Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Un prim eșec – culoarea soarelui”

Citez din articolul Un prim eșec – culoarea soarelui:

Prietenul meu Călin Marinescu era orb. Nu din naștere ci în urma șocului suferit la cutremurul din 1977 – era student și locuia în blocul Scala. Și-a văzut părinții înghițiți de moloz. În câteva luni după cutremur era orb complet. L-am cunoscut orb. Scria poezie, făcea traduceri și juca șah. Există o lume a nevăzătorilor – am aflat.

Într-o zi, tot povestind, mi-a spus că orbii nu văd negru, că el și cei mai mulți dintre noii lui prieteni din lumea orbilor, văd alb lăptos. M-am mirat foarte tare, „cum, voi nu vedeți negru?”, am întrebat. „Nu, nici vorbă. De fapt, n-am mai văzut negru de când eram văzător”.

„Mă tot gândesc, mi-a spus într-o altă zi, să scriu o scrisoare, un fel de raport în care să spus lucrurile pe care le văd eu acum, cu toți ochii mei, ca orb”, apoi a râs. „Nu știu însă dacă voi reuși să rezolv problema și nici nu mă dumiresc cui ar trebui să i-o trimit – fiindcă nu vreau să o înregistrez, e doar o scrisoare sau un raport”.

Mai târziu mi-a spus care era problema pe care trebuia să o rezolve, cea mai importantă problemă a lui: „Deși la început îmi părea simplu, acum, când încerc, nu mai găsesc calea – nu te gândi că sunt orb și nu văd poteca. Tu știi, a continuat, că există orbi ca mine, care au orbit oarecând și orbi din naștere – pur și simplu așa s-au născut. Ei bine, cu cei care sunt orbi din naștere, nu pot vorbi. Nu ne putem înțelege”. Tăceam și mă străduiam să intuiesc unde vrea să ajungă. „Nu știu cum să-i fac să înțeleagă care e culoarea soarelui. Nu știu nici de unde să pornesc – n-avem nici un punct comun. (Lipsa vederii nu este un punct de început, deși așa ai putea crede). Am încercat de mai multe ori. Trăiesc un eșec”. Nu m-am mai „văzut” cu Călin o perioadă destul de lungă – venise decembrie 1989. Într-o după amiază, m-a anunțat că vrea să vorbească cu mine. M-am dus. Mă aștepta în picioare, în hol. De cum am intrat, mi-a spus: „Știu, am greșit, de aceea a și fost un eșec”. Am dat mâna cu el și credeam că vom intra și ne vom așeza. A continuat în picioare: „Nu galben, nu pot culoarea soarelui. Nu acum și nu dintr-odată. Roșu e culoarea”. „De ce?”, am întrebat cu totul derutat.

Mi-a povestit că s-a spovedit și s-a împătășit cu două zile în urmă, și de atunci vede culoarea roșu. Apoi mi-a spus că a început să comunice cu orbii din naștere – le-a spus că ceea ce văd ei, după împărtășanie, e roșu. Plângea.

Călin Marinescu a murit și a plecat într-o lume unde nu vede nici nergu , nici alb lăptos. Mi-a lăsat însă mie problema lui: cum faci un orb din naștere să înțeleagă culoarea soarelui?

Cum îi faci pe conducătorii României să înțeleagă că Hristos a Înviat? Ei sunt orbi din naștere. S-ar putea ca roșul lui Călin să fie un început? Nu, pentru că ei, orbii care conduc corabia pe care ne află noi, nu pot ajunge la roșu. Ei nu se pot întâlni cu Trupul și Sângele lui Hristos. Acești orbi merg pe alte drumuri – nici unul dintre ele nu duce la Damasc. Cu siguranță.

Îmi pare rău, dar trebuie să mărturisesc că nici până acum n-am găsit soluția, Căline.

Sursa: Revista AXA

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *