Vladimir Bukovski. Spre deosebire de nazism, comunismul nu a fost dezmembrat, liderii nu au fost judecati, iar arhivele au ramas secrete

Cuvântul lui Vladimir Bukovski în cadrul dezbaterii despre “Cartea neagră a comunismului”

Întrebare din sală: Sunt curios să aflu care este opinia domnului Bukovski legată de legea lustrației, de faptul că și în România, și în alte țări foste comuniste, această problematică mai dă de lucru democraților. E vorba de trecutul foștilor sau actualilor demnitari de stat. Cum preocupă această problematică cercurile occidentale, sub ce forme?

Vladimir Bukovski: Cred că ceea ce trebuie să vă explicăm de la bun început este că, spre deosebire de situația de după cel de-al doilea război mondial (când victoria Occidentului asupra Germaniei naziste a fost deplină, nazismul a fost distrus și sistemul a fost dezmembrat, iar liderii naziști judecați), la sfârșitul Războiului Rece nimic nu a fost distrus în regimul comunist. N-a existat o victorie completă asupra comunismului; sistemul nu a fost dezmembrat, liderii nu au fost judecați, iar arhivele au rămas secrete.

Aceasta s-a întâmplat din pricina unei rezistențe însemnate din partea  elitei, în Vest și în Est. Drept rezultat, mai avem încă rămășițe ale sistemului comunist în Rusia, iar acum în multe alte țări est-europene comuniștii se întorc la putere; comuniștii n-au fost niciodată învinși pe deplin. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru a-i aduce în fața instanțelor de judecată în Rusia. Eu însumi îmi amintesc cum am venit la Moscova în 1991, chiar după prăbușirea  guvernului comunist, și cum am stat de vorbă cu liderii ruși – ar trebui să spun că ei mă cunoșteau cu toții foarte bine, fiindcă am fost deținut politic timp de mulți ani, apoi expulzat din Uniunea Sovietică, așa încât mă cunoșteau cu toții  – și am încercat să-i conving că singurul mod definitiv de a  sfârși cu sistemul comunist este judecarea liderilor comuniști sovietici, la fel cum s-a procedat cu naziștii la Nürnberg. Aproape că i-am convins pe toți, cu excepția lui Elțîn; Elțîn a refuzat să facă asta și a spus că sunt mari presiuni asupra lui din partea țărilor occidentale – Statele Unite, Germania, Marea Britanie și așa mai departe – ca să nu deschidă arhivele. Și din moment ce comuniștii n-au fost terminați în 1991, până în 1992 ei s-au regenerat și au intrat în ofensivă. L-au dat chiar în judecată pe președintele Elțîn la Curtea Constituțională a Rusiei, acuzându-l de a fi interzis în mod ilegal Partidul Comunist. Așa că a avut loc o audiere în instanță; în acest punct, guvernul lui Elțîn s-a speriat. Știau  că pot să piardă procesul, ceea ce ar fi însemnat un dezastru: ar fi fost nevoiți să le înapoieze comuniștilor toate proprietățile, banii, o mulțime de lucruri… jumătate din țară. Și asta ar fi însemnat sfârșitul. Și atunci  consilierul lui Elțîn m-a sunat și mi-a cerut să vin să-l ajut cu acest proces, iar eu am spus: “Voi veni să vă ajut, însă cu o condiție: trebuie să deschideți arhivele, pentru că până nu deschideți arhivele nu aveți argumente pentru proces”.

Așa că au fost de acord; au deschis arhivele Comitetului Central numai pe durata și în scopul acestor audieri în instanță la Curtea Constituțională a Rusiei. Iar eu am avut acces la aceste documente. Acum, eu știam dinainte că nu mă vor lăsa să copiez nimic; îmi dădeau voie să văd, în vederea pregătirilor pentru proces, dar nu-mi dădeau voie să copiez nimic. Așa că ce-am făcut? Mi-am cumpărat un computer și un scanner.

La acea vreme scannerul era o noutate; era în Occident, dar în Rusia nimeni nu auzise că există așa ceva. Așa că am început să scanez toate materialele secrete; în mijlocul tribunalului erau judecătorii, erau foștii membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central așezați de o parte, un ministru nou de-al lui Elțîn așezat de cealaltă parte, iar eu stăteam în mijloc și scanam 48 de volume de documente. Nici unul dintre ei n-a înțeles ce fac. În timpul pauzei, cei mai mulți veneau în spatele meu să se uite la minunata mașinărie și singura întrebare pe care o puneau era “Trebuie să fie un aparat tare scump”, iar eu ziceam “Da, foarte scump, într-adevăr, da.”

Bineînțeles, șmecheria era că, în conformitate cu regulile arhivelor, nu aveam voie să “xeroxez” materialele; n-au zis că n-am voie să le “copiez prin orice mijloace”, fiindcă n-auziseră de scannere. Așa că, din punct de vedere legal, n-am încălcat nici o lege, dar am copiat materialele. De-abia la sfârșitul procesului, cineva dintre participanți a înțeles ce făceam, și a strigat deodată: “Dar el copiază tot!”. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Eu m-am prefăcut că nu-i vorba despre mine și am continuat să copiez – mai aveam câteva pagini, așa că am continuat să copiez – iar după o pauză, el a strigat iar: “Dar o să le publice acolo!” (adică în străinătate).

Eu am terminat de copiat, mi-am strâns computerul și m-am îndreptat spre ușă, înțelegând că, în asemenea situație, cel mai important lucru era să nu fug, fiindcă, dacă aș fi luat-o la fugă, ar fi luat-o și ei la fugă după mine. Dar dacă merg încet și demn, ei sunt complet paralizați și nici prin cap nu le trece să o ia după mine. De îndată ce s-au terminat audierile în instanță, toate documentele pe care le-am văzut – toate documentele copiate de mine – au devenit din nou secrete, au fost din nou clasate pentru următorii 30 de ani.

Așa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăși secrete chiar în aceeași zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune; fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forțe ale unor instituții occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filiera KGB  … și așa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănțuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, și totuși el este încă primul ministru al țării respective, sau președintele țării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidențiale în Finlanda, iar principalul candidat la președinție, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele, colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis “Ei, dacă i-am ști pe toți care au colaborat cu Moscova…” Așa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, și apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, și gata. Și tot așa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democrați: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea “Judecată la Moscova”, cei cu adevărat inteligenți, foarte deștepți, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu vroiau să ajungă în instanță, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut și foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, și l-a rugat să comenteze. “Ați vrea să ne explicați despre ce este vorba?” Iar  el a zis “Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Și a plecat.

Așa au făcut și în Franța, mai mult sau mai puțin. Nici unul dintre ei n-a obiectat față de cele spuse de mine, fiindcă știau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Așa că au păstrat liniște deplină. Când cartea mea a ajuns în Franța – și a ajuns cu doi ani înaintea “Cărții Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau “da, e o carte interesantă, mda.” Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată, nimeni n-o citește. Și așa au făcut; n-au avut curajul să mă atace și s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stéphane Courtois și colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în “Cartea Neagră a Comunismului”. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puțin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi ușor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărți. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greșită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărților rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marțială și Solidaritatea și despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea. Știa că poate să ajungă în închisoare, fiindcă mințise tot timpul, spunând că rușii îl amenințaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic și să introducă Legea Marțială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-și trimită trupele în Polonia, și  Jaruselski știa. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marțiale, el telefonase la Moscova și întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armată, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea și spunând că nimic nu este adevărat (și câte și mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deștept să stea liniștit și să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar așa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susțină o dezbatere cu mine la televiziune, și desigur a pierdut) a reușit să o facă  foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ținem minte: oamenii vor să știe. Degeaba ni se spune “sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie…” Aiurea. Oamenii vor să știe. Dacă au ocazia, imediat devin interesați. Dar sistemul (conducătorii, fie din Est, fie din Vest) nu este  interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reușit să răzbată este “Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este și atât de puternic susținută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reușit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puțin să le dezbată. Aceasta este condiția necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noștri dușmani sunt încă la putere și ei controlează totul.

sursa: De Veghe Patriei

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *