in poveste, pe vremea copilariei, dar cand pricepeam, totusi, lucrurile, orice sarbatore (iar cele de Craciun si Anul Nou cu atat mai mult,) se asociau la noi in casa cu o activitate frenetica in bucatarie. Adoram sa muncesc si eu alaturi de mama si de bunica la facutul prajiturilor, cu mainile pana la cot in faina si in zahar tos. Bunica-mea facea zeci de cozonaci, maica-mea nu stiu cate prajituri, pe care le insiram apoi pe mesele din toata casa, ba chiar si pe dulapuri.
    Ei, la capatul acestei munci cu zambetul pe buze de mai multe zile, nu era bucurie mai mare pentru mama si pentru bunica-mea decat sa ma gateasca pe mine frumos, si sa ma trimita cu ,,impartit” pe la toate rudele, vecinii, si pe toate ulitele satului. Abia dupa ce ma invredniceam de aceasta munca, ne asezam cu totii la masa si ne delectam, mai ales noi, copiii, de toate prajiturile si de cozonacii bunica-mii, cei slaviti in tot satul.

    De asta, cred, n-am aflat pana la Bucuresti ce e aceea o sarbatore trista, si cred ca bunica-mea si-a facut cea mai frumoasa pomenire in lumea dreptilor cu prajiturile ei.

  • MR

    Frumos scris. Pentru ca nu ne-am auzit anul asta, iti urez un La Multi Ani si implinirea tuturor dorintelor. Sper sa ne si vedem zilele astea.