Profesor Ilie Badescu: Stiinta falimentarii asistate (II) Crizele lumii. Dezintegrarea asimetrica: problema globala

Prof. Ilie Badescu
In ultimul sfert de veac, au fost 10 crize economice, ne informeaza primitorul Premiului Nobel in economie, Joseph Stiglitz. In toate acestea, subliniaza el, principalul factor care a dus la izbucnirea crizei a fost „liberalizarea pietelor de capital” (Stiglitz, 2003, p. 162). Si mai precizeaza Stiglitz: „a devenit tot mai evident (in temeiul analizei acestor crize – n.n. I.B.) ca liberalizarea pietelor de capital reprezinta un risc asumat inutil. Chiar si atunci cand tarile au banci puternice, o piata bursiera matura si alte institutii pe care multe tari asiatice nu le aveau, riscurile pot fi enorme” (ibidem). Lucrul tulburator in aceasta dezvaluire tine de faptul ca un mare economist, o minte de exceptie a lumii noastre, gandeste, iata, de la polul opus fata de „ganditorii metropolei”, cei care vad lumea cu „ochii metropolei”. Or, la polul opus este „periferia” sistemului mondial modern. „Ochii periferiei” vad lumea „realist” si profetic. Periferia este o „parte a solutiei”, metropola este o „parte a crizei”, a maladiei.

Periferia stie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemata la capul bolnavului, metropola sta la capul bolnavului, urmeaza tot felul de retete, dar nu stie si nu poate sa-l vindece. Este un medic neputincios. O spune atat de raspicat acelasi mare ganditor si medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Perceptia existenta in majoritatea tarilor in curs de dezvoltare, perceptie pe care o impartasesc si eu, este aceea ca FMI a devenit el insusi o parte a problemei in loc sa fie o parte a solutiei” (ibidem, p. 159). FMI este ochiul metropolei, se legitimeaza drept „medicul” ei pentru economia lumii, or, lumea afectata (de crize endemice si convulsii ucigatoare) vede in FMI un fel de „ciuma”, cum remarca Stiglitz: „Mai mult, in unele tari aflate in criza, oamenii de rand, ca si multe oficialitati guvernamentale si oamenii de afaceri continua sa se refere la «furtuna» economica si sociala care i-a lovit cu termenul «FMI» – ca si cum ar spune «ciuma» sau «Marea Criza».

Faptele istorice sunt datate inainte si dupa «FMI», la fel cum tarile devastate de un cutremur de pamant sau de un alt cataclism natural dateaza evenimentele «inainte» si «dupa» cutremur” (idem, p. 159).

In fapt, fenomenul in care metropola, prin „creierul” ei (FMI si Trezoreria americana), si-a pus toata speranta si toata profetia, adica in cresterea de sapte ori, intr-un interval de numai sapte ani (1990-1997), a volumului fluxului de capital privat dinspre tarile dezvoltate spre cele mai putin dezvoltate, a fost spulberat de criza care s-a declansat la 2 iulie 1997 si care a impins lumea spre pragul prapastiei.

Si, la pragul acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice, inca nu se zarea marea criza care va lovi ca un tsunami lumea intreaga, la doar 10 ani dupa prabusirea bahtului tailandez si, deci, dupa criza din ‘97. Zona cu cea mai neasteptata dezvoltare, Asia de Sud-Est, prin „mobilizare interna” si prin injectiile „capitalului strain” a fost impinsa in criza, zice Stiglitz, tocmai de „retetarul FMI” („Data fiind rata inalta de economisire, tarile din Asia de Est nu aveau nevoie de capital suplimentar, si totusi, la sfarsitul anilor 1980 si inceputul anilor 1990, aceasta liberalizare le-a fost impusa si lor” – pp. 161-162).

Efectul: in 1998, deci la un an de la declansarea crizei, „PIB a scazut in Indonezia cu 13,1%, in Coreea cu 6,7%, in Tailanda cu 10,8%” (ibidem, p. 160), iar efectul social era devastator: bancile se inchideau si rata somajului si a saraciei atinsese proportii inspaimantatoare: a crescut de patru ori in Coreea de Sud, de trei ori in Tailanda si de 10 ori in Indonezia. In doar un an, in Indonezia, de exemplu, „15% dintre barbatii care lucrau in 1997 isi pierdusera slujba pana in august 1998″ (p. 159).

Cat priveste rata saracirii, aceasta atinge praguri de catastrofa: in Coreea de Sud „numarul saracilor din mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populatie fiind cuprinsa de saracie; in Indonezia, numarul saracilor s-a dublat, in unele tari precum Tailanda oamenii dati afara de la serviciile pe care le avusesera la oras s-au intors la tara, de unde venisera” (p. 159).

In tari ca Romania, Rusia, Iugoslavia (fosta), efectele acestor politici au fost inca mai devastatoare. Saracia apasatoare din Romania dupa primii zece ani de „reforme inspirate de retetele FMI”, cuprinsese 40% din populatie, retromigratia (intoarcerea in rural a celor ce si-au pierdut slujbele ori au iesit la pensie) atingea deja proportii foarte mari, ceea ce inseamna o infuzie de batranete si de „dependenta” in lumea rurala, accentuandu-i dificultatile si asa uriase.

Sisteme intregi, comunitati si institutii „imbatranesc”, nu doar persoanele. Partidele si, deci, parlamentele sunt fara de energie nationala, ceea ce este semnul batranetii; singura tara care a admis pe scena politica un partid tanar, nationalist, a fost Ungaria, unde un astfel de partid a dat si un prim-ministru, in persoana lui Orban, omologul lui M. Munteanu de la noi, care nu numai ca n-a fost incurajat sa creeze un astfel de partid (Miscarea pentru Romania, pe care o crease, pe care am incercat eu insumi s-o sustin), ba, din contra, a fost supus unei operatii de stigmatizare continua si de marginalizare, ceea ce a facut din persoana sa o mare notorietate, dar, din pacate, o popularitate redusa.

Efectul propagandei daduse roade si osificarea institutiilor puterii n-a mai putut fi oprita dupa aceea (osificare atestata de circulatia acelorasi figuri in cadrul segmentului elitei guvernante, pe care nimeni si nimic nu i-a putut clinti, nici pe ei, nici ideile eronate pe care le-au promovat cu ardoare religioasa, etaland un efect straniu de impietrire a sensibilitatii si a gandirii politice). Dezindustrializarea si retromigratia rurala, la care se adauga o prabusire a ratei medii potentiale a fertilitatii cu 80-90% in primii 13 ani de „reforme”, sunt celelalte fatete ale acestui deceniu de neistovit declin, pe care FMI il anuntase ca pe un deceniu al marii sperante si al marelui triumf.

Evident, ca si in alte zone ale lumii, FMI si institutiile europene au mutat cauzele esecului la „localnici” si a inceput o operatie de „desfigurare” si de culpabilizare, care atinge culminatia in promovarea ideologiei „coruptiei structurale”, atribuita unei inductii „etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, romanilor si balcanicilor in genere. Guvernamentalii au intrat in joc, au consimtit, in genere (cu exceptiile de rigoare) la aceasta operatie de culpabilizare, nesesizand „efectul pervers”, care, acum, ii atinge chiar pe ei.

In realitate, „coruptia” e o gluma pe langa marile probleme pe care le are tara si „capitalismul” produs de „retetele FMI” (ale „reformei” prin privatizare si liberalizarea pietei capitalului), care este, in fapt, un „capitalism pradalnic”, cu o componenta „speculativa” dezastruoasa, cu diminuarea spre anihilare a oricarei „libertati” nationale (de reactie si de interventie), astfel ca guvernele au prezidat mai degraba „guvernari cu ochii inchisi”, adica au fost impinse intr-un „handicap vizionar” (indus in mare masura de „ochelarii” metropolei, adica de „vederile” imprumutate de la institutii precum FMI). Procedand astfel, guvernele s-au expus unei „predictii autodistructive”, anihilandu-si practic puterile de interventie reala si temeiul adevaratei responsabilitati.

Aceste guverne nu sunt nici macar raspunzatoare pentru ceea ce se intampla. Primul guvern care va indrazni sa arunce la cos, oricat de nezgomotos ar face-o, retetele primite de la marile institutii „binevoitoare”, va fi si cel dintai guvern cu adevarat „responsabil” (adica in capacitati reale de raspundere).

Sursa: Clipa, Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *