Apocalipsa digitală, sau pierderea libertății

Aglomerat cu munca sau nu, obișnuiesc să mai trag și eu cu ochiul la ”concurență”, pe site-urile și blogurile altora.

Urmărind evoluția subiectelor abordate de-a lungul timpului, descopăr o tendință în lumea virtuală românească, către un gen de misticism milenarist, cu accente mesianico-catastrofico-apocaliptice, în care profețiile despre sfârșitul lumii și scenariile fantasmagorice se impun cu predilecție.

Observ cu îngrijorare instalarea unei isterii colective, argumentată copios cu viziuni și profeții ale unor mistici – majoritatea din sânul Ortodoxiei, care nu transmite în nici un caz esența mesajului lui Hristos (iubirea, credința și speranța) ci mai degrabă martiriul și suferința pentru un Hristos pe care majoritatea l-au cunoscut prea puțin, darămi-te să îl mai și primească în inima lor și să îl urmeze !

Interesantă este și tendința acestor bloggeri de a teoretiza și ”bate apa în piuă” pe aceste teme pseudo-creștine, datorită apetenței publicului pentru acest subiect, fenomen similar celui existent în presa audio-vizuală, în care scandalul și galceava sterilă (denumită pompos ”talk-show”) acaparează atenția maselor de oameni hipnotizate și plictisite.

S-a ajuns la un gen de saturație pe acest subiect ”spiritualist”, în care oamenii caută cu aviditate să vadă ce a mai spus cutare duhovnic sau sfânt despre vremurile din urmă, fără ca mesajul respectiv să mai provoace vre-o schimbare în inima respectivului răsfoitor de pagini de internet.

Și astfel, se ajunge ca prin cantitate și varietate, să se ”tocească” prospețimea și forța mesajului profetic, înnoitor.

Ceea ce ar fi trebuit să producă lacrimi sincere de căință, cutremur sufletesc și hotărâre nestrămutată spre îndreptare, ”aici și acum !!!”, ajunge să producă doar un căscat plictisit, critici, căutări ale sursei, comentarii acide privind calitatea transcrierii sau traducerii, etc.

Și astfel, de la zi la zi, publicul acestui gen de creștinism virtual, sporește ca număr, dar scade ca trăire duhovnicească, după glumeața formulă: ”Populația umană se dublează la fiecare 100 de ani, în vreme ce cantitatea de inteligentă rămâne aceeași.”

Ce este mai grav e faptul că cititorul sincer și bine intenționat al unor astfel de ”comori” ale ”ortodoxiei virtuale” ajunge să devină o specie de individ obtuz, ce poartă ochelarii de cal ai unor convingeri de un extremism înspăimântător, dar care este – în mod paradoxal -de o pasivitate vecină cu nesimțirea, ceea ce îl face la fel de inofensiv ca și un personaj virtual al unui joc video, cu opinii, acțiuni și reacții doar în spațiul virtual.

Este interesant acest fenomen de acaparare a atenției – și implicit a conștiinței individului – în spațiul virtual, fenomen ce funcționează precum sorbul unui maelstrom digital, ce prinde în capcana lui cibernetică, minți și suflete, rupându-le de realitatea palpabilă, proiectându-le și menținându-le artificial într-o lume fantasmagorică, LUMEA VIRTUALĂ A INTERNETULUI.

Ca de obicei, mulți se vor grăbi să mă contrazică, chiar și numai de dragul polemicii. Dar voi aduce câteva argumente în sprijinul observațiilor mele:

Pe unii dintre acești bloggeri cu specific ortodox, îi cunosc personal. Judecând după ”imaginea” site-urilor lor, ai spune că acești oameni se roagă 36 din 24 de ore încontinuu, postesc de când s-au născut și sunt la un pas de sfințenie, ce mai, adevărate modele demne de urmat. ”Mai catolici decât Papa”, cum spune o vorbă din popor.

Bineânțeles, în fapt lucrurile nu stau tocmai așa. Respectivii sunt oameni ca și noi, cu păcate și greșeli, dar buni în esența lor, bine intenționați, care cred în ceea ce fac.

O singură problemă zic eu că au: dorința exacerbată de ”misionarism” greșit înțeles, uneori împletită cu o gâdilitură plăcută la orgoliu – datorită ”succesului” de care se bucură la cititori materialele publicate de ei, succes ce se transformă într-o confirmare tacită că acolo e vorba de Voia lui Dumnezeu ce se face prin ei, de convingerea nestrămutată că fac ceea ce trebuie.

Și astfel, roata se învârte mai departe, zi după zi, articol după articol, iar pentru cititorul ortodox, lumea devine un loc sumbru, înțesat de pericole și conspirații, în care sfârșitul terifiant al lumii este aproape, cu toată cohorta de nenorociri prevăzute din timp, desigur, de profețiile cu care se hrănesc zi de zi cu aviditate.

Acești oameni uită și se tem să mai trăiască normal, refuză să se mai bucure de prospețimea unei zile însorite, de zâmbetul unui copil, de darul neprețuit care este viața. Paralizați de frica Apocalipsei, unii refuză să mai trăiască, să se mai căsătorească, să mai dea naștere la copii, în așteptarea iminentului Sfârșit.

De aceea, nu poți conta ca acești oameni să acționeze în vre-un fel, în viața reală, când vine vorba să trebuiască să se mobilizeze pentru un țel comun. Atunci, preferă să își găsească tot felul de scuze penibile decât să iasă din pasivitatea ”călduță” cu care s-au obișnuit.

Interesant este că acești oameni fantazează – până la obsesie, preocupați să își salveze pielea – când va veni SFÂRȘITUL – visând fie să întemeieze comunități departe de lume și de tehnologia dezlănțuită (precum populațiile Amish din SUA), fie să se retragă în munți – în păduri sau în peșteri – ”până va trece urgia”, uitând tocmai sfatul Mântuitorului, care spune că „Cine vrea și salveze viața o va pierde; cine, însă, își va pierde viața pentru mine și pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35).

Astfel, într-un mod straniu și cu totul paradoxal, ceea c ear fi trebuit să constituie ”hrană cerească” pentru suflet, ”cuvânt de învățătură”, devine ”lectură”, ”articol interesant”, informație senzațională, ce satisface pentru o clipă curiozitatea zămislită de mama ei, plictiseala, fiica cea mică a Diavolului.

În timp, se creează dependențe extrem de puternice și de toxice, care la generațiile mai noi iau forma unor boli nou apărute, cum este Nomofobia („no mobile phobia”), frica de a ramane fara telefonul mobil (fără semnal sau baterie), ca principala sursa de comunicare.

Dependența respectivă nu privește doar telefonul mobil, ea cunoaște și forme mai subtile, cum este dependența de internet (ca mijloc de comunicare și informare).

Toate acestea exprimă doar un singur lucru: frica de ”singurătate”, refuzul permanent al individului de a se regăsi, de a se centra în inima lui, ca ”oglindă a tuturor lucrurilor”, de a se regăsi acolo unde nu s-a căutat niciodată.

Mă opresc aici cu meditația asupra acestei teme, dar promit să revin cu altă ocazie și să continui ideea până la finalitatea ei.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *