Stimați și prețuiți ”colegi” ! Iertați-mă ! N-am să mai fac !

Plec dimineața la 6-7 de acasă, și ajung de obicei pe la 8 seara. Uneori mai verific de pe telefon, sau de la birou, după amiaza, comentarii apărute pe site. Undeori, unde mai prind wireless cu laptopul, mă conectez și mai postez câte ceva.

Cei care mă cunosc îndeaproape, știu că acesta îmi este programul, aproape zilnic (când nu am procese în provincie). Cu toate astea, sunt unii care se găsesc să mă acuze de plagiat, de omiterea surselor, sau, mai rău, de infertilitate intelectuală, atunci când obosesc să mă bănuiască de felurite malversațiuni criminale, cum ar fi acelea de a posta sub mai multe nume comentarii… pe propriul site !

La această ultimă chestiune, mă gindeam să fac publice cumva comentariile, așa cum se văd din interiorul site-ului de către administrator, ca să se vadă cine și cum se loghează și de pe ce ip-uri. Sunt unii comentatori care mi-au scris în privat și mi-au sugerat să nu mai las liber la comentarii (cu open ID), ci numai cu logare de pe un IP inregistrat (un username de gmail sau yahoo), ca sa preantampin astfel de aparitii cameleonice. Poate cî voi face și acest lucru (dar în prealabil trebuie să mă ”prind” de unde se schimbă setările).

Cu privire la acuzele de plagiat, voi răspunde cu o mică schiță a regretatului umorist Ion Băieșu, numită Plagiatul. Ia încercați să găsiți de unde am plagiat-o, să vedem, găsiți resursa pe net, voi, ăia care ”iubiți” musca cu acul:

PLAGIATUL

Recent, am publicat un roman (nu știu dacă l-ați citit) intitulat „Știuca de aur”. Aria sa de investigație este largă, diversă (poate prea diversă, mi s-a reproșat), abor­dez acolo circa nouă teme majore și cincisprezece minore, am șase personaje principale și douăzeci și cinci secundare, plus descrieri de peisaje, obiceiuri folclorice și matrimo­niale din diferite locuri ale țării etc. I-am pus titlul acesta pentru că personajul principal, mergînd în Deltă și nefiind pescar, prinde întîmplător o știucă aurie, întîmplare care are în viața lui o semnificație anume.

La numai o lună de la publicarea cărții mă trezesc cu o citație prin care eram anunțat că am fost dat în jude­cată pentru plagiat de către un autor cu numele V. D. Pîinișoară-Sascut. Citația era însoțită de actul de acuzare, acesta însumînd 47 de pagini. Neavînd aici spațiul necesar pentru a-1 reproduce în întregime, am să fac un scurt rezumat al documentului respectiv, citind fragmentele importante.

In primele douăzeci de pagini, V. D. Pîinișoară-Sascut informa organele de justiție că este autorul unei cărți fun­damentale intitulată „Știuca ca regină a bălții”, consa­crată exclusiv acestui pește de elită și că respectiva carte a fost împiedicată sistematic să fie tipărită de mine, în cîrdășie cu mai mulți editori. Citez : „Pentru a vă face o idee despre moravurile care există în acest sector de activitate, vreau să vă spun că în ziua în care mi se res­pingea cartea la Editura „I. L. Caragiale” pa motiv că este nulă din punct de vedere artistic, agramată și stupidă, pe ușă a intrat autorul încriminat, cu manuscrisul romanului la subțioară, s-a îmbrățișat cu directorul, s-au pupat, după care au băut o cafea împreună, veseli nevoie mare. Dar mîrșăvia lor n-a rămas aici. La toate editurile la care mergeam apoi, cartea mea era respinsă, inclusiv la cea Enciclopedică sau a Academiei. De ce ? Simplu. Cei doi anunțau celelalte edituri, telefonic sau telegrafic: vedeți că vine unul cu o carte așa și-așa, sabotați-l”. Moralitatea oribilă a autorului reiese, de altfel, în toată goliciunea ei, mai ales dintr-un fragment foarte elocvent al romanului. După ce prinde știuca de aur, personajul o duce acasă, la București, o face rasol, cu mujdei și maioneză, și cheamă mai mulți prieteni la masă. Cine credeți că erau printre aceștia ? Un editor și un critic literar, adică unul care-i publică cartea și altul care i-o laudă, și atunci noi, debutanții, unde să mai găsim un locșor ? Nu mă refer numai la mine, care, fiind pensionat numai de doi ani și beneficiind de o sănătate excelentă, am posibilitatea să mai aștept, dar există persoane al căror debut nu mai poate fi amînat nici măcar cu o zi din pricina gripelor care bîntuie trimestrial”.

In următoarele 27 de pagini ale actului de acuzare, D. Pîinișoară-Sascut venea cu numeroase argumente care să demonstreze plagiatul meu. El susținea cu nerușinare că i-am furat întreaga carte, deși lucrarea lui avea 400 de pagini, în timp ce capitolul meu despre prinderea știucii se întindea doar pe cinci pagini. Dar ce plagiasem, de fapt ? S-o luăm pe puncte :

1.      Faptul că eu numeam știuca „stăpînă a bălților”,
iar el „regină a bălților”, ceea ce era același lucru, după opinia sa.

2.      În modestul meu fragment erau descrise cele două modalități de a prinde o știucă: cu peștișor viu sau cu linguriță de metal, lingurița fiind, la rîndul ei, tot de două feluri : rotativă sau „pișcot”. Acuzatorul susținea că aceste detalii le-am furat din lucrarea lui, deși eu le aflasem de la un bătrîn pescar dunărean..

3.  Atît la mine, cît și la V. D. Pîinișoară-Sascut, se
vorbea despre cele patru feluri în care poate fi mîncată
știucă: prăjită, rasol, umplută sau chifteluțe.

Mi se mai aduceau și alte acuze, dar mai importante erau cele expuse mai sus. În final, el cerea ca instanța judecătorească să mă oblige să-mi cer public scuze pentru fapta mea ignobilă sau să-i cedez toate drepturile de autor pe care le încasasem de pe urma respectivei cărți. Aveam de ales.

M-am dus la tribunal, unde am stat de vorbă cu preșe­dintele, o persoană amabilă și cumsecade, care m-a înțeles întru totul, dar care mi-a mărturisit că nu mă poate ajuta cu nimic, singura soluție fiind să-mi angajez un avocat. Cunoșteam unul, tînăr, capabil și iubitor de li­teratură. I-am telefonat. Acesta știa cazul. (îl știa, de alt­fel, tot Bucureștiul).

—  Nu aveți nici o șansă, mi-a zis el, cu tristețe. Acest Pîinișoară-Sascut și-a angajat cel mai mare avocat din țară, un tip strălucit și imbatabil. Va cîștiga în mod sigur.

—  Bine, dar e stupid ! am strigat eu.

—  Păi tocmai de-aia. Acest maestru e specialist în procese stupide. N-aveți nici o șansă să scăpați. Cereți-i scuze lui Pîinișoară-Sascut.

—  Asta nu ! Orice, dar asta nu !

Am ajuns acasă extrem de tulburat. Această întîmplare întrecea, prin absurdul ei, orice închipuire. Eu, pla­giator al lui V. D. Pîinișoară-Sascut, un veleitar idiot, probabil schizofrenic, obligat să mă apăr la tribunal, umilindu-mă pentru toată viața, precum Caragiale în fața lui Caion! Cum e posibil așa ceva ? Cum e posibil ? Din cauza indignării, am plîns în brațele soției. Aceasta m-a liniștit cum numai ea știe s-o facă, după care am stat toată noaptea de vorbă, întorcînd lucrurile pe toate fețele, cu calm și luciditate. N-are rost să vă povestesc aici ce-am discutat, care au fost argumentele mele și, mai ales, ale ei. N-au nici o importanță. în încheiere, vă rog să-mi îngăduiți să folosesc acest prilej pentru a face următoa­rea declarație : „ Stimate și prețuite V. D. Pîinișoară-Sas­cut ! Iartă-mă ! N-am să mai fac !”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *