Reconfigurarea alianțelor militare, sub nasul nostru: Noua Ordine Continentală în Eurasia?

or2 Noua Ordine Continentală în Eurasia? noua ordine mondialaLa 19-20 ianuarie, la Londra se anunță reuniunea summitului statelor din nordul Europei, în cadrul căreia ar urma să fie discutată oportunitatea creării unui „mini NATO”, un bloc militar și economic, care ar avea drept scop opunerea tendințelor Rusiei și Chinei de a controla resursele minerale din Arctica[1].

Primul aspect care ne atrage atenția este faptul că din blocul care urmează a fi creat fac parte și statele care se declară neutre din punct de vedere militar (Suedia și Finlanda) și nu fac parte din Uniunea Europeană (Norvegia), ceea ce ar presupune că noul bloc ar dori să adopte o politică oarecum separată de strucurile NATO și UE.

Al doilea aspect pe care îl sesizăm este faptul că din eventualul bloc nu fac parte nici Germania, nici Franța, în schimb, este destul de activă Marea Britanie, stat care între timp a devenit lider continental în exprimarea euroscepticismului. Este și de la sine înțeles acest lucru: o eventuală Federație Nordică ar putea deveni un colac de salvare pentru Londra, luând în considerație că vocea acesteia în Uniunea Europeană a devenit, în ultimul timp, una nesemneficativă, ceea ce este destul de iritant și frustrant pentru un stat care a reprezentat în trecut cea mai mare putere economică din lume.

Un alt aspect  care merită evidențiat este faptul că statele care intenționează să formeze acest „mini NATO” reprezintă Rimlandul[2] de nord al Europei, iar gruparea acestora într-un bloc economico-militar ne-ar aminti de strategia „îmbățișării anacondei”[3], utilizată de generalul american  George B. McClellan și amintită destul de des în literatura de specialitate a geostrategilor americani. Procedeul constă în stabilirea controlului asupra zonelor de țărm (Rimland), care determină vulnerabilitatea zonei continentale (Heartland). Evident, în cazul nostru este vorba de reducerea influenței Franței, Germaniei și Rusiei, devenite aliate după summitul de la Deauville din octombrie 2010[4].

În pofida faptului că unii amatori ai informațiilor publicate în Wikileaks caută în acest proiect urmele „conspirației americane”[5], totuși procesul de separare a statelor din nord ar putea face parte dintr-un proces firesc de regionalizare a Europei, dictat de acutizarea crizei energetice, care, indiscutabil, ar fi convenabil și Statelor Unite, aflate într-un moment de letargie.

De altfel, și profesorul american Joel Kotkin a sesizat destul de bine inevitabilitatea apariției fenomenului luptei „statelor de frontieră” pentru autonomia sa față de zonele concurente de influență, și formarea unor regiuni autonome, chiar dacă a făcut o clasificare destul de superficială a acestor regiuni[6].

Blocul de sud: Iran, Iraq, Siria și Turcia

Procesul de grupare a statelor din nordul Europei este sincronizat cu formarea unui bloc în zona de sud, unde Iran își propune crearea unei alianțe similare cu Iraq, Siria și Turcia[7]. Cea din urmă își propune să joace în sud rolul pe care îl joacă Marea Britanie în nord. Ambele fiind frustrate de eliminarea lor din marile jocuri continentale de către „marii grei” – Franța și Germania, încearcă să-și construiască propria politică regională, stabilind un parteneriat cu statele din vecinătatea apropiată, care nu fac parte din nicio structură supranațională.

Trebuie de notat faptul că în cadrul ultimului summit NATO de la Lisabona din noiembrie 2010, partea turcă s-a opus radical insistenței Franței de a califica Iranul drept „o sursă potențială de atac nuclear”. Eforturile Ankara nu au fost zadarnice, pentru că în declarația finală a summitului, Iranul nu a fost inclus în lista potențialilor inamici ai NATO[8].

Turcia și-a demonstrat poziția ferventă și în ceea ce privește instalarea scutului antirachetă, insistând ca acesta să nu fie un instrument al Washingtonului, ci unul comun al statelor din cadrul alianței nordatlantice. A doua condiție pe care a impus-o partea turcă a fost insistența ca sistemul de apărare NATO să nu fie îndreptat împotriva aliaților strategici ai Turciei: Rusia, Iran și Siria, iar cea de a treia – Turcia să înceteze a mai fi considerată o linie de front, așa cum a fost în perioada războiului rece[9].

Prin jocurile sale în calitate de membru al NATO, Turcia, de fapt, atrage în jocurile sale statele care în trecut erau considerate inamice ale Washingtonului (Iran, Siria), încercuind în partea de sud Uniunea Europeană și Federația Rusă.

Balcanii – puntea dintre extremitatea nordică și sudică. O șansă de excepție pentru România

Între extremitatea nordică și sudică se află principalul nod care unește Europa Occidentală și Asia Mică – Peninsula Balcanică. Prin această zonă urmează să treacă principalele conducte de gaz care urmează să alimenteze zonele industriale din Europa occidentală cu gaze naturale: Nabucco și Southstream. În acest context, Balcanii ar putea deveni un front de luptă pentru influență în Europa. O eventuală creare aici a unui al treilea bloc (Uniunea Balcanică), care s-ar afla în coordonare cu extremitatea nordică („mini NATO”) și sudică (Turcia, China, Iran, Iraq, Siria), ar putea desăvârși opera de încercuire a blocului Paris-Berlin-Moscova.

În cazul în care ar adopta o politică independentă de interesele Washingtonului, România ar dobândi unica șansă în istorie de a se impune în calitate de lider regional și un jucător important pe continentul european. Pentru aceasta, Bucureștiul trebuie să adopte o politică asemănătoare cu cea a Londrei și Ankara inițiind încheierea unui Pact Balcanic sau crearea unei „Uniuni Balcanice”, în care s-ar putea regăsi Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia și Republica Moldova. Toate acestea depind doar de existența unei voințe și perspicacități a clasei politice de la București. În caz contrar, teritoriul românesc ar putea deveni din nou un teren de luptă dintre marele puteri.

Sursa: AntiMedia

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *