Povestea dramei mele

1292839391 anti russia wh Povestea dramei meleAm 83 de ani și din pragul apusului privesc în urmă la anii zbuciumați ai vieții mele. M-am născut în Basarabia, comuna Sângerei, județul Bălți. Fiică de țărani, am avut ocazia să cunosc bine viața de la țară.

Acolo am petrecut cele mai fericite momente din viața mea. Copilăria, adolescența și tinerețea s-au suprapus cu perioada 1918-1940, adică atunci când Basarabia era acasă, în sânul României. Mulți tineri din Basarabia, printre care și eu, au învățat în licee, școli normale și de meserii din Țară.

S-a născut astfel o generație de intelectuali bine instruiți, dar aproape toți am căzut pradă represiunilor bolșevice. Basarabia ocupată în 1940 a fost decapitată prin arestări și deportări în masă, prin acte de o violență nemaipomenită. Pentru familia mea, abia înfiripată, au început anii de calvar. Cu groază îmi amintesc acum de acea perioadă. Sovieticii au pregătit cotropirea din timp. La noi în sat erau mulți diversioniși plătiți de ruși, care dădeau foc grâului strâns, pentru a trezi nemulțumirea populației, iar în paralel duceau o propagandă intensă, cum că în Rusia viața este frumoasă. Se răspândea și literatură subversivă. În ziua de 28 iunie 1940, Radio București a anunțat cedarea Basarabiei în urma ultimatului dat de U.R.S.S. A fost un șoc. Te uitai în jur și parcă totul se schimbase. Domnea o atmosferă de incertitudine și apăsare. Unii locuitori au fugit peste Prut, s-au retras și autoritățile române. Pe drum, deseori refugiații erau atacați de bande formate din provocatori ruși. De la bun început, noul regim și-a arătat cruzimea.

A declanșat vânătoarea de oameni. După cotropire, am mai lucrat un an de zile în învățământ, ca și ceilalți învățători. Toate manualele românești au fost arse. Noi a trebuit să învățăm alfabetul rusesc, toate cărțile au fost traduse din limba rusă și a fost adoptat sistemul de învățământ sovietic. În manuale erau multe neadevăruri, limba era stâlcită, textele erau încărcate cu conținut ideologic. Limba noastră devenise „moldovenească“. O simplă aluzie la limba română te putea costa locul de muncă, în cel mai bun caz. În școală se învăța istoria Rusiei, istoria U.R.S.S. și istoria Republicii Sovietice Moldovenești. Adevărata istorie a românilor a fost interzisă. Astăzi mulți nu-și cunosc trecutul. Pentru noi, intelectualii, toate acestea erau străine și nu le puteam accepta. Fuseserăm educați și învățați să ducem lumina și adevărul în rândul poporului. Puterea sovietică pregătea deportarea intelectualilor și a țăranilor gospodari din Basarabia. Rusia avea o experiență bogată în problema deportărilor, rămânea să o aplice și asupra noastră. La vreo trei săptămâni după instalarea noului regim, prin iulie 1940, a fost arestat Vasile Gafencu, vecin cu noi, membru în Sfatul Țării din 1918.

El a fost luat într-o mașină sub o escortă de soldați. Eram în curte și Gafencu ne-a făcut cu mâna un semn de adio. Restul familiei lui a fost pusă pe lista de deportare din 1941. A avut noroc că a început războiul. În 1944 au fugit în România. Dar gheara sovietică i-a ajuns și acolo; băiatul lor, Valentin, a murit în închisoare în România.

Soțul meu, Constantin Chele, era originar din com. Buhalnița, jud. Neamț. După absolvirea Școlii Comerciale din Piatra-Neamț, a primit loc de muncă în com. Sângerei, Basarabia. În 1937, noi am întemeiat un cămin. După ocupația sovietică din 1940, dintre ai noștri s-au găsit „cozi de topor“ care ticluiau declarații, iar pe baza acestora se întocmeau dosare. Soțul meu, care lucrase în Sângerei ca perceptor, a fost mutat la Bălți în calitate de controlor financiar, după ce a susținut un examen. În iunie 1940, el a trimis toată arhiva în Țară, dar nu a plecat, fiindcă eu urma să nasc în scurt timp. Din Bălți a revenit în Sângerei. De câteva ori a încercat să obțină de la autoritățile sovietice permisiunea de a pleca cu familia în România, dar nu i s-a aprobat, probabil ne aflam deja pe lista neagră. Nu departe de noi, în casa lui Nică Grăjdieru, era sediul miliției. Am observat că în seara zilei de 12 iunie 1941, în curtea miliției s-au adunat mai multe căruțe. Nu ne imaginam ce poate însemna asta. Am înțeles peste câteva ore, noaptea. La orele două s-a bătut la ambele uși ale casei, cea din față, la prispă, și cea din spate, pe care o foloseam permanent. Soțul meu a deschis ușa din față, iar mama pe cea din dos. Atunci a intrat un grup de oameni, din cauza haosului nu mai țin minte câți au fost. Printre ei era unul Borisov.Rus de origine, urmărit de bolșevici, se refugiase în satul nostru și lucra ca felcer. A acceptat colaborarea cu puterea de care fugise până atunci. Un altul dintre ei a strigat în limba rusă să ne grăbim, să nu luăm cu noi nimic, căci totul ni se va da acolo unde ne duc. Eram speriați și nu știam ce să facem.

Mama ne-a dat 400 de ruble. Unul dintre cei veniți, pe nume Pascaru, originar din Transilvania, s-a apropiat de mine și-mi tot spunea încet să iau cât mai multe lucruri. El era de meserie învățător, dar deținea un post în Comitetul raional. A deschis dulapul și mă îndemna să iau haine, dar eu nu l-am ascultat. Fiica noastră de 11 luni, Lidia se trezise și se uita speriată în jur. Fratele meu mai mic, Mișa, o îmbrăca, iar ea gângurea „tpru-tpru“, ceea ce însemna „mergem la plimbare“. Bietul copil, nu avea de unde să știe ce plimbare era pregătită pentru noi. Imediat după ce au intrat în casă, ne-au pus să ridicăm mâinile sus și ne-au controlat de arme, ceea ce nouă ni s-a părut absurd. Soțul meu s-a pierdut și ședea pe scaun alb ca varul, nu se putea îmbrăca. Fratele meu îl ajuta. Călăii tot strigau: „Mai repede, mai repede, nu luați nimic cu voi!“. Îndemnată pe furiș de Pascaru, am reușit, totuși, să pun câteva lucruri într-o ladă. Erau, în mare parte, hăinuțe de-ale fetei. Părinții plângeau. Cel mai nemilos a fost Borisov. Astfel, în grabă, am fost goniți din casă și, sub escorta baionetelor, duși la căruța care aștepta în drum. Apoi ne-au transportat până la capătul satului, unde am fost îmbarcați într-o mașină.

Eram șase familii. Nică Donea cu soția Olga, țărani din sat; d-na Valentina, soția avocatului Enăchescu; familia Țucanov cu cei doi copii; Corneliu Dendrino cu doi copii și familia de învățători Mocanu, Nicolae și Ana. Pe N. Mocanu l-au ridicat din spital, unde zăcea la pat grav bolnav. Nu putea nici măcar să meargă singur. Soldații l-au luat într-o pătură și l-au aruncat în mașină. Deja se zorea de zi, iar isprava groaznică era înfăptuită. De după deal se vedea o geană albă. Satul dormea. Bărbatul meu s-a uitat în jur și a rostit disperat: „Rămâi cu bine, sat frumos, n-o să te mai văd niciodată!“ Vorbele lui au fost profetice. De la bun început am fost tratați ca niște criminali. Sărmanul Mocanu se văita în suferințele bolii, iar noi nu puteam să-l ajutăm cu nimic. Iar paznicii îl tot tachinau: „Taci, că la nimic nu-ți folosesc văicărelile tale.“ Fata mea a început să plângă. Ea era cel mai mic pasager al acestui camion odios. Când fata a început a plânge, un soldat a strigat: „Nu plângeți! Din satul vostru vor mai fi ridicate încă 170 de familii.“ Dar a început războiul și „isprava“ bolșevică a continuat mai târziu, în 1949, cu alte zeci de mii de familii deportate.

Noi eram primii, cu noi a început calvarul… Ne-au dus la gara Pământeni din Bălți, unde ne-au descărcat ca pe niște vite într-o ogradă plină cu alți nenorociți ca noi. Ograda era împrejmuită cu sârmă ghimpată și peste tot erau paznici. Sărmanul Mocanu ofta pe pătura lui, sub gard. Acolo am stat până după-amiază. A urmat o altă etapă – încărcarea în vagoane. Eram flămânzi, mâncasem numai ce ne-a pus mama la repezeală, o bucată de pâine cu brânză. Într-o asemenea stare însă, nu-ți venea să mănânci. Am mers, împreună cu soțul și fiica mea, până la stația Șoldănești. Acolo călăii au intrat în vagoane și le-au ordonat bărbaților să coboare, spunându-ne că la locul de destinație ne vom reîntâlni. Dar a fost minciună. Bărbatul meu a luat fata în brațe, a sărutat-o, și-a luat rămas bun de la mine. A fost ultima clipă în care am fost toți trei împreună. Era un adio pe veci…

Acolo, la Șoldănești, fetița noastră a primit ultimul sărut de la tatăl ei și apoi toată viața nu a avut cui spune „tată“. La el au rămas diplomele noastre de studii, banii pe care ni i-a dat mama, iar eu am rămas cu fata și lada cu câteva haine mai vechi. Vagoanele în care eram transportați erau niște vagoane pentru vite, murdare de bălegar, fără geamuri, doar sus de tot, sub tavan, o fereastră mică cu gratii. Ne-am așezat fiecare pe unde am putut. Bietul Mocanu a rămas cu noi și a mers cu noi până la Novosibirsk, unde l-au luat și l-au dus la Mareninsk. Nu cred să fi ajuns până acolo, abia mai pâlpâia viața în el. În vagoanele acelea murdare autoritățile au făcut o singură „comoditate“, un mic veceu. Pază era multă, de parcă noi toți, inclusiv copiii, am fi comis mari crime. Viețile noastre nu valorau nimic pentru ei, asta am simțit-o de la început. Mâncare au început să ne dea peste mult timp, când mergeam deja prin Rusia. Era proastă, dar îți potoleai cât de cât foamea.

Cu toată disperarea ce mă cuprindea, undeva în subconștient mă gândeam că trebuie să rezist pentru copil. Și mereu aveam în gând o întrebare, pe care mi-am pus-o toată viața și mi-o pun și acum: „De ce? Pentru ce?“ Fata îmi zâmbea nevinovat, iar eu mă vedeam singură, fără sprijin, și mă gândeam cum să rezist și s-o salvez. Erau momente de incertitudine și de groază. Eram cu toții, în acele vagoane, mânați de o forță brutală și nu eram apărați de nici o lege. Rămânea numai credința în Dumnezeu. Și dacă mai trăiesc astăzi, este numai datorită bunului Dumnezeu, care în momente de grea cumpănă făcea în așa fel încât să scap; simțeam cum o forță invizibilă, dar puternică, mă ajuta. Acuma, la vârsta mea, îmi este greu să răscolesc aceste amintiri triste, tot zbuciumul prin care am trecut. Am hotărât să scriu toate acestea în numele celor care au murit acolo și care nu mai pot să spună nimic. După atâția ani de zile, nu pot uita momentul când a pornit trenul din gara Pământeni – femeile și copiii plângeau, se auzeau răcnete disperate. Când am trecut peste Nistru, din toate vagoanele s-au auzit iarăși răcnete și plânsete. În vagoane erau instalate difuzoare, prin care se făceau unele anunțuri. Când am ajuns în orașul Kuibîșev, la 22 iunie 1941, am aflat că a început războiul. După acest anunț, trenul nu mai staționa în gări, ci mergea într-una, cu mici opriri pentru a ni se aduce mâncare. A treia zi după anunțarea războiului am ajuns în Ufa, apoi au urmat orașele Celeabinsk, Barnaul, Omsk.

De la Omsk, după o zi și o noapte, am ajuns în Novosibirsk. Aici trenul nostru a fost tras aproape de cheiul portului de pe malul fluviului Obi. Era o apă mare, încât abia îi zăream celălalt mal. Aveam în față doar incertitudine și o presimțire grea în suflet… Despre bunicii mei după tată, Ion și Mărioara Cucu, despre mama mea Anica și despre fratele meu Ion, mai mare decât mine cu doi ani, am primele amintiri. Tata, Gheorghe Cucu, a fost luat în armata țaristă în primul război mondial, când eu aveam doar zece luni, și a luptat pe front, de la Riga la Hotin. Când s-a terminat războiul, împlinisem deja 5 ani. Din acele vremuri, mi s-au întipărit în mintea mea de copil lucruri văzute de mine sau auzite din spusele celor adulți, despre cum treceau pe la noi prin Basarabia, prin satul meu natal, cete de soldați ruși, pe care îi numeam „moscali“. Lumea se temea de ei, căci se îmbătau des, iar la mânie tăiau cu sabia. La noi în casă a stat într-o vreme un „moscal“, Vasica, mai mereu beat. Striga, cânta, juca, iar noi copiii ne temeam de el și când venea, fugeam pe cuptor. Mama, îmi aduc aminte, avea și ea frică de el. Bunelul stătea și dormea cu noi în casă. Într-o zi, era iarnă, afară era frig, noi ne jucam pe cuptor, iar mama cu bunelul s-au dus cu treburile pe la vite. A venit Vasica beat, abia se ținea pe picioare, și a lăsat ușa deschisă. Fratele Ion a strigat să închidă ușa, că ne este frig. Nu știu dacă a înțeles sau nu ce i-a spus Ion, dar s-a supărat, a luat cociorva [vătraiul] de sub vatră și s-a năpustit la noi pe cuptor. Ion s-a înghesuit lângă mine, iar el a început a ne strânge cu cociorva la perete. M-am speriat și am început să țip cât mă ținea gura.

Fereastra de pe cuptor dădea în ograda vitelor și mama cu bunelul, auzind țipetele noastre disperate, au alergat repede. Mama, ajungând înaintea bunelului, l-a apucat pe „moscal“, care stătea în gura cuptorului și ne ghigosea la perete, și l-a trântit jos. „Moscalul“ fiind beat, nu se putea scula. Bunelul l-a ajutat să se ridice, ocărându-l într-o rusească stâlcită, i-a luat sabia și l-a culcat pe laița de sub fereastră și a stat lângă el de pază. Frica de „moscal“ a dăinuit până am crescut și am început a pricepe la viață. „Moscalii“ treceau pe rând, se opreau prin sat, jefuiau, erau cazuri când ucideau, iar lumea avea mare frică de ei. Auzeam de la cei mari că e „sloboda“ [liber], au început a-i jefui pe boieri și pe cei bogați. Îl auzeam pe bunelul zicând: „Moscalii iștea pradă cu toți răii laolaltă, pradă și ucid pe cei avuți și tot zic că sunt revoluționari, că a venit vremea celor săraci să pună mâna pe stăpânire.“ Îmi aduc aminte, era primăvară, noi ne jucam pe afară, când într-o bună zi a venit altă armată care-i fugărea pe „moscali“, prinzându-i pe cei care au comis jafuri și punându-i să aducă înapoi lucrurile furate. Mare ne-a fost mirarea că noii veniți știau limba noastră; noi le ziceam „moscali“, iar ei ne spuneau: „Noi nu suntem moscali, noi suntem soldați români, suntem de același neam cu voi.“ Bunelul îi zicea bunicuței: „Ne-am deprins cu moscali și acum nu îți vine se crezi că ne-a venit neamul nostru, vorbim și ne înțelegem, ne spun că o să ne dea pământ la țărani, că asta este porunca regelui, că acuma vom avea rege, și nu împărat.“ „Toate ar fi bune, dacă ar veni Gheorghe acasă, la copchii“ – plângea bunicuța. Într-o duminică, stăteam la fereastră și mă uitam în ogradă cum se jucau câinii, când deodată, văd un „moscal“. Am strigat speriată: „Mamă, vine un moscal, a sărit pârleazul la noi în ogradă!“ Mama s-a uitat pe fereastră și a strigat ieșind pe ușă: „Ăsta-i tatăl vostru!“ Am ieșit amândoi și ne uitam la el stingheri, ne era frică de el, că era moscal. Ne-a luat pe rând în brațe, ne-a sărutat: „Copiii mei dragi, v-am lăsat micuți, și acuma vă găsesc mari. Dar unde este Vasile?!“ Vasile era fratele nostru mai mare. „Vasile a murit, l-a aruncat un cal, lovindu-l la cap“, a răspuns mama plângând. A plâns și tata. Au venit și buneii, au plâns de durere după Vasile și de bucurie că tata este viu. Tata le-a povestit cum a fost luat prizonier la asediul Lvovului și dus în Germania, unde a stat tot restul războiului.

Tata povestea: „Pe toți prizonierii din alte țări îi chemau acasă, pe noi nu ne chema nimeni, de asta am venit așa de târziu. Pe noi ne-au trimis în Rusia, unde acum îi revoluție… Cu greu mi-au dat drumul de acolo; noi ne-am cerut acasă, în Basarabia, am spus că avem copii. Ne-au adus până la Nistru, aici am fost preluați de soldații români, care ne-au dat de mâncare – pâine și brânză –, spunându-ne: «De-acum, fiecare la casa lui.» Așa că am venit cu trenul de la Râbnița până la Bălți.“ Îmi aduc aminte că bunica mă lua lângă ea la scărmănat lână. Mă chema să îmi spună o poveste. Numai că mă așez eu lângă bunica la scărmănat lână, când aud strigând: „Lică Mărioară! Lică Mărioară!“ „Iaca s-a trezit și Țurca și vrea de mâncare“, zicea bunicuța, cu greu sculându-se de jos, ținându-se de șale, ca să iasă afară la chemarea Țurcăi. Era o evreică – vecină cu noi, care avea doi copii, pe Haica și pe Ițic, care erau de seama noastră și ne jucam cu ei, mai ales seara, împrejurul casei lor, unde creșteau buruieni înalte, de nu se vedea calul din ele, străbătute de o singură cărare de la stradă până la ușa casei. Ștrulea, bărbatul Țurcăi, stătea toată ziua în prăvălia pe care o aveau. Erau diferiți de noi, dar ca vecini, părinții mei și buneii se împăcau bine cu aceasta familie. „Ce vrei fa, Țurcă?“ o întreba bunica. „Poate ai un ulcioraș cu lapte prins, dar să fie proaspăt, și vreo 4-5 ouă tot proaspete…“ Bunicuța îndeplinea cererea jupânesei Țurca, căutând prin cuibare ouă proaspete, iar în trihorn [spațiul dintre hornul cuptorului și perete] lapte prins și le da jupânesei. Apoi se frăsuia [se plângea]: „Cam puțintel îmi dai, fa, Țurcă. Ia vezi de mai socoate și tu câtă trudă și alergătură este în urma vacii, ș-apoi orătăniile de găini mănâncă mult.“ „Lasă, lică Mărioară, să fie și de pomană, să ai și pe lumea cealaltă“ – îi răspundea Țurca. „Pe mine, fa, Țurcă, tot mă pui să-ți fac pomană, iar tu niciodată nu fași pomană, când cumpăr de la tine șeva. Ție nu-ți trebuie pe șealaltă lume?“ După ce plătea jupâneasa pe lapte și pe ouă, mai zicea: „Vezi, lică Mărioară, poate-mi mai dai oleacă de pătrunjel, mărar și vreo câțiva căței de usturoi.“ „Mâncate-ar puricii cu Țurca ta! La tine în ogradă cresc buruiene cât casa și nu-ți poți pune pintrijel, mărar, usturoi. Ș-apoi eu îți dau, nu-i mare lucru, dar te-ai deprins a nu face nimica. Eu nu pot să stau cât ții leacul, mă învârtesc toată ziua, că dacă nu alerg ziua, noaptea nu pot să dorm“, îi spunea bunica din fugă, dându-i din cele cerute. „Și hai, fa, cară-te mai repede că nu am timp de șezut.“ Conversațiile de acest gen erau aproape zilnice, erau complet lipsite de răutate și fiecare își ducea ritmul său de viață.

autor: Ecaterina Chele

sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *