Avocat în Românica…

Am plecat cu clientul – cu mașina lui – spre Buzău, pentru o audiere. Citația nu spunea mare lucru. Era chemat de Garda Financiară din Buzău, la orele 12, în legătură cu o firmă la care lucrase ca angajat în urmă cu 4 ani. Prevăzător și temător, clientul mă angajase să îl asist la audiere, conform principiului că ”în România nu mai mergi nici la dentist fără avocat”.

Ajungem în Buzău, oraș străin și pentru mine, și pentru el. Dar ne bazăm pe GPS pentru a găsi adresa Gărzii Financiare. Speranță deșartă. După ce batem în lung și în lat orașul după indicațiile haotice ale GPS-ului, ne lăsăm păgubași și oprim să întrebăm. Stupoare ! Din 5 trecători opriți, nici unul nu știe unde se află instituția cu pricina. Ba ultimul dintre ei, un comerciant de la un chioșc cu alimente, își eschivează ignoranța cu fraza: ”normal că nu știe nimeni unde e Garda Financiară. De obicei, te găsesc ei pe tine…”

În final, parcăm undeva aproape de punctul arătat pe harta GPS-ului și începem să întrebăm din om în om. Suntem într-un final îndrumați spre o curte în care se află aliniate mai multe clădiri de 5 etaje, lungi ca niște vagoane. Ne uităm după indicatoare sau obișnuitele steaguri tricolore sau sigle de la intrările în instituții. Nimic !

Disperați, sunăm la numărul de fix de pe citație. Răspunde o voce feminină, care  ne îndrumă aiurea. În final, găsim un om de serviciu, în halat gri, jerpelit, căruia i se face milă de noi și ne conduce la destinație. Bineânțeles, trecusem pe lângă sediul instituției. Era prima clădire – cum intrai în curte. Dar unde !!! Am urcat la etajul 3 pe o scară exterioară, din beton, într-un bloc ce semăna cu un hotel comunist – sau mai degrabă cu un cămin de nefamiliști. La etajul 3, pe palierul principal, dăm de un grilaj de pușcărie, cu bare groase, care culisează pe șine cu un zgomot lugubru, ca în filmele cu scene de închisoare. Clientul se face mic lângă mine. Strecurăm ghidului nostru o hârtie de 5 lei în buzunarul halatului (”de-o bere” – șoptesc eu), iar el ne lasă în pragul grilajului. ” Voi cei ce intrati aici, lasati afara orice speranta” îi șoptesc glumeț clientului, care se albește la față, ne-gustându-l pe Dante în contextul dat.

Trecem de gratii și dăm de o ușă cu cartelă. Dau să sun, dar observ că e deschisă. Intrăm pe un coridor pustiu, cu uși plasate în stânga și în dreapta, ca în blocurile de nefamiliști.

Batem la prima ușă, și ne deschide o doamnă, pe care o citim din prima că e secretara. Îi explicăm scopul vizitei, ea ne invită să luăm loc pe o canapea, timp în care ea dă un telefon să ne anunțe.

Aflăm că personajul care ne convocase e plecat pe teren, împreună cu toți colegii, și nu e nimeni disponibil să ne audieze. Explicăm că venim tocmai din București și reproșăm finuț faptul că nu ni s-a telefonat în prealabil, să nu mai batem drumul degeaba. Ni se explică faptul că a fost vorba de o acțiune fulger, la care participă tot personalul Gărzii, de prindere în flagrant a țăranilor din localitatea cutare, vestită în tot Buzăul pentru usturoiul ei de calitate. De ceva vreme, localnicii s-au prins că e mai avantajos să cumperi din Italia usturoi și să îl vinzi în piață pe post de usturoi românesc. Astfel că s-au puturoșit cu toții, nimeni nu mai muncește la câmp cu usturoiul, toți în comandă pe internet din Italia. Au păstrat doar cartoanele de pe grămezile de usturoi, de la tarabe, pe care scrie ”usturoi de ciorogârla”.

Amuzați de explicațiile oferite, întrebăm totuși ce facem, eventual mai așteptăm până se întorc domnii inspectori !? Duduia mai dă un telefon, schimbă câteva cuvinte în șoaptă, închide și se încumetă: ”Vă deranjează dacă vă iau eu declarația !?”

Ne uităm unul la altul și dăm din umeri. Trecem în cealaltă cameră, ne așezăm la un birou, ni se aduc coli albe și pix. Cu telefonul la ureche, doamna secretară identifică într-un dosar o coală A4, pe care deslușim scris cu pixul, un plan de anchetă, cu întrebări.

Clientul începe să scrie începutul declarației (subsemnatul, născut la data de…), timp în care sună telefonul de pe biroul ei. Se scuză, dispare 5 minute, timp în care citim pe îndelete foaia cu ”subiectele” de examen.

Duduia se întoarce grăbită, citește și ea foaia cu întrebări și începe să-i pună clientului întrebările, împleticit, întrerupându-se pentru câte un minut pentru diverse activități misterioase (la un moment dat – după mirosul de cafea, bănuiesc că a oprit focul la ibric).

Ies și eu pe coridor pentru a răspunde la diverse telefoane, timp în care clientul, scrie de zor. Termină într-un final, semnează și plecăm: salutăm respectuos și ne retragem cu demnitate studiată.

Când coborâm, izbucnim amândoi în hohote de râs isteric. Am rămas cu o singură curiozitate. Cum s-a finalizat acțiunea ”usturoiul” ?! Impresionat de amploarea operațiunii, am citit din scoarță în scoarță presa de a doua zi, dar nu a ”transpirat” nimic. Probabil că domnii inspectori au căzut la pace cu țăranii, asezonând ”captura” cu o ceafă la grătar, la berăria de la intrarea în piață…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *