Radu Gyr – imnograf al temnitelor romanesti

Când noaptea mă prindea de caraulă,
însângerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
adus de mucenicul Radu Gyr.

(Andrei Ciurunga)

Suflet de mucenic, Radu Gyr a trăit martiric pătimind ani de temniță în secolul celei mai cumplite prigoane împotriva creștinismului. A avut binecuvântarea de a fi închis pentru o poezie. Binecuvântate vremuri în care creștinii și-au vărsat sângele din dragoste fierbinte pentru Hristos și Evanghelia Sa!

Doctor în Litere, conferențiar universitar, cu o vastă activitate literară, Radu Gyr a îmbrățișat cu dăruire crezul generației sale, pentru care a și fost condamnat în mai multe rânduri la ani grei de închisoare. În 1944 este trimis din Aiud pe front pentru „reabilitare”, iar la întoarcerea în țară e arestat din nou. În 1956 este eliberat la intervenția președintelui Indiei, rugat în acest sens de Mircea Eliade, dar nu pentru multă vreme. În 1958 este condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită a fi un „manifest legionar-anticomunist”. Este dus la Aiud, unde cu „slove de gând” (căci hârtia și creionul nu existau, iar scrisul cu paiul pe bocancul prăfuit era o crimă aspru pedepsită) a făurit mii de versuri – hrană, haină și căldură pentru deținuții flămânzi, goi și înghețați. Deși regimul comunist l-a discreditat în închisoare și după eliberare, silindu-l să-și renege crezul, poetul a lăsat o „mărturisire de credință” care-i slujește ca pledoarie de dincolo de mormânt:

„Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare astăzi bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Prăbușiri de idealuri, năruiri de aspirații înregistrăm cu toții. Și, poate, uneori greșim tocmai în credințele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greșit și unde nu”.

Cu lanțuri la mâini și la picioare

„Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos și trup plăpând; un mare poet, care a încrustat în trupul său și a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații; un munte de suferință, de demnitate și de disperare: acesta este Radu Gyr.

Bolnav, cu lanțuri la mâini și la picioare, poetul a fost ținut aproape un an de zile la Jilava, în așteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de «morți», cum le plăcea temnicerilor să-i răsfețe. «Hai, morților, a sosit moartea!», li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea și umilința erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnați nu era vinovat, nu de moarte, dar nici măcar de temniță. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului și neamul întreg vibra în jurul lor…” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana)

Cu Radu Gyr eram bogați

„Pe lângă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, ca zalele lanțurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi haină și hrană, apă și căldură. O strofă – două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogați.

Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scară la cer a fost țeava caloriferului, pe care circula șuvoiul poetic ce întrema și întărea speranțele obidiților veacului! Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieți, a vindecat răni.

Cum să-ți mai fie foame sau frig, când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină,
Lângă-o lacrimă de rai,
Verdea culme carpatină
Rotunjește dulce plai…

Și plecam pe vechile culmi carpatine, însoțiți de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriței, de «clopotarul din stele», de «iconarul de lângă rai» și de mulțimea de eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din iad și ne retrăgeam acolo sus, unde aripile sufletului se desfășurau în voie, în libertate, în toată măreția lor.

Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulți dintre noi. Plutește în ea duhul creștin, patriotismul neamului nostru spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi”. (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan)

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Hrist !
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veșminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
și-am adormit o mie de ani…

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns…

– Unde ești, Doamne? am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,
pentru cântecul tău țintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpșane
o claie de zări și-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Așa, ca să bei libertatea din ciuturi
și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
și zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Și ca să-ți pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Și, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Scrisoarea tatii

Fiule, fiule, ce lungă e calea!
Ca-n basm, pân’ la tine sunt mări și țări,
trenuri, păduri, jandarmi și ocări
și stele ce nu ne știu jalea.

Dorul de tine mi-e așa, ca o furcă
proptită cu dinții în beregată.
Din fundul Aiudului ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: ești în lingura mea. Fac un pas:
șchioapeți alături, în fiare.
Aprind o făclie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.

Noaptea vine lanțul tău, blestematul,
Cu lungi tânguiri să mă scoale.
Eu strig: – Lanțule, lanțule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale!

Cu pași de umbră, din țintirim,
uneori, noaptea, maică-ta vine:
– Ia-ți plânsul, bătrâne, și vino cu mine
temnița-n lacrimi să o topim!…

Cântec deplin

N-ai dezmierda de n-ai știi să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalți din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Și dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.

Psalm

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu că mi-s anii grea recoltă,
cât mi-este inima o boltă
de crengi, sub rodul tot mai des.

Sunt, Doamne, copt pentru cules…

Sunt numai fructe și balsam.
Cu cât adun pe trup rugină,
cu-atât mi-e sufletul grădină,
și-i toată roade, ram de ram.

Sunt numai fructe și balsam…

http://www.familiaortodoxa.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *