Putem vorbi despre yoga și Hristos ?

Zilele trecute, m-a căutat o veche prietenă din cadrul MISA. Simțea nevoia de un suflet care să o asculte, căruia să i se destăinuie.

Relatarea ei m-a pus pe gânduri și m-a determinat să creionez acest text, ca o meditație, o reflecție pe tema valorilor după care ne ghidăm în viață, ridicându-le la rang de principii și deziderate de urmărit.

Colega de curs, femeia respectiva are în momentul de față în jur de 45 de ani.

În urmă cu 10 ani, a cunoscut un tânăr frumos, de numai 18 ani, cu care a început o relație de iubire fulminantă. Fiind prima femeie din viața respectivului băiat (devenit între timp bărbat), acesta era amorezat până peste urechi de ea, o copleșea cu atenția și dragostea lui, văzând-o drept centrul universului său, fără a părea să mai remarce vre-o altă prezență feminină înafara ei. Ea nutrea aceeași atitudine statornică în dragoste, fiind fericită cu relația pe care o avea, mulțumind lui Dumnezeu pentru ea, nesimțind nevoia de altceva, fiind și o fire monogamă, fidelă prin natura ei.

Ea era și atunci, ca și acum, participantă la cursul de yoga de la MISA, el nu. La îndemnul ei, a început și el să frecventeze cursurile de yoga, e drept, relativ târziu, după aproape 6 ani de relație pe care ea o descrie ca perfectă.

Problemele au început să apară la ceva timp de la intrarea lui în cercul de cursanți yoghini de la MISA, datorită schimbării mentalității lui cu privire la relațiile de cuplu. A ”prins” la el ideea de cuplu ”deschis”, de relații multiple, și astfel, perioada de grație și fericire din cuplul lor s-a încheiat, atunci când el a adus acasă o altă fată, cu textul ”dacă mă iubești, te vei bucura de fericirea mea”. De voie de nevoie, strângând din dinți, ea a acceptat. Cealaltă era mult mai tânără (mai tânără chiar decât el -  i-aș fi putut fi mamă, glumea ea), și se ținea scai de capul băiatului. Ajunseseră să facă vacanțele împreună toți trei, totul era aproximativ bine și frumos, ea se lupta să își smulgă din suflet buruiana înghețată a geloziei, sentimentul iminent al pierderii relației. Într-un final, sâcâit de frecușurile și tensiunile din relația haremică pe care și-o construise, tânărul din povestea noastră îi dă papucii mai vârstnicei mele amice, taman în mometul cel mai tragic al existenței ei, când i se descoperise o tumoare ce nesesita o intervenție chirurgicală urgentă, urmată de o perioadă de refacere. Ea i-a propus ca, dacă se despart ca iubiți, măcar să rămână prieteni, să poată avea un sprijin moral (financiar nu se punea problema, ea având o situație materială satisfăcătoare). Astăzi, el nu mai răspunde la telefonul ei, la mailuri, pe facebook, pe messenger, ignorând-o cu desăvârșire, deranjat de suferința și problemele de sănătate cu care se confruntă ea.

Aceasta este o primă poveste. Adevărată.

La două zile după aceea, o altă prietenă m-a contactat, cu o poveste asemănătoare. Ea și iubitul ei sunt împreună de mai mulți ani, amândoi cursanți la MISA. Tatăl ei s-a îmbolnăvit de cancer. În timp ce ea aleargă disperată la spitale cu tatăl bolnav, el îi ignoră cu ”detașare” problemele cu părintele aflat în suferință. Nu l-a vizitat nici măcar o dată (deși sunt ca și căsătoriți, ai ei l-au acceptat în casa lor nu o dată, în trecut), iar anul trecut, el a fost plecat în taberele de yoga de la Herculane și Costinești fără ea, deoacrece ea nu a putut veni – întrucât a trebuit să își îngrijească tatăl bolnav.

Colac peste pupăză, tot el se plânge că ea nu mai are chef de amor, că nu mai ”fuzionează” amoros atât de des ca înainte, astfel că el și-a găsit motiv și a început să caute să își facă alte relații, insensibil la suferința ei pentru părintele bolnav, care constituie motivul firesc al acestei lipse de chef în pat.

Când ea l-a rugat să își scurteze vacanțele ”spirituale” de la Herculane și Costinești, pentru a o ajuta cu tatăl ei bolnav, el s-a scuzat, spunându-i că nu poate rata astfel de ocazii spirituale ”unice”, și că stările spirituale de excepție pe care le trăiește în aceste tabere de yoga, justifică orice renunțare din partea lui la alte obligații sociale și morale pe care le are (servici, situația tatălui ei), în acea perioadă, el percepându-le ca ”obstacole”, ”piedici” și ”teste spirituale” în calea evoluției sale spirituale, enorm accelerată de participarea sa la acele tabere de yoga. I-a oferit chiar și citate din Biblie, căci, spunea el, chiar și Iisus s-a adresat apostolilor cu cuvintele: “Cine-și iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37), adică morții cu morții iar vii cu vii, chemând-o cu alte cuvinte să își lase tatăl în spital în grija medicilor și a Proniei Cerești, și să vină cu el în tabără, să nu piardă șansa evoluției spirituale accelerate (îi mai aducea ca argumente și ”legenda” că la o singură spirală de herculane, arde karma de suferință pe zeci de vieți, și își poate ajuta astfel mai bine și tatăl bolnav) !!!

I-a mai ”servit” cu deplină seninătate (în timp ce ea era înnebunită de durere că tatăl ei moare în chinuri, de cancer) și textul cu karma pe care fiecare trebuie să și-o ”ardă” individual, despre faptul că suferința este un bun învățător și că nu trebuie să te interpui între lecția pe care o are cineva de învățat și persoana respectivă, pentru că altfel ”riști” să preiei karma negativă a respectivului, și ajungi să suferi în locul lui (chiar să te îmbolnăvești), și nici el tot nu învață nimic din asta ! Mă limitez la aceste două exemple recente, dar emblematice pentru atitudinile de viață ale cursanților de la MISA. Poate ar fi trebuit să dau și un exemplu cu femei, să nu se spună că fac o discriminare între ”virași” și ”șaktiuri”. Cred că nu e cazul, ați priceput ideea, e cam aceeași.

Cum s-a ajuns aici !? Cum s-a ajuns ca niște oameni cu pretenții de spiritualitate, să se comporte mai egoist și fără inimă decât un individ obișnuit, un străin de pe stradă !?

Unde este tot acel ideal de spiritualitate, elevare și lumină pe care MISA pretinde că îl urmărește !?

Este aceasta yoga ? Este doctrina yoga astfel ? Dar creștinismul ?

Răspunsul este NU ! HOTĂRÂT NU !!!

Căutând să văd cum este yoga și în alte locuri înafara MISA-ei, am descoperit că pe liniile tradiționale yoghine, în special pe cele de sorginte budhistă, se pune un enorm accent pe compasiune, pe salvarea din suferință a tuturor ființelor vii. Însăși esența căii urmate de personajul istoric Budha a pornit de la o chestiune fundamentală: identificarea cauzelor suferinței și depășirea ei. Idealul bodhisattvic presupune ca oamenii să ajute și să aibă compasiune pentru toate ființele vii, să le ajute să scape de suferință chiar și cu prețul sacrificării propriei vieți! Compasiunea, ca și sentiment presupune în primul rând ca cel ce o manifestă să fie pe aceeași lungime de undă cu cel care suferă, cu alte cuvinte să îi împărtășească suferința, să o resimtă ca și cum ar fi al lui. E mai mult decât empatie. Doar atunci devii cu adevărat compasiv, când te pui cu totul în locul celui față de care manifești compasiune. Păi cum să fii compasiv la MISA, dacă ți se spune că trebuie să fi atent să nu îi preiei karma nenorocitului pe care îți exersezi ”compasiunea” ?!

La MISA (cum scriam și în articolul precedent pe această temă) importante sunt ”trăirile spirituale” cât mai ”de vârf”, care sunt în măsură să certifice gradul înalt de evoluție atins de practicantul respectiv (conform dictonului celebru la MISA – cum că yoghinul se cunoaște după stările pe care le trăiește).

Asta este sursa, rădăcina tuturor acestor comportamente egoiste, aberante de la MISA. Așa s-au îmbrăcat în argumente poleite cu aur ”spiritual” atitudini de un egoism cras față de suferința celor din jur. La MISA, dacă cel de lângă tine suferă, nu îl ajuți. Îi dai un sfat. La MISA, cel confruntat cu mizeria și suferința aproapelui său, preferă să își ”mențină starea spirituală”, bula de iluzii în care trăiește, decât să ajute din inimă pe cel căzut lângă el, în suferință, interacționând cu mizeria, durerea uneori disperarea acestuia. Adică se fuge de neplăcere, în căutarea continuă a plăcerii. Dacă se poate, cât mai mari, mai extatice, mai cosmizante !

De aici se nasc în acești ”practicanți de yoga” erori de percepție inclusiv cu privire la creștinism. Majoritatea se consideră creștini, chiar mai buni decât cei dinafara cursului de yoga. De ce, pentru că ei ”simt” iubirea lui Iisus, ei înțeleg mesajul mistic ascuns, și fără a se lovi de dogmele bisericești obtuze, au acces direct la ”inima” lui Dumnezeu. Și atunci își permit să interpreteze în manieră proprie Noul Testament, găsind acolo argumente pentru aproape orice.

De aici, a ieșit un talmeș balmeș. Pe site-ul yogaesoteric, pe de-o parte se dă iama în masonerie și se înfierează Noua Ordine Mondială, se acuză Biserica Catolică de satanism, se comentează pervertirea simbolului crucii, dar pe de altă parte se critică creștinismul, ca fiind prea tragic, prea întunecat de ideea păcatului, de folosirea ostentativă și continuă a simbolului crucii, inclusiv ca bijuterie sau obiect vestimentar.

Citez din articolul Crucifixul, crucea răsturnată și unele semnale satanice transmise de Papalitate în ultima vreme ne confirmă avertismentele profeticesemnat de fantomatica autoare Rodica Apostol (de care n-am mai auzit – numele fiind probabil tot un pseudomin apostolic ”inspirat” a vre-unui trepăduș traducător-plagiator): ”Unul dintre cele mai des folosite simboluri creștine, crucifixul care îl reprezintă pe Iisus răstignit, nu are nimic de-a face cu simbolismul profund spiritual, înălțător și atotcuprinzător al crucii. Pentru oricine este înzestrat cu un minim de sensibilitate, inteligență și bun-simț este destul de evident faptul că acest crucifix evocă suferința și tortura la care a fost supus Iisus. Nu vrem să negăm realitatea istorică și nici semnificația profundă a Patimilor lui Christos, dar ne permitem să sugerăm că religia creștină ar fi fost mult mai bine reprezentată de un simbol care să evoce învierea lui Iisus, triumful Său asupra morții, învățăturile Sale spirituale, victoria Sa deplină în misiunea Sa pe Pământ sau modelul divin pe care El Îl reprezintă.

Apoi, mai jos, se continuă: ”Ne întrebăm oare cât de inspirată este alegerea simbolului care evocă suferințele cumplite și moartea lui Iisus pe cruce, pentru a fi adorat de milioane de creștini?… Oare nu ar fi fost mai inspirată Biserica Creștină dacă ar fi ales un alt simbol principal creștin care să evoce spre exemplu renașterea lui Iisus?

De observat în primul rând în acest paragraf citat, persuasiunea cu care se induce ideea unui Iisus Hristos ca ”model divin pe care El Îl reprezintă.” Un model al cui, și (făcut) după ce ? Nu mai vorbim de Hristos, de Mântuitorul lumii, vorbim de model, cu aceeași lejeritate cu care vorbim despre modelele de mașini. Cine știe, la anul poate apare unul mai bun… Astfel, se induce în mod indirect ideea că pot exista mai multe modele, și astfel îl relativizează pe Hristos, îl pun în rând cu celelalte ”modele” ale Umanității și umanismului.

Apoi, referirea la așazisul antagonism implicit dintre crucifix (element al răstignirii Mântuitorului) versus cruce (ca simbol universal al Umanității), și ”folosirea” excesivă a crucii, nu reprezintă altceva decât un refuz mascat al răscumpărării păcatelor de către Mântuitor. Prin ce ? Prin CRUCEA ”excesiv folosită” ! Excesiv folosită ? Păi ea este fundamentul, baza mesajului lui Hristos. Numai prin ea se poate mântui creștinul. Nu Iisus a spus: “Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, și ia crucea și săMi urmeze Mie“. (Marcu 8, 34) ? Păi și atunci ce ne facem cu arderea karmei la spirale sau altfel ?! Cum se împacă această contradicție, care nu este nici dogmă a Bisericii, nici poveste inventată undeva după primele secole de creștinism, ci sunt cuvintele lui Iisus: Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14:6) ! Și de unde a răsărit ideea de ”renaștere” a lui Hristos !? Să fie oare vorba de o interpretare ”îmbunătățită” a cuvântului Evanghelic: ”Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai‘” (Ioan 11:25).” !? Așa cum și-a ”permis” cineva să modifice rugăciunea Tatăl Nostru, pe care o repetă de 3 ori, la fiecare spirală MISA ?!

Demersul autorului articolului de a arunca acuza de satanism asupra masonilor și catolicilor devine hilar, când pui în balanță probele. Ce autoritate morală ai tu să blamezi pe alții că afișează crucea întoarsă cu capul în jos, sau strâmbată, când    într-unul din filmele porno realizate in cadrul MISA se urinează pe cruce ?! În opinia unor imbecili, dezbaterea poate rămâne încă deschisă: oare pe ce cruce or fi urinat ? Pe crucifix ca simbol al răscumpărării păcatelor, sau pe cruce, așa, ca ”simbol universal al Umanității” ?!

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *