Tu cum vrei să treci în Eternitate !?

Moartea este o certitudine pentru fiecare. Întrebarea care rămâne este cum și când ? Ca și creștini, noi ne rugăm: „Sfîrșit creștinesc vieții noastre, fără durere, în pace, Domnului să cerem”. „Și ne izbăvește pe noi de moarte năpraznică”. „Nu lua viața mea la jumătatea zilelor mele”- spune David. Din păcate, prea puțini oameni, tineri sau bătrâni, își petrec zilele ce le-au mai rămas de trăit, cu conștiința Eternității, a irepetabilității clipei care trece, a timpului din ce în ce mai puțin rămas în clepsidra existenței.
Astăzi, din ce în ce mai mult trăim acest sentiment acut al nimicniciei existenței omului de astăzi, al pericolelor ce ne pândesc firava noastră suflare de viață, la tot pasul.
Acum, mai mult ca oricând în istoria recentă a Umanității, trăim sub semnul primejdiei, al războiului, al dezastrelor iminente, aidoma sentimentului pe care îl descrie Mircea Eliade în jurnalele sale, acea senzatie că ”nu mai este timp” pentru generația din care făcea parte, că tinerii din perioada interbelică trebuie să ”ardă” la maxim, să creeze, să își pună geniul în valoare, căci nu se știe cât vor mai rămâne în această lume. Iar Istoria i-a confirmat temerile.
Așa cum înțeleputul Zenon din antichitatea greacă își sfătuia discipolii să trăiască fiecare zi ca și cum ar fi ultima (în sensul pozitiv al termenului), la fel trebuie să privim și noi viitorul.
Judecând după semnalele tot mai multe pe care marii potentați ai acestei lumi le emit – cum că suntem prea mulți, ne înmulțim prea repede, consumăm inutil resursele planetei – luând în considerare și calculele acestor demenți, de reducere drastică a populațirei lumii – prin boli, foamete, sărăcire, războaie – viitorul Umanității se prezintă într-o lumină sumbră.
Desigur, acceptăm cu seninătate astfel de știri, de semnale, le acceptăm cu răceală, cu ”detașare” inumană, sperând de fapt în sinea noastră că aceste lucruri nu ni se vor întâmpla tocmai nouă, ci altora. Semeni de-ai nostri, dar din altă parte, de aiurea. Unii chiar sunt de acord cu reducerea populației lumii… dar să nu se reducă cu ei. Este vorba despre același sentiment de falsă siguranță care ne face să credem în mod cu totul absurd că MOARTEA este un lucru care se întâmplă numai altora, nu și nouă, care vom trăi veșnic tineri și sănătoși.
Și astfel viața se scurge pe lângă noi, pe nesimțite, iar noi trăim la minim, luând decizii comode, refuzând din lene să începem să trăim cu adevărat, să ne mobilizăm să acționăm astfel ca viața noastră să înceapă să capete un sens, să însemne cu adevărat ceva. Lipsa acestei conștiințe a importanței capitale a fiecărei decizii pe care o luăm, zi de zi, provine dintr-o lipsă de trăire mistică, religioasă.
Înțelegând acest lucru, l-am învățat pe fiul meu că fiecare faptă, bună sau rea, este scrisă de înger în Cartea Vieții, iar faptele noastre ne vor sta înainte la judecată. De asemenea, i-am spus că îngerul păzitor se mâhnește când făptuim rău, și se veselește când facem binele. Așa se formează osatura morală care dă un sens existenței.
Altfel, ajungi la un sfârșit, să te întrebi: ce sens a avut viața mea ?

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *