Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naștere De Stefan Bolocan

“Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăvește prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societății “Carpații” și independența Republicii Democratice Moldovenești din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năștea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile și condițiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior “Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Țării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepționat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze și să conducă o familie după rînduielile creștinești.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate și dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  își aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viață.

Între 1932 și 1940 își face studiile secundare la Liceul “Ion Creangă” din Bălți. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mișcării Legionare. În această “școală populară” nu numai că și-a păstrat calitățile anterioare, ci și a reușit să își sporească virtuțile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iași. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că știa de represiunile care îl amenințau în Basarabia de după 28 iunie 1940.

La Iași intră în “Frățiile de Cruce”, unde urmează un curs de pregătire timp de cîteva luni de zile. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Iași în același an. Spre toamnă, are loc formarea statului național-legionar. După o lungă perioadă de instabilitate în țară, apărea oportunitatea stabilizării situației și perspectiva perfecționării în cadrul Mișcării Legionare se arăta a fi frumoasă.

Din păcate, în ianuarie 1941, acordurile secrete dintre Ion Antonescu și Adolf Hitler duc la excluderea mișelească a Mișcării Legionare de la conducerea țării (așa-numita “rebeliune legionară”). Contrar relațiilor de pînă atunci, după 21 ianuarie 1941 Antonescu ia decizia de a închide în închisori pe majoritatea membrilor Legiunii. Erau închiși chiar și copii de 12 ani. Valeriu, nu a scăpat de această nouă prigoană, cu toate că profesorul său universitar, Constantin Anghelescu, l-a apărat la proces, spunînd: “este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Din 1941 și pînă la moartea sa, în 1952, Valeriu Gafencu a fost țintuit în închisori. A trecut pe la Aiud (1941-1944), Pitești (1944-1949) și Tîrgu-Ocna (1949-1952).

Ceea ce a avut loc după zidurile reci ale închisorii reprezintă manifestarea educației pe care o primise în familie și în Frății. Istoria cunoaște puține cazuri cînd cineva să se fi manifestat în așa mod în condiții de maximă suferință (doar, cu excepția martirilor ortodocși).

În închisoare, în ciuda cumplitelor lipsuri îndurate și a necontenitelor chinuri la care a fost supus, Valeriu nu numai că și-a păstrat conștiința curată, ci și a reușit să atingă culmi de gîndire și comportament creștin. Acolo ajunge la seninătatea conștiinței, stare care s-a răsfrînt în mod benefic asupra comportării sale printre colegii de celulă.

Dintre camarazii alături de care a suferit, și pe care i-a mișcat prin tăria exemplului său, îi putem enumera pe : Ioan Ianolide (autor “Întoarcerea la  Hristos”), Virgil Maxim (autor “Imn pentru crucea purtată”), Traian Trifan, Marin Naidim, Arsenie Papacioc, Traian Marian, arhimandritul Gherasim, Richard Wurmbrand, etc.

Nu putem trece cu vederea exemplul său de înaltă trăire ortodoxă în relația sa cu pastorul evreu Richard Wurmbrand. Acesta suferea, la fel ca și Valeriu de TBC pulmonar, ambii avînd nevoie de medicamentul numit streptomicină. Cu toate că camaradul Victor Stratan a făcut rost de acest medicament pentru Valeriu, acesta l-a dăruit la rîndu-i, evreului Wurmbrand. În ciuda faptului că toți din jur au fost șocați de gest, Valeriu nu s-a răzgîndit deloc, alegînd să se jertfească pe sine pentru salvarea vieții unui evreu (care ulterior, s-a convertit la ortodoxie).

Cu atît mai mult impresionează felul în care el, fiind țintuit la pat în temnița de la Tîrgu-Ocna, ținînd capul aplecat și ochii închiși, povestea felul în care creștinii veneau de la Biserică în dimineața Învierii.

La fel, au existat o mulțime de colegi de temniță care s-au schimbat radical după cîteva zile de contact cu Valeriu Gafencu. Au existat cazuri cînd chiar temnicerii, ajunși pe patul de moarte, ajungeau să accepte mărturisirea și împărtășania după discuțiile pe care le purtau cu dînsul.

Valeriu Gafencu este cel care a avut harul de a-și simți sfîrșitul. Astfel, pe 2 februarie 1952, i-a rugat pe camarazi să-i pregătească pentru ziua de 18 februarie o cămașă, o cruciuliță și o lumînare. Iar, cu o zi înainte de sfîrșit, i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște”…

Pentru noi, românii de azi, exemplul lui Valeriu Gafencu este mărturia sinceră și dreaptă a credinței în vremuri de prigoană. Chiar dacă în unele aspecte șochează, trăirea sa adînc duhovnicească, jertfa pe care a fost în stare să o dea, este pentru noi o întărire sufletească. Să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a învrednicit cu așa semeni, care după dreaptă socoteală este numit azi “Sîntul închisorilor”.