Misterele biofotonicii

de Lynne McTaggart

Folosind cercetări de ultimă oră, efectuate în cadrul marilor universități și laboratoare ale lumii, Lynne McTaggart, neobosită jurnalistă de investigații, ne dezvăluie o paradigmă biologică radical nouă – la nivelul cel mai de bază, mintea și trupul omenesc nu sunt distincte și separate de mediul înconjurător, ci constituie un „pachet” de putere pulsatorie care interacționează constant cu această vastă mare de energie. Articolul de față este extras din lucrarea „Câmpul”, de Lynne McTaggart, apărută la editura „Adevăr Divin”.

Fritz-Albert Popp s-a gândit că descoperise un tratament pentru cancer. Era în 1970, cu un an înainte ca Edgar Mitchell să fi zburat până la lună, iar Popp, biofizician „teoretic” la Universitatea din Marburg, Germania, preda radiologie, interacțiunea dintre radiația electromagnetică și sistemele biologice. El examina benzo[a]pirenul, o hidrocarbură policiclică, cunoscută ca fiind una dintre cele mai letale substanțe cancerigene asupra oamenilor și o luminase cu lumină ultravioletă.

Popp se amuza destul de mult cu utilizarea luminii. Fusese fascinat de efectul radiației electromagnetice asupra sistemelor vii încă din vremea când era student la Universitatea din Wurzburg. În acea vreme, fiind încă student, el studiase în clădirea, uneori chiar în încăperea în care Wilhelm Rontgen observase din întâmplare faptul că razele de o anumită frecvență puteau produce imagini ale structurilor tari ale corpului.

Popp încerca să determine ce efect ar obține dacă ar proiecta lumină ultravioletă (UV) asupra acestui compus letal. A descoperit că benzo[a]pirenul avea o proprietate optică impresionantă. El absorbea lumina, apoi o re-emitea cu o frecvență complet diferită, așa cum un agent CIA ar fi interceptat un semnal de comunicații de la inamic și ar fi preluat informațiile dezordonat. Era o substanță chimică ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvențe biologice. Pop a făcut apoi același test cu benzo[e]piren, altă hidrocarbură policiclică, care este virtual identică benzo[a]pirenului, cu o minusculă modificare a structurii moleculare. Acea diferență minusculă într-unul din inelele compusului era foarte importantă, deoarece făcea ca benzo[e]pirenul să nu mai fie otrăvitor pentru oameni. La această substanță chimică deosebită, lumina trecea prin substanță nemodificată.

Popp continua să fie nedumerit asupra acestei diferențe și să se amuze cu interacțiunile dintre lumină și anumite substanțe chimice. El a efectuat testul pe alte treizeci și șapte de substanțe chimice, unele cancerigene, altele nu. După un timp, ajunsese să poată prezice care substanțe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz, compusul cancerigen prelua lumina ultravioletă, o absorbea și îi schimba frecvența.

Mai era o altă proprietate ciudată a acestor compuși. Fiecare dintre substanțele cancerigene reacționa doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 de nanometri. Popp continua să se întrebe de ce o substanță cancerigenă ar fi un receptor instabil al luminii. A început să citească literatura de specialitate, mai ales despre reacțiile biologice umane și a găsit informații despre un fenomen numit „refacerea cu lumină”. Este un fenomen binecunoscut în experimentele din laboratoarele biologice: dacă bombardăm o celulă cu lumină ultravioletă, astfel încât 99% din celulă, inclusiv ADN-ul, este distrus, putem reface aproape în întregime structura distrusă, într-o sigură zi, doar luminând celula cu aceeași lungime de undă, cu intensitate foarte slabă. Până în acea zi, cercetătorii „convenționali” nu înțelegeau fenomenul, însă nimeni nu-și făcea probleme. Popp mai știa că pacienții cu o boală de piele numită xeroderma pigmentosum mureau în cele din urmă de cancer al pielii, datorită faptului că sistemul lor de refacere cu lumină nu funcționa și nu-și puteau vindeca afecțiunile provocate de soare. Popp a fost șocat să descopere că refacerea cu lumină funcționa cel mai eficient la frecvența de 380 nanometri – aceeași lungime de undă care făcea substanțele cancerigene să reacționeze și să recepteze instabil lumina.

Aici Popp a făcut „saltul logic”. Natura era prea perfectă ca acest lucru să fie o simplă coincidență. Dacă substanțele cancerigene reacționează numai la această lungime de undă, trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul refacerii cu lumină. Dacă era așa, însemna că ar trebui să fie în corp o anumită lumină responsabilă de refacerea cu lumină. O substanță cancerigenă trebuia să provoace cancerul datorită faptului că bloca permanent lumina și o recepta instabil, astfel încât refacerea cu lumină să nu mai funcționeze.

Popp a fost profund surprins de gândurile la care ajunsese. Acolo și atunci s-a hotărât în ce va consta viitoarea sa activitate. A scris comunicarea, însă a vorbit cu foarte puțini oameni despre ea, și era mulțumit, dar nu foarte surprins, atunci când o revistă prestigioasă despre cancer a fost de acord să o publice. În lunile dinaintea publicării comunicării sale, Popp era foarte nerăbdător, făcându-și griji că ideea ar putea să-i fie furată. Orice dezvăluire neglijentă l-ar fi putut face pe un observator întâmplător să breveteze descoperirea lui Popp. Imediat ce comunitatea științifică ar fi luat cunoștință că el descoperise un tratament pentru cancer, el avea să fie unul dintre cei mai cunoscuți oameni de știință ai vremii sale. Era prima lui incursiune într-un domeniu nou al științei și avea să-i aducă premiul Nobel.

Popp era, de fapt, obișnuit cu aprecierile elogioase, el obținând aproape toate premiile posibile în lumea academică. Primise chiar premiul Rontgen pentru lucrarea sa de licență, care consta în construirea unui mic accelerator de particule. Acest premiu, care purta numele eroului lui Popp, Wilhelm Rontgen, este acordat anual celui mai bun absolvent al facultății de fizică de la Universitatea din Wurzburg. Popp studiase „ca un apucat”. Își susținuse examenele mult mai devreme decât ceilalți studenți. Și-a obținut doctoratul în fizică teoretică în timp record. Studiile post-universitare, care durează de obicei cinci ani pentru majoritatea profesorilor universitari germani, au fost încheiate de Popp în ceva mai mult de doi ani. În vremea descoperirii sale, Popp era deja celebru printre colegii săi ca un puști-minune, nu numai datorită capacităților sale, ci și prin înfățișarea sa impetuoasă, tinerească.

Când i-a fost publicată comunicarea, Popp avea 33 de ani, aparența și privirea, cu ochi albaștri, a unui actor de succes de la Hollywood și o față de băiat care părea mereu mult mai tânăr. Până și soția sa, care era cu șapte ani mai tânără decât el, era adesea considerată, din greșeală, ca fiind mai în vârstă.

Înfățișarea și comportamentul lui Popp erau în contradicție cu seriozitatea sa. Ca și Edgar Mitchell, el era filozof în aceeași măsură în care era om de știință. Chiar din copilărie, el încercase să descopere rostul lumii, să găsească o anumită soluție generală pe care să o poată aplica în orice situație din viața sa. Plănuise să studieze filozofia, până când un profesor l-a convins că fizica ar putea fi un domeniu mult mai fertil, dacă avea nevoie de o singură ecuație care să dețină cheia vieții. Totuși, fizica clasică, prin afirmația că realitatea era un fenomen independent de observator, îl lăsase profund neîncrezător. Popp îl citise pe Kant și credea, asemenea filozofului, că lumea era creația sistemelor vii. Observatorul trebuia să fie elementul central al creării lumii sale.

Popp a fost sărbătorit pentru comunicarea sa. Deutsche Krebsforschungszentrum (Centrul German de Cercetări privind Cancerul) din Heidelberg l-a invitat să vorbească în fața a cincisprezece dintre cei mai mari specialiști din lume în domeniul cancerului, în cadrul unei conferințe de cinci zile privind toate aspectele cancerului. Invitația de a conferenția într-o companie atât de exclusivă a fost o ocazie incredibilă și i-a mărit prestigiul în campusul universității. A venit îmbrăcat într-un costum nou, de firmă, fiind cea mai elegantă prezență la colocviu, dar a fost cel mai slab vorbitor, luptând din greu cu engleza pe care o mânuia pentru a-și face auzită vocea.

În prezentarea, ca și în comunicarea sa, știința lui Popp era inatacabilă, cu excepția unui singur detaliu: el susținea că o lumină slabă, cu frecvența de 380 de nanometri, era cumva produsă în corp. Pentru cercetătorii din domeniul cancerului, acest amănunt era un fel de glumă. Nu credeți că, dacă ar fi fost o lumină în corp, i-au spus ei, cineva, cumva ar fi observat-o până acum?

Doar o singură cercetătoare, fotochimist de la Institutul Madame Marie Curie, care studia activitatea cancerigenă a moleculelor, era convinsă că Popp avea dreptate. Ea l-a invitat să lucreze alături de ea la Paris, însă avea să moară de cancer înainte ca Popp să poată onora invitația.

Cercetătorii în domeniul cancerului l-au provocat pe Popp să aducă dovezi și el era pregătit cu o contra-provocare. Dacă l-ar fi ajutat să construiască echipamentul potrivit, el le-ar demonstra de unde vine lumina.

Nu după mult timp, Popp a fost abordat de un student numit Bernhard Ruth, care i-a cerut să-i fie coordonator la lucrarea sa de doctorat.

„Sigur, i-a spus Popp, dacă poți să arăți că există lumină în corp”.

Ruth s-a gândit că era o sugestie ridicolă. Firește că nu există lumină în corp.

„Bine, a spus Popp. Atunci, dovedește-mi că nu există lumină în corp și poți obține titlul de doctor”.

Întâlnirea era neașteptată pentru Popp, fiindcă Ruth se întâmpla să fie un excelent fizician experimental. A început să lucreze la construirea unui echipament care să demonstreze, odată pentru totdeauna, că nu emana nici o lumină din corp. În următorii doi ani, el a realizat o mașină care semăna cu un detector de raze X de mari dimensiuni (EMI 9558QA), care folosea un multiplicator de fotoni și putea cuantifica lumina, foton cu foton. Până astăzi, este încă unul dintre cele mai bune echipamente din domeniu. Mașina trebuia să fie deosebit de sensibilă, fiindcă avea să măsoare ceea ce Popp susținea că ar fi emisii extrem de slabe.

În 1976, cei doi erau pregătiți pentru primul test. Cultivaseră răsaduri de castraveți, care erau printre plantele cel mai ușor de cultivat, și le-au pus în mașină. Multiplicatorul de fotoni identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzător de mare, emiși de răsaduri. Ruth era foarte neîncrezător. E ceva care are de-a face cu clorofila, a susținut el -punct de vedere împărtășit de Popp. Au hotărât ca la următoarea testare – cu cartofi – să crească răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o lumină de intensitate și mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza, și-a dat seama Popp. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare alta văzută până atunci.

În fizica cuantică, coerența cuantică înseamnă că particulele subatomice erau capabile să coopereze. Aceste unde sau particule subatomice nu numai că știu unele despre altele, ci sunt și intens interconectate prin benzi de câmpuri electromagnetice comune, astfel încât să poată comunica. Sunt asemenea unei mulțimi de diapazoane care încep toate să rezoneze. Pe măsură ce undele se sincronizează (sunt „pe fază”), ele încep să acționeze ca un val gigantic și ca o particulă subatomică gigantică. Era foarte greu să le deosebești. Multe din efectele cuantice spectrale văzute ca o singură undă sunt valabile și în cazul ansamblului. Ceva aplicat unuia dintre ele le va influența și pe celelalte.

Coerența stabilește comunicarea. Este ca o rețea telefonică subatomică. Cu cât este mai mare coerența, cu atât va fi mai bună rețeaua telefonică și telefonul va avea tipare de unde mai fine. Rezultatul final este și el asemănător unei orchestre mari. Toți fotonii cântă împreună, însă ca instrumente individuale care sunt capabile să interpreteze și partituri individuale. Totuși, atunci când ascultați, este greu să distingeți un singur instrument.

Dar și mai uimitor era faptul că Popp fusese martorul manifestării celui mai înalt nivel cuantic (sau coerență) posibil într-un sistem viu. De obicei, această coerență – numită comprimare Bose-Einstein – este observată numai la substanțe materiale cum ar fi superfluidele sau supraconductorii studiați în laborator, la temperaturi foarte joase – la numai câteva grade peste zero absolut – și nu în mediul fierbinte și murdar al unei structuri vii.

Popp a început să se gândească la lumina din natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante, sursa de energie folosită în cursul fotosintezei. Atunci când mâncăm plante, se gândea el, preluăm fotonii și îi stocăm. Să spunem că am mânca niște broccoli. În cursul digestiei, o metabolizăm în dioxid de carbon (CO2) și apă, plus lumina solară stocată și prezentă în procesul de fotosinteză. Noi extragem dioxidul de carbon și eliminăm apa, însă lumina, o undă electromagnetică, trebuie stocată. Atunci când este preluată de corp, energia acestor fotoni se răspândește, astfel încât, în cele din urmă, este distribuită pe întregul spectru de frecvențe electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai înaltă. Această energie devine forța motrice a tuturor moleculelor din corpul nostru.

Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care pornește fiecare instrument individual în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvențe, ei îndeplinesc diferite funcții. Popp a găsit, prin experimentare, că moleculele din celule ar răspunde la anumite frecvențe și că o gamă de vibrații emise de fotoni induc o diversitate de frecvențe în celelalte molecule ale corpului. Undele luminoase răspund și la întrebarea cum ar putea corpul să facă față efectuării unor acte complicate cu diferite părți ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice”, cum începuse să le numească, putea asigura un sistem de comunicare perfect, pentru transferul de informații către numeroasele celule din organism. Dar singura și cea mai importantă întrebare rămânea fără răspuns: de unde veneau?

Un student deosebit de înzestrat i-a vorbit despre încercarea unui experiment. Este știut că atunci când se aplică o substanță chimică numită bromură de ethidium pe eșantioane de ADN, substanța se comprimă în mijlocul perechii de bază a spiralei duble și provoacă desfășurarea sa. Studentul a sugerat ca, după aplicarea substanței, el și Popp să încerce măsurarea luminii provenite din eșantion. Popp a descoperit că, pe măsură ce mărea concentrația substanței chimice, ADN-ul se desfășura mai mult, însă și intensitatea luminii devenea mai puternică. Cu cât concentrația era mai mică, cu atât era mai mică emisia luminoasă. De asemenea, Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de frecvențe și că anumite frecvențe păreau să fie legate de anumite funcții. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfășurat.

Aceste studii și altele i-au demonstrat lui Popp că unul din cele mai esențiale depozite de lumină și surse de emisii biofotonice era ADN-ul. ADN-ul trebuie să fie asemenea diapazonului principal al corpului. El trebuie să aibă o anumită frecvență și anumite molecule trebuie să-l urmeze, intrând în rezonanță. Era pe deplin posibil, și-a dat el seama, să fi putut găsi din întâmplare veriga lipsă din teoria curentă despre ADN, care ar fi putut să explice probabil cel mai mare miracol din întreaga biologie umană: mijloacele prin care o singură celulă se transformă într-o ființă umană pe deplin conturată.

Una din cele mai mari mistere ale biologiei este cum luăm noi și toate celelalte ființe vii forme geometrice. Oamenii de știință moderni aproape că înțeleg cum ajungem să avem ochi albaștri ori să creștem până la o anumită înălțime și chiar cum se înmulțesc celulele prin diviziune. Ceea ce este mai puțin lămurit este modul în care aceste celule știu exact unde se situează în fiecare etapă a procesului de „edificare”, astfel încât un braț să devină braț, și nu picior, precum și mecanismul care face ca aceste celule să se organizeze și să se asambleze într-o structură care seamănă cu o formă umană tridimensională.

Explicația științifică obișnuită se referă la interacțiunile chimice dintre molecule și la ADN, dubla spirală răsucită a codului genetic care deține o schiță a proteinelor și aminoacizilor din corp. Fiecare spirală ADN sau cromozom – și cele douăzeci și șase de perechi identice există în fiecare din miile de milioane de milioane de celule din corpul nostru -cuprinde un șir lung de nucleotide, sau baze, a patru componente diferite (prescurtat ATCG), aranjate într-o ordine unică în fiecare corp uman. Ideea cea mai preferată este că există un „program” genetic al genelor, care operează colectiv pentru a determina forma, sau, în concepția neo-darwiniștilor, cum ar fi Richard Dawkins, că genele neîndurătoare, asemenea gangsterilor din Chicago, au puterea de a da formă și că noi suntem „mașini de supraviețuit” – vehicule robot programate orbește să păstreze moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene.

Această teorie transformă ADN-ul într-un „om al Renașterii” al trupului uman – arhitect, meșter constructor și încăperea motorului central – ale căror instrumente pentru toate aceste activități uimitoare sunt câteva substanțe chimice care formează proteinele. Concepția științifică modernă afirmă că ADN-ul reușește cumva să edifice corpul și inițiază toate activitățile sale dinamice doar prin întreruperea și pornirea selectivă a anumitor segmente, sau gene, ale căror nucleotide, sau instrucțiuni genetice, aleg anumite molecule ARN, care la rândul lor aleg dintr-un amplu alfabet de aminoacizi, „cuvintele” genetice care creează proteine specifice. Aceste proteine se presupune că sunt capabile atât să construiască trupul, cât și să pornească ori să întrerupă toate procesele chimice din interiorul celulei, care controlează, în ultimă instanță, funcționarea corpului.

Fără îndoială, proteinele joacă un rol important în funcționarea corpului. Darwiniștii nu reușesc să explice exact cum știe ADN-ul când să orchestreze aceste procese și cum pot aceste substanțe chimice, toate înghesuite orbește unele în altele, să acționeze mai mult sau mai puțin simultan. Fiecare celulă desfășoară, în medie, circa 100.000 de reacții chimice pe secundă – un proces care se repetă simultan la fiecare celulă a organismului. În fiecare secundă, au loc miliarde de reacții chimice de un fel sau altul. Sincronizarea trebuie să fie extraordinară, pentru că, dacă un singur proces chimic individual din toate miliardele de celule ale corpului se întrerupe brusc, oamenii ar „exploda” în câteva secunde. Dar ceea ce nu-i preocupă pe geneticienii de rând este că, dacă ADN-ul este camera de comandă, care este mecanismul de feedback care-i permite să sincronizeze activitățile genelor și celulelor individuale pentru a face ca sistemele să funcționeze la unison? Care este procesul chimic sau genetic care spune anumitor celule să se transforme în mână și nu în picior? Și care proces celular să aibă loc în fiecare moment?

Dacă toate aceste gene lucrează împreună asemenea unei orchestre inimaginabil de mari, cine sau ce este dirijorul? Și dacă toate aceste procese se datorează unor simple ciocniri chimice între molecule, cum se poate să lucreze oriunde suficient de rapid pentru permite o explicație a comportamentelor coerente pe care ființele vii le manifestă în fiecare clipă din viața lor?

Atunci când un ovul fertilizat începe să se multiplice și să producă celule-fiice, fiecare începe să adopte o structură și o funcție conform rolului său eventual în corp. Deși fiecare celulă-fiică conține aceeași cromozomi, cu aceeași informație genetică, anumite tipuri de celule „știu” imediat să folosească informația genetică pentru a se comporta diferit de altele și astfel anumite gene trebuie să „știe” că le vine rândul să intre în acțiune, spre deosebire de altele. Ba mai mult, aceste gene știu cumva câte din aceste celule trebuie produse la locul potrivit. Fiecare celulă, în plus, trebuie să fie capabilă să știe despre celulele învecinate și să acționeze în consecință în plan general. Pentru asta nu este nevoie de nimic altceva decât de o metodă ingenioasă de comunicare între celule, în fiecare etapă timpurie a dezvoltării embrionului și aceleași cerințe sofisticate sunt necesare în fiecare clipă a vieții lor.

Geneticienii apreciază că diferențierea celulară depinde complet de celulele care știu cum să se diferențieze la început și apoi să-și amintească faptul că sunt diferite și să transmită aceste informații vitale următoarelor generații de celule. Deocamdată, oamenii de știință dau din umeri în privința modului în care toate aceste procese pot fi împlinite, și mai ales într-un ritm atât de rapid. Dawkins însuși admite: „Felul în care acest proces duce în cele din urmă la dezvoltarea unui copil este o poveste pe care embriologii o vor înțelege probabil în următoarele decenii. Însă e un fapt că are loc.”

Cu alte cuvinte, asemenea polițiștilor disperați să rezolve un caz, oamenii de știință au arestat majoritatea suspecților fără a-și face mari probleme privind procesul dureros al strângerii probelor. Detaliile acestei certitudini absolute despre felul în care proteinele ar putea să împlinească toate aceste procese „de capul lor” rămân foarte imprecise. Cât despre orchestrarea proceselor celulare, biochimiștii de fapt nu și-au pus niciodată întrebarea.

Biologul britanic Rupert Sheldrake a formulat una din cele constante și mai zgomotoase provocări față de această abordare, susținând că activarea genelor și proteinele nu explică dezvoltarea formei mai mult decât ar explica furnizarea materialelor de construcție la locul construcției structura casei construite acolo. De asemenea, teoria genetică curentă nu explică, spune el, cum se poate auto-regla un sistem în curs de dezvoltare sau cum poate crește normal în cursul dezvoltării, dacă o parte a sistemului este adăugată sau înlăturată, și nu explică modul în care un organism se regenerează – înlocuind structurile lipsă ori afectate.

Într-un acces de inspirație febrilă, în timp ce se afla într-un ashram din India, Sheldrake a elaborat ipoteza cauzalității formative, care susține că formele ființelor vii auto-organizate -toate de la molecule și organisme până la societăți și chiar galaxii întregi – sunt conturate de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o rezonanță morfică – o memorie cumulativă – a sistemelor similare prin culturi și prin timp, astfel încât speciile animale și vegetale „își amintesc” nu numai cum să arate, ci și cum să acționeze. Rupert Sheldrake folosește termenul de „câmpuri morfice” și un întreg vocabular creat chiar de el pentru a descrie proprietățile de auto-organizare ale sistemelor biologice, de la molecule la societăți. „Rezonanța morfică” este, în concepția lui, „influența unor structuri asupra altora asemănătoare prin timp și spațiu”. Sheldrake crede că aceste câmpuri (și consideră că sunt de mai multe feluri) sunt diferite de câmpurile electromagnetice, deoarece ele reverberează de-a lungul generațiilor, cu o memorie inerentă a formelor. Cu cât învățăm mai mult, cu atât este mai ușor pentru alții să meargă pe urmele noastre.

Teoria lui Sheldrake este elaborată frumos și simplu. Totuși, el însuși admite că nu explică fenomenele fizice prin care toate acestea devin posibile sau cum toate aceste câmpuri stochează informații.

În emisiile de biofotoni, Popp credea că avea un răspuns la chestiunea morfogenezei precum și a „Gestaltbildung” – coordonarea și comunicarea dintre celule – care ar putea să aibă loc numai într-un sistem holistic, cu un singur „orchestrator” central. Popp a demonstrat în experimentele sale că aceste emisii slabe de lumină erau suficiente pentru orchestrarea corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicații aveau
loc la nivel cuantic, iar intensitățile mai mari ar fi fost resimțite doar la nivel macrocosmic.

Atunci când Popp a început să cerceteze acest domeniu, el și-a dat seama că stătea pe umerii multor altora, a căror activitate sugera o radiație a unui câmp electromagnetic, care ghidează cumva creșterea celulelor corpului. Se consideră că savantul rus Alexander Gurwitsch a fost cel care a descoperit ceea ce el a numit „radiația mitogenică” la rădăcinile de ceapă, în anii 1920. Gurwitsch a lansat ipoteza că un câmp, mai degrabă decât substanțele chimice singure, răspundea de formarea structurii corpului. Deși opera lui Gurwitsch este în mare parte teoretică, mai târziu, cercetătorii au reușit să demonstreze că o radiație slabă din țesuturi stimulează creșterea celulelor din țesuturile învecinate ale aceluiași organism.

Alte cercetări timpurii ale acestui fenomen -repetate acum de mulți oameni de știință – au mai fost desfășurate, în anii 1940, de către neuroanatomistul Harold S. Burr de la Universitatea Yale, care a studiat și măsurat câmpurile electrice din jurul ființelor vii, și anume în jurul salamandrelor. Burr a descoperit că salamandrele aveau un câmp energetic conturat ca o salamandră adultă și că această schiță există chiar și într-un ou fertilizat.

De asemenea, Burr a descoperit câmpuri electrice în jurul tuturor categoriilor de organisme, de la mucegaiuri și ciuperci, la salamandre și broaște, la oameni. Schimbări în sarcina electrică par să se coreleze cu procesele de creștere, cu somnul, cu regenerarea, cu lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea cancerului – chiar și cu creșterea și descreșterea lunii. De exemplu, în experimentele sale cu răsaduri de plante, el a descoperit câmpuri electrice care seamănă cu eventuala plantă adultă.

Un alt experiment interesant a fost desfășurat, la începutul anilor 1920 de Elmer Lund, cercetător la Universitatea din Texas, pe hidre, minuscule animale acvatice, care au până la douăsprezece capete care sunt capabile să se regenereze. Lund (și mai târziu alții) a descoperit că putea controla regenerarea aplicând curenți electrici prin corpul hidrei. Folosind un curent suficient de puternic pentru a depăși forța electrică proprie a organismului, Lund putea să determine creșterea unui cap acolo unde trebuia să fie o coadă. În studii ulterioare, din anii 1950, G. Marsh și H. W. Beams au descoperit că, dacă puterea curentului era destul de mare, până și viermii plați putea începe „reorganizarea” – capul avea să se transforme în coadă și invers. Și alte studii au demonstrat că embrionii foarte tineri, cărora li s-a tăiat sistemul nervos și a fost grefat pe un embrion sănătos, vor supraviețui, ca un gemen siamez, pe spatele embrionului sănătos. Alte experimente au arătat că regenerarea ar putea să fie chiar inversată prin trecerea unui curent de putere mică prin corpul salamandrelor.

Ortopedul Robert O. Becker s-a angajat în principal în încercarea de a stimula sau de a grăbi regenerarea la oameni și animale. Totuși, el a publicat și rapoarte despre experimente în Journal of Bone and Joint Surgery (Revista de chirurgie a oaselor și articulațiilor), demonstrând existența unui „curent al rănii” -în care animale cum ar fi salamandrele cu membre tăiate dezvoltă la locul ciotului o schimbare a sarcinii, cu un voltaj care crește până când apare noul membru.

Mulți biologi și fizicieni au avansat ideea că radiația și undele oscilatorii sunt răspunzătoare de sincronizarea diviziunii celulelor și de trimiterea instrucțiunilor cromozomiale în întregul trup. Probabil cel mai cunoscut dintre ei, Herbert Frohlich, de la Universitatea din Liverpool, care a primit Medalia Max Planck, acordată anual de Societatea Germană de Fizică pentru a onora cariera unui fizician prestigios, a fost unul dintre primii care au introdus ideea că un fel de vibrație colectivă răspundea de determinarea proteinelor să coopereze unele cu altele și de îndeplinirea instrucțiunile ADN-ului și a proteinelor celulare. Frohlich a prezis chiar că anumite frecvențe (numite acum „frecvențe Frohlich”) aplicate exact asupra membranei celulare puteau să fie generate de vibrațiile din aceste proteine. Comunicarea prin unde se presupunea că ar fi mijlocul prin care s-ar desfășura cele mai mărunte activități ale proteinelor, a aminoacizilor, de exemplu, și că ar fi o cale potrivită de sincronizare a activităților dintre proteine și sistemul în ansamblu.

În studiile sale, Frohlich a demonstrat că imediat ce energia atinge un anumit prag, moleculele încep să vibreze la unison, până ajung la un nivel înalt de coerență. În momentul în care moleculele ajung la starea de coerență, ele manifestă anumite calități descrise de mecanica cuantică, inclusiv non-localizarea. Ele ajung la un punct în care pot opera în tandem.

Fizicianul italian Renato Nobili, de la Universitatea din Padova, a adunat dovezi experimentale că frecvențele electromagnetice apar în țesuturile animale. În experimente, el a descoperit că fluidul din celule are tipare de curenți și de unde, iar acestea corespund cu tiparele undelor înregistrate de elctroencefalogramele (EEC) cortexului cerebral și ale scalpului. Fizicianul maghiar laureat al premiului Nobel Albert Szent-Gyorgy a lansat ipoteza că proteinele din celule acționează ca semiconductori, păstrând și transmițând energia electronilor ca informație.

Totuși, cea mai mare parte a acestor cercetări, inclusiv lucrările de început ale lui Gurwitsch, au fost ignorate, în primul rând fiindcă nu existau echipamente suficient de sensibile pentru măsurarea acestor particule minuscule de lumină, înainte de inventarea aparatului lui Popp. Ba mai mult, orice noțiune despre folosirea radiațiilor în comunicarea celulară a fost înlăturată la mijlocul secolului XX, o dată cu descoperirea hormonilor și cu „nașterea” biochimiei, care propunea ca totul să poată fi explicat prin activitatea hormonilor sau prin reacții chimice.

În vremea în care a realizat aparatul său pentru măsurarea emisiilor luminoase, Popp își conturase mai mult sau mai puțin o teorie a radiației ADN. Cu toate acestea, el și-a continuat experimentele cu multă perseverență, învățând multe lucruri despre proprietățile acestei lumini misterioase. Cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea că toate ființele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toată complexitatea lor sofisticată – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unități la câteva sute. Numărul fotonilor emiși părea să depindă de poziția organismului pe scara evoluției: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emiși mai puțini fotoni. Animalele sau plantele rudimentare tind să emită 100 de fotoni pe centimetru pătrat pe secundă, cu o lungime de undă de la 200 la 800 de nanometri, corespunzând unor unde electromagnetice de frecvență foarte înaltă, în cadrul luminii vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece fotoni pe aceeași suprafață, unitate de timp și frecvență. El a mai descoperit și un alt lucru curios. Când erau expuse la lumină, celulele vii preluau lumina și, după un anumit interval de timp, străluceau intens – procesul fiind numit „luminiscență amânată”. Popp s-a gândit că acesta ar putea fi un dispozitiv corector. Sistemul viu trebuia să mențină un echilibru delicat al luminii. În acest caz, atunci când era bombardat cu prea multă lumină, el avea să respingă excesul.

Foarte puține locuri din lume pot fi considerate complet lipsite de lumină. Singurele locuri potrivite ar fi unele spații închise, în care ar rămâne doar câțiva fotoni. Popp avea un astfel de loc, o încăpere atât de întunecată, încât puteau fi detectați abia câțiva fotoni pe minut. Era singurul laborator potrivit în care se puteau măsura fotonii emiși de ființele umane. El a început să studieze tiparele emisiilor de biofotoni ale unora dintre studenții săi. Într-o serie de studii, el a cerut unuia dintre experimentatori – o tânără sănătoasă, în vârstă de 27 de ani – să stea în această încăpere, în fiecare zi, timp de nouă luni, în timp ce el înregistra emisiile de fotoni emise de pe două suprafețe mici, de pe mâna și de pe fruntea femeii. Popp a analizat apoi datele și a descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite – după ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 și 270 de zile, în care emisiile erau identice, chiar după un an. Au fost corelate și emisiile înregistrate la mâna stângă și la cea dreaptă. Dacă se înregistrase o creștere a emisiei de fotoni la mâna dreaptă, apărea o creștere similară și la mâna stângă. La nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe fază”. În termeni de emisie luminoasă, mâna dreaptă știa ce face mâna stângă.

De asemenea, emisiile păreau să urmeze și alte ritmuri biologice naturale; au fost observate similarități zilnice (ziua sau noaptea), săptămânale, lunare, ca și cum corpul ar fi urmat bioritmurile lumii, dar și propriile sale bioritmuri.

Până atunci, Popp studiase doar persoane sănătoase și observase o coerență perfectă la nivel cuantic. Dar ce fel de lumină era prezentă la o persoană bolnavă? A făcut înregistrări la o serie de pacienți bolnavi de cancer. În toate cazurile, bolnavii de cancer își pierduseră aceste ritmuri periodice naturale, precum și coerența lor. Căile de comunicare internă erau tulburate. Își pierduseră legătura cu lumea. De fapt, lumina se stingea.

În cazurile de scleroză multiplă, apărea un fenomen exact opus. Scleroza multiplă era o stare cu prea multă ordine. Persoanele cu această boală preluau prea multă lumină, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-și îndeplini funcțiile. O prea mare armonie cooperativă împiedica flexibilitatea și manifestarea individualității: era ca și cum prea mulți soldați ar merge în cadență atunci când trec peste un pod, provocând prăbușirea acestuia. Coerența perfectă este o stare optimă între haos și ordine. Cu prea multă cooperativitate, membrii orchestrei nu ar mai fi capabili să improvizeze. Pacienții cu scleroză în plăci se înecau în lumină.

Popp a cercetat și efectele stresului. În stare de stres, ritmul emisiilor de biofotoni creștea – un mecanism de apărare conceput să încerce reechilibrarea pacientului.

Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp să considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuațiile Câmpului Punctului Zero. Fiecărui sistem îi place să aibă un minimum de energie liberă. Într-o lume perfectă, toate undele s-ar anula unele pe altele datorită interferenței distructive. Totuși, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuații minuscule ale energiei tulbură în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburării și pentru atingerea unui anumit echilibru energetic. În concepția lui Popp, Câmpul Punctului Zero „forțează” o ființă umană să funcționeze ca o lumânare. Corpul cel mai sănătos ar avea cel mai scăzut nivel al emisiilor de fotoni și ar fi cel mai apropiat de starea câmpului zero, starea cea mai dezirabilă – ființele cele mai sănătoase s-ar apropia de neființă.

Popp a recunoscut acum că ceea ce experimentase era mai mult decât un leac pentru cancer sau un gestaltbildung (configurare, în germană, în original, n. trad.). Era un model care furniza o explicație mai bună decât teoria neo-darwinistă curentă privind modul în care evoluează ființele pe planetă. Mai degrabă decât un sistem de „eroare fericită”, dar în ultimă instanță întâmplătoare, dacă ADN-ul folosește frecvențe foarte diferite ca instrumente de informare și comunicare, observațiile îi sugerau că era vorba de un sistem de feedback al comunicării perfecte, prin unde care codifică și transferă informații.

S-ar putea ca acest fenomen să explice și capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei părți pierdute a corpului. Experimentele cu salamandre, efectuate în anii 1930, au arătat că o întreagă parte a corpului, un maxilar, chiar și cristalinul unui ochi, putea fi amputată și se regenera în întregime, de parcă urma un tipar tainic.

Acest model ar putea să explice și fenomenul membrelor fantomă, puternica senzație fizică pe care o au persoanele invalide că brațul sau piciorul pierdut este încă prezent. Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul lipsă, s-ar putea să aibă o senzație fizică adevărată – o umbră a membrului respectiv, așa cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului Zero.22

Popp și-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăși cheia sănătății și a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle făcute de găinile crescute în libertate cu cele obținute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni provenite de la ouăle găinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele

ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de măsurare a calității alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai scăzută și cea mai coerentă. Orice tulburare în sistem duce la creșterea emisiei de fotoni. Sănătatea este o stare de comunicare subatomică perfectă, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate.

Imediat ce a început să-și publice descoperirile, Popp a ajuns să-și atragă adversitatea comunității științifice. Mulți dintre colegii săi germani au crezut că scânteia lui de geniu se stinsese. La universitate, studenții care doreau să studieze emisiile de biofotoni erau cenzurați. În 1980, când a expirat contractul de profesor asistent al lui Popp, oficialii universității au avut o scuză pentru a-i cere să plece. Cu două zile înainte de împlinirea termenului, aceștia au intrat în laborator și i-au cerut să predea toate aparatele. Din fericire, Popp fusese înștiințat de acest „raid” și ascunsese fotomultiplicatorul la subsolul locuinței unui student care îl simpatiza. Atunci când a părăsit campusul, a plecat cu prețiosul său echipament intact.

Felul în care a fost tratat Popp de către oficialii Universității din Marburg semăna cu tratamentul aplicat unui criminal fără un proces corect. Ca profesor asistent timp de mai mulți ani, Popp avea dreptul la o plată compensatorie substanțială pentru anii de serviciu, însă universitatea a refuzat să i-o plătească. A fost nevoit să cheme universitatea în judecată pentru a obține cele 40.000 de mărci care i se cuveneau și a obținut acești bani, însă cariera îi era afectată. Era căsătorit, avea trei copii și nu părea să găsească de lucru. Nici o universitate nu era pregătită să-l primească la acea vreme.

Se părea că întreaga sa carieră academică se încheiase. A petrecut doi ani în industria privată, lucrând pentru producătorul farmaceutic de remedii homeopatice Roedler, una din puținele organizații care a primit favorabil teoriile sale neobișnuite. Totuși, Popp, autocrat perseverent în laboratoarele sale, era la fel de perseverent în continuarea muncii sale, fiind convins de validitatea acesteia. În cele din urmă, el și-a găsit un protector în persoana profesorului Walter Nagl de la Universitatea din Kaiserlautern, care i-a cerut lui Popp să lucreze alături de el. Din nou, cercetările lui Popp au stârnit o revoltă în cadrul facultății, cerându-i-se demisia pe motiv că cercetările sale stricau reputația universității.

Până la urmă, Popp a obținut o slujbă la Technology Center din Kaiserlautern, care este în mare parte sponsorizat prin burse guvernamentale pentru cercetări aplicative. Va avea nevoie de aproape 25 de ani pentru a-și găsi adepți din cadrul comunității științifice. Încetul cu încetul, câțiva savanți aleși din întreaga lume au început să considere că sistemul de comunicare al corpului ar putea să fie o rețea complexă, bazată pe rezonanță și pe frecvențe. În sfârșit, acești adepți aveau să înființeze Institutul Internațional de Biofizică, format din cincisprezece grupuri de savanți care lucrau în centre internaționale din lumea întreaga. Popp a găsit birouri pentru noul său grup în Neuss, lângă Dusseldorf. Fratele unui laureat al premiului Nobel, nepotul lui Alexander Gurwitsch, un fizician specializat în fizică nucleară la Universitatea din Boston și la laboratorul de cercetări nucleare CERN din Geneva, doi biofizicieni chinezi – oameni de știință recunoscuți din toată lumea începeau cel puțin să fie de acord cu el. Pentru Popp avea să urmeze o perioadă favorabilă. Deodată, primea oferte și contracte ca profesor de la universități cu reputație din întreaga lume.

Popp și noii săi colegi au continuat studiul emisiilor de fotoni cu numeroase organisme din aceeași specie, mai întâi făcând experimente cu un tip de purice de apă numit Daphnia. Ceea ce au descoperit era mai mult decât uimitor. Testele efectuate cu un fotomultiplicator au arătat că puricii de apă își sugeau reciproc emisiile de fotoni. Popp a încercat același experiment cu pești de mici dimensiuni și a observat că aceștia făceau la fel. Conform măsurătorilor făcute cu fotomultiplicatorul, pălăriile de floarea soarelui erau asemenea unor aspiratoare biologice, mișcându-se în direcția celor mai mulți fotoni solari, pentru a-i absorbi. Chiar și bacteriile „înghit”fotoni din mediul în care se află.23

Popp începea să întrezărească faptul că aceste emisii avea un scop în afara corpului. Rezonanța undelor nu era folosită pur și simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci și pentru comunicarea între ființele vii. Două ființe sănătoase se angajau într-o „absorție reciprocă de fotoni”, cum o numea el, făcând schimb de fotoni. Popp și-a dat seama că acest schimb ar putea să dezvăluie secretul unora dintre cele mai persistente enigme ale regnului animal: cum pot bancurile de pești sau stolurile de păsări să creeze o coordonare perfectă și instantanee. Multe experimente privind capacitatea de întoarcere acasă a animalelor demonstrează că nu e vorba de urmarea obișnuită a unor piste, mirosuri sau chiar câmpuri electromagnetice ale pământului, ci de o anumită comunicare tăcută, care acționează asemenea unui elastic invizibil, chiar atunci când animalele se află la multe mile distanță de oameni.24 Pentru oameni, era o altă posibilitate. Dacă am putea prelua fotonii altor ființe vii, am putea fi capabili să folosim și informațiilor purtate de aceștia pentru a ne corecta propria noastră emisie luminoasă, dacă aceasta o ia razna.

Popp începuse să experimenteze o asemenea idee. Dacă anumite substanțe chimice cancerigene ar putea să modifice emisiile de biofotoni ale corpului, atunci ar fi posibil ca alte substanțe să poată reintroduce o mai bună comunicare. Popp se întreba dacă anumite extracte din plante ar putea schimba caracterul emisiilor de biofotoni ale celulelor canceroase, astfel încât să înceapă din nou să comunice cu restul corpului. El a început să experimenteze cu un număr de substanțe netoxice socotite „de succes” în tratarea cancerului. În toate cazurile, cu o singură excepție, substanțele măreau doar emisiile de fotoni din celulele tumorale, grăbind astfel moartea trupului. Singura poveste de succes a fost vâscul, care părea să ajute corpul să „resocializeze” emisia de fotoni a celulelor tumorale, readucând-o la starea normală. Într-unul din multele cazuri, Popp a întâlnit o femeie în jur de treizeci de ani, care avea cancer la sân. Popp a încercat extracte din vâsc și din alte plante pe eșantioane de țesut canceros și a descoperit că un anumit remediu din vâsc crea coerență în țesutul similar cu cel din corp. Cu acordul doctorului care o trata, femeia a început să renunțe la orice alt tratament în afara acelui extract din vâsc. După un an, toate analizele de laborator ale femeii reveniseră virtual la normal. O femeie care fusese externată cu un cancer terminal își restabilise propria emisie luminoasă, doar prin ingerarea unei plante medicinale.25

Pentru Fritz-Albert Popp, homeopatia era un al exemplu de „sugere de fotoni”. El începuse să considere remediile homeopatice drept „absorbante de rezonanță”. Homeopatia se bazează pe noțiunea că o afecțiune se tratează cu mijloace care produc simptome asemănătoare. Un extract dintr-o plantă care, în doză alopată, produce erupție și mâncărime este folosită într-o formă extrem de diluată pentru tratarea erupției și mâncărimii. Dacă o frecvență rătăcită în corp poate produce anumite simptome, înseamnă că diluția înaltă dintr-o substanță care produce aceleași simptome ar susține aceste oscilații. Asemenea unui diapazon în rezonanță, o soluție homeopatică potrivită ar putea să atragă și apoi să absoarbă oscilațiile respective, permițând corpului să revină la normal.

Popp s-a gândit că semnalul electromagnetic molecular ar putea să explice și mecanismele acupuncturii. Conform teoriei medicinii tradiționale chinezești, corpul uman are un sistem de meridiane care străbat țesuturile corpului și prin care circulă o energie invizibilă, pe care chinezii o numesc „Qi” sau forță vitală. Se presupune că acest „Qi” pătrunde în corp prin punctele de acupunctură și circulă către structurile organelor mai profunde (care nu corespund organelor din biologia umană occidentală), furnizându-le energie (deci forță vitală). După opinia lui Popp, sistemul de meridiane s-ar putea să funcționeze ca niște unde călăuzitoare, care transmit o anumită energie corporală către zone specifice.

Studii științifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistență electrică extrem de scăzută în comparație cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, față de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur).26 Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine și cortizon steroid pentru înlăturarea durerii, atunci când punctele sunt stimulate la frecvențe joase, iar la frecvențe înalte sunt eliberați neurotransmițători, cum ar fi serotonina și norepinefrina, care reglează starea de spirit, dispoziția. Nu se întâmplă același lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur.27

Alte cercetări au dovedit că acupunctura poate provoca dilatarea vaselor sanguine și creșterea fluxului de sânge la organe aflate la distanță.28 De asemenea, alte cercetări au demonstrat existența meridianelor, precum și eficiența acupuncturii într-o mare diversitate de afecțiuni. Chirurgul ortoped Dr. Robert Becker, care a

efectuat numeroase cercetări privind câmpurile electromagnetice ale corpului, a conceput un dispozitiv special de înregistrare cu electrozi, care rulează pe corp ca un aparat de tăiat pizza. După multe studii, el a pus în evidență sarcinile electrice din aceleași locuri, la fiecare din persoanele testate, toate corespunzând punctelor situate pe meridianele chinezești de acupunctură.29

Au fost multe posibilități de explorare, dintre care unele au reușit și altele nu. Însă Popp era convins de un singur lucru: teoria sa privind ADN-ul și emisia de biofotoni era corectă și această emisie conducea procesele corpului. Nu avea nicio îndoială că biologia era guvernată de procesul cuantic pe care el îl observase.

Note de final:

1.  F. A. Popp, „MO-Rechnungen an 3,4-Benzpyren und 1,2-Benzpyren legen ein Modell zur Deutung der chemischen Karzinogenese nahe”, Zeitschrift fur Naturforschung, 1972; 27b: 731; F. A. Popp, „Einige Moglichkeiten fur Biosignale zur Steuerung des Zellwachstums”, Archiv fur Geschwulstforschung, 1974; 44: 295-306.

2.  B. Ruth și F. A. Popp, „Experimentelle Untersuchungen zur ultraschwachen Photonenemission biologischer Systeme”, Zeitschrift fur Naturforschung, 1976; 31C: 741-745.

3.  M. Rattemeyer, F. A. Popp și W. Nagl, Naturwissenschaften, 1981; 11: 572-573.

4.  R. Dawkins, Tfe Selfish Gene (Gena egoistă), ediția a 2-a (Oxford, Oxford University Press, 1989):

22.

5.     Ibid.: prefață, 2; a se vedea și R. Sheldrake, The
Presence of the Past (Prezența trecutului) (London,

Collins, 1988): 83-85.

6. Dawkins, Selfish Gene: 23.

7.  Ibid.: 23; Aceasta este, în biologia moleculară actuală, ecranarea sonoră învățată a limbajului, în spatele căreia este ascunsă ignoranța, din lipsa unei explicații mai bune”.

8.  Interviu prin telefon cu Fritz-Albert Popp, 29 ianuarie 2001.

9.  R. Sheldrake, A New Science of Life (O nouă știință a vieții) (Londo, Paladin, 1987): 23-25.

10.    R. Sheldrake, A New Science of Life: The
Hypothesis of Formative Causation (O nouă știină a
vieții: ipoteza unei cauzalități formative) London,

Blond and Briggs, 1981); Sheldrake, Presence of the Past.

11. Sheldrake a exprimat punctul de vedere conform căreia non-localizarea din fizica cuantică ar putea să explice în ultimă instanță unele din teoriile sale. Ase vedea website-ul lui Sheldrake: www.sheldrake.org.

12. A se vedea H. Reiter și D. Gabor, Zellteilung und Strahlung. Sonderheft der Wissenschaftlichen Veroffenlichungen aus dem Siemens-Konzern (Berlin,

Springer, 1928).

13.    R. Gerber, VibrationalMedicine (Medicina
vibrațională) (Santa Fe: Bear and Company, 1988):

62.

14. H. Burr, The Fields of Life (Câmpurile vieții) (New York, Ballantine, 1972).

15. R. O. Becker și G. Selden, The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life (Electricitatea corpului: Electromagnetismul și bazele vieții) (Quill, 1985): 83.

16. Experimente efectuate de Lund, Marsh și Beams sunt consemnate în Becker și Selden, The Body electric: 82-85.

17. Becker și Selden, Body Electric: 73-74.

18.    H. Frohlich, „Long-range coherence and energy
storage in biological systems” (Coerență amplă și
stocarea energiei în sistemele biologice),
International Journal of Quantum Chemistry, 1968;

2: 641-649.

19. H. Frohlich, „Evidence for Bose condensation-like excitation of coherent modes in biological systems” (Dovada excitării asemănătoare condensării Bose a modurilor coerente din sistemele biologice), Physics Letters, 1975, 51A: 21; a se vedea și D. Zohar, The Quantum Self (Eul cuantic) (London, Flamingo, 1991): 65.

20. R. Nobili, „Schrodinger waves in animal tissues” (Unde Schrodinger în țesuturile animale), Physical Review A, 1987; 35: 1901-1922.

21. Becker și Selden, The Body Electric: 92-93; de asemenea, R. Gerber, Vibrational Medicine: 98; M. Schiff, The Memory of Water: 12. Mai recent, un alt italian, Ezio Insinna, a propus că centriolele, micile structuri în formă de roată de căruță, care țin structurile pe loc, sunt virtual oscilatoare „fără moarte” sau generatori de unde. Într-un embrion, aceste unde vor fi puse în mișcare de genele tatălui atunci când se unesc pentru prima oară cu genele mamei și după aceea continuă să pulseze viață organismului. În primul stadiu al dezvoltării embrionului, acestea pot să înceapă la o anumită

frecvență să influențeze forma și metabolismul celulei, iar apoi să schimbe frecvența pe măsură ce organismul se maturizează. Corespondență cu E. Insinna, 5 noiembrie 1998. A se vedea E. Insinna, „Synchrocity and coherent excitations in microtubules” (Sincronicitate și excitații coerente în microtuburi), Nanobiology, 1992; 1:191-208. „ciliated cell electrodynamics from cilia and flagell to ciliated sensory systems” (dinamica celulelor cu cili de la cilia și și fragella la sistemele senzoriale cu cili), în A. Malhotra, ed. Advances in Structural Biology (Cercetări avansate în biologie structurală) (stamford, Connecticutt, JAI Press, 1999: 5. T. Y. Tsong a scris, de asemenea, despre limbajul electromagnetic al celulelor: T.Y. Tsong, „Deciphering the language of cells (Să descoperim limbajul celulelor), Trends in Biochemical Sciences, 1989; 14: 89-92.

22.  Interviuri cu Fritz-Albert Popp, în Coventry și la telefon, martie 2001.

23.  F.A. Popp și Jiin-Ju Chang, „Mechanism of interaction between electromagnetic fields and livings systems” (Mecanismul interacțiunii dintre câmpurile electromagnetice și sistemele vii), Science in China (Series C), 2000; 43: 507-18

24.  Biologul Rupert Sheldrake a făcut recent un studiu privind capacitățile speciale ale animalelor. Studiile sale au demonstrat că unele colonii de termite continuau să construiască un fel de coloane și apoi le îndoiau una spre alta până când capetele coloanelor se întâlneau formând un arc, conform unui proiect dincolo de orice formă de comunicare obișnuită. Unul din cele mai bune experimente pentru testarea acestei capacități a fost efectuat de naturalistul sud-african Eugene Marais, care a așezat o placă de oțel într-un mușuroi de termite. În ciuda înălțimii și lățimii plăcii, termitele aveau să construiască un arc sau o coloană de fiecare parte a plăcii, atât de asemănătoare, încât, atunci când placa a fost înlăturată, cele două jumătăți se îmbinau perfect. Marais (și mai târziu Sheldrake) a ajuns la concluzia că termitele operau conform unui câmp energetic organizator mult mai avansat decât orice formă de comunicare senzorială, mai ales că multe din aceste forme de comunicare nu ar putea străbate placa de oțel. Sheldrake strânsese într-o bază de date 2700 de cazuri de întâmplări cu animale de casă și comportamente aparent telepatice, precum și un număr de observații privind propriile animale de casă. Peste 200 de studii se referă la capacitățile telepatice ale lui JayTee, o corcitură de terrier din

nordul Angliei, care se ducea la fereastră pentru a-și aștepta stăpâna, Pamela Smart, anticipând telepatic întoarcerea ei acasă, chiar dacă aceasta pleca de la serviciul în momente neobișnuite și cu vehicule diferite. A se vedea R. Sheldrake, Seven Experiments That Could Change the World: A Do-It-Yourself Guide to Revolutionary Science (Șapte experimente care puteau să schimbe lumea. Ghid practic în știința revoluționară – Fourth Estate, 1994): 68-86, și Dogs That Know When Their Owners Are Coming Home and Other Unexplained Powers of Animals (Câini care știu când vin stăpânii lor acasă și alte puteri neeexplicate ale animalelor – Hutchinson, 1999). Interviu cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie

2001.

25. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21

martie 2001.

26.    J. Hyvarien și M. Karlssohn, „Low-resistance
skin points that may coincide with acupuncture loci”
(Rezistența scăzută a punctelor de acupunctură care
ar putea coincide cu pozițiile geometrice ale
punctelor de acupunctură), Medical Biography, 1977;

55: 88-94

27. B. Pomeranz și G. Stu, „Scientific Basis of Acupuncture” (Bazele științifice ale acupuncturii) (New York: Springer-Verlag, 1989).

28. A. Colston Wenty, „Jnfertility” (Book review) „Infertilitatea” (Recenzie de carte), New England Journal of Medicine, 1995; 333(4):263.

29. Becker și Selden, „The Body Electric”: 235.

Nota editorului:

Lucrarea „Câmpul” a apărut la Editura „Adevăr Divin”. Pentru a o achiziționa puteți accesa site-ul: www.divin.ro

preluat prin bunăvoința redacției