Adevăratul mesaj al Talmudului: Biblia satanei

Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspân­dea, printre ovrei, oarecare învățături explica­tive asupra Bibliei.
Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiționale, un haham, numit Iuda Ha-Kadoș (sfântul) a scris, către sfârșitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mișna.
Mai târziu, Mișna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghe­mara.
Aceste comentarii, – împreună cu Mișna care le servește de text, – con­stituie Talmudul.
Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jerușalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380 după Hristos; și celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia și isprăvit către sfârșitul secolului VI.
Dar, Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, am­plificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu.
Așa, Moise Maimonide, rabin din secolul al XII-lea, a scris un extract din Talmud și a numit lucrarea sa, Iad Hacazaca (mână tare).
Rachi, haham din Troyes și, în urma lui, mai mulți rabini francezi, din veacurile al XII-lea și al XIII-lea, – au redactat niște glose talmudice, numite Tosafot (adițiuni), de unde se trage și numele de Tosafiști, sub care sunt cunoscuți.

Iosef Karo, haham spaniol, din secolul al XVI-lea, care a locuit câtăva vreme la Nicopol și la Constantinopol, a publicat în 1567, Șulhan-Aruk (masă pusă), în care „toate legile religioase și civile ale iudeilor sunt clasate în or­dinea subiectelor”. Acest fel de Cod talmudic se adresează tuturor ovrei­lor.
Josef Karo, după ce a analizat și rezumat opiniile emise de toți predecesorii săi, ne dădu Șulhan-Aruk: care fu adoptat de totalitatea israeliților, drept cod de religie.
Astăzi, acest cod formează și o carte didactică pen­tru toate școlile ovreiești din lumea întreagă.
Bartolocci, unul din oamenii cei mai adânc cunos­cători ai afacerilor ebraice, fixează, – în Bibliotheca Rabbinica, – terminarea definitivă a Talmudului, la sfârșitul secolului al XVI-lea”.
Pentru ca să știm ce este Talmudul, ne-am procu­rat Talmudul din Jerusalim, care a fost tradus în franțuzește de Moise Schwab.
L-am citit cu atenție și n-am găsit într-însul decât niște interminabile dis­cuții, de cele mai multe ori copilărești și ridicole, cu chițibușuri meschine, azvârlite, cum zice un autor ovrei, într-o „sălbatică neorânduială”.
Dar Talmudul de care se servesc jidovii, este Tal­mudul din Babilon.
Într-adevăr. „Talmudul babilonic… fu primit de întregul Israel”.
„Talmudul din Babilon,… a fost singurul adoptat de Sinagogă, pe când Talmu­dul din Ierusalim… a fost neglijat de doctorii și de copiștii Evului Mediu”.
Or, Talmudul din Babilon, în edițiile vechi, – de exemplu, în cea din Ve­neția, din 1520 și în cea din Amsterdam, din 1600, – conține numeroase pasaje care se refera la patimile de proprietate și de domina­ție.
În edițiile mai recente, aceste pasaje, – care sunt pline de ură împotriva a tot ce nu e jidov, – au fost înlocuite prin cercuri sau prin linii în alb. Într-ade­văr, un Sinod ovreiesc ținut în Polonia în 1631, a prescris ca în viitor, asemenea pasaje să nu mai fie imprimate, ci să fie spuse prin grai în școli.
Dar aceste pasaje au fost traduse, de mai multe ori, fie de hahamii con­vertiți la creștinism, fie de orientaliști sau de profesori de limba ebraică, ne-ovrei, – ca bunăoară de Wagenseii, de Danz, de Eisenmenger și mai de curând de Dr. August Rohling, profesor la Universitatea din Praga.
Vom împrumuta lucrării acestui din urmă savant pasajele talmudice care ne interesează, – pentru ca să le supunem criticii biologice.
Jidanii au căutat, întotdeauna, să ascundă secre­tele criminale ale legislației lor.
De câte ori a vrut cineva să tragă vălul care aco­peră mârșăvia Talmudului, a dez­lănțuit imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au tăgăduit exacti­tatea tradu­cerii și au încercat, prin toate mijloacele posibile, să se răzbune împotriva traducă­torului.
Astfel, când în 1700, orientalistul Eisenmenger, după un studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părți din Talmud, în cartea sa Iudaismul descoperit, jidovimea scoase un răget de turbare.
Ovreii încercară mai întâi să confiște această carte. Dar, neputând, ei oferiră autorului 10.000 de taleri, pentru ca să-și retragă scrierea.
Frederic I, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă hahamii, – calomniind pe Eisenmenger și acuzându-l că este un falsificator, – însărcină Univer­sitățile din Giessen, din Heidelberg și din Meinz, să caute dacă, într-adevăr, erau pasaje rău citate sau falsificate, în lucrarea acestui savant.
Însă traducerea lui Eisenmenger și citatele lui au fost în unanimitate declarate autentice, și hahamii, – nemaiputând să mintă în fața a trei Universități, – au fost siliți să le confirme în mod solemn.
Dar asupra nici unuia dintre traducătorii Talmu­dului, jidănimea nu s-a îndârjit cu atâta furie ca asupra celebrului orientalist Rohling. Toată haita presei ovreiești s-a năpustit asupra lui, numindu-l: bârfitorul nevinovaților, apostolul obscurantismului și amenințându-l cu nimicirea morală.
Totuși Rohling nu s-a lăsat intimidat și sfârșește astfel prefața ediției a 4-a a lu­crării sale: „Pentru ca să știe Iuda că nu tratăm cu ușurință cărțile sale „sfinte”, ne obligăm bucuros să-i plătim suma de 1.000 de taleri, dacă Societatea orientală ger­mană va judeca, citatele noastre ca invenții sau ca falsități”.
O scenă identică s-a petrecut când cu publicarea unei traduceri a Șulhan-Aruk-ului.
În 1883, a apărut o carte: Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiu­lui la lumina adevăru­lui), – al cărei autor s-a ascuns sub pseudonimul Dr. Justus, – și care conține o sută de legi traduse din Șulhan-Aruk.
Jidovii, înfuriați, acuzară pe un redactor al „Mercu­rului Westfaliei”, care fu târât în fața tribuna­lelor, ca plastograf.
La proces, profesorul Dr. Ecker fu chemat ca ex­pert și fu silit să examineze amănunțit cele o sută de legi din Judenspiegel.
În concluzia sa, savantul orientalist numește aceste legi infame” și raportul său a avut, ca urmare, achitarea acuzatului.
Înainte de a întreprinde studiul critic al prescripți­ilor talmudice, să ne întrebăm ce valoare are, pentru ovrei, Talmudul Babilonulul;
Hahamii prezintă acest Talmud ca fiind o carte sfântă, emanată din inspi­rația divină, și mai impor­tanta chiar decât Biblia.
Și, într-adevăr, citim în Talmud:
„Biblia se aseamănă cu apa; Mișna cu vinul; iar Ghemara cu vinul care are o aromă parfumată”.
„Cel ce citește Biblia, fără Mișna și Ghemara, este ca și cum n-ar avea Dumnezeu.
„Păcatele contra Talmudului sunt mai grave ca pă­catele contra Bibliei”.
„Cel ce disprețuiește cuvintele hahamilor merită moarte”.
„Marele rabin Menachem zice că însuși Dumnezeu consultă pe hahamii de pe Pământ, dacă se întâmplă, în cer, vreo neînțelegere asupra legilor”.
„Cuvintele hahamilor sunt cuvintele Dumnezeului viu”.
Maimonide vorbește despre Talmud în chipul ur­mător:
„Tot ce conține Ghemara din Babilon este obliga­tor pentru orice ovrei,… căci cuprinsul Ghemarei a fost, în întregime, aprobat de tot Israelul”.
Același haham adaugă:
„Cei ce calcă învățăturile Scribilor, trebuie să fie mai aspru pedepsiți ca cei ce violează legea lui Moise. Călcătorul legii lui Moise poate fi iertat, însă violato­rul preceptelor hahamilor, trebuie să fie pedepsit cu moartea…
Primul venit dintre credincioși trebuie să omoare pe ovreiul care tăgăduiește tradiția Rabinilor… Nici martori, nici dojeni prealabile, nici judecători nu sunt trebuincioși. Cine îndeplinește această execuție are meritul unei fapte bune”.
Iată, de altfel, ce zic despre Talmud ovreii de azi:
„Cu cât Creștinismul, întinzându-se, deschise lar­gul său sân, națiilor păgâne, – cu atât Judaismul trebui să se închidă în el însuși, să se strângă cu o grijă geloasă și să înmulțească practicele și observă­rile din fiecare zi, din fiecare ceas.
Astfel se sapă mai adânc prăpastia care despăr­țea Judaismul de Creștinism și de păgâni… Atunci se văzu acest fenomen straniu și unic în istorie, adică un popor, ri­sipit în cele patru colțuri ale lumii, dar totuși rămânând unul, – o nație fără patrie, dar fiind puru­rea vie. O carte săvârși aceasta minune, – Talmu­dul”.
Judaismul își are expresia în Talmud de care nu este depărtat ca inspirație sau împuținat ca un ecou, – fiind exact locașul unde s-a încarnat, unde a luat formă, pentru a intra, din abstracție, în domeniul lucrurilor reale.
Studiul Judaismului este acel al Talmudului, – pre­cum studiul Talmudului este acel al Judaismului.
A vrea să explici pe unul, fără să explici pe cela­lalt, este o tentativă himerică. Sunt două lucruri nedespărțite, sau mai bine zis, un singur și același lucru”.
„Talmudul fu primit, încă de la apariția sa, ca ex­presia adevărată și sinceră a legii tradiționale. Numeroase școli, în care Talmudul fu obiectul studiu­lui celui mai res­pectuos, se iviră deodată în Orient și în Occident. Opera, răsărită pe malul Eufra­tului, fu într-o clipă în mâinile ovreilor care locuiau pe malu­rile Rinului, ale Dunărei și ale Vistulei”.
„Studiul zilnic al Talmudului, la ovrei, începea de la zece ani, pentru a se sfârși cu viața”.
„Cei ce se măgulesc, ca prin ajutorul Bibliei să cu­noască religia noastră, sunt într-o desăvârșită gre­șeală… Cărțile talmudice sunt acelea care regulează viața reli­gioasă a ovreiului, de la prima aspirație, până la ultimul suspin”.
Iată acum ce zice, despre Talmud, un alt jidov, – haham convertit la creș­tinism:
„Talmudul este codul complet, civil și religios, al Sinagogei… El este codul care regulează, până în momentul de față, purtarea ovreilor… și pentru care ei profesează un respect religios, ce merge până la fanatism”.
Prin urmare, Talmudul are o valoare enormă pen­tru ovrei. El este, – după propria lor mărturisire, – creatorul Judaismului de astăzi, el este co­dul ce regulează, până în momentul de față, conduita poporului lui Israel.
Se înțelege deci ușor, ce însemnătate prezintă, din punctul nostru de ve­dere, aceasta a doua legislație, ovreiască.
Prin urmare, vom căuta ce prescrie Talmudul în ceea ce privește pati­mile de proprietate și de domina­ție.
I. – Patima de proprietate
Talmudul hărăzește numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.
„Dumnezeu a măsurat pământul și a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”.
„Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii și a vieții tuturor popoarelor.
Jsrael este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”.
„Când va veni Mesia, ovreii se vor îmbogăți enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”.
În consecință, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi.
„Este permis să despoi pe un goi”
După Maimonide, preceptul biblic „să nu furi” în­seamnă „să nu furi pe nici un om, adică pe nici un ovrei” – goimii nefiind oameni.
De altfel, când un jidan fură pe un goi, el nu face decât să-și reia avu­tul său.
După Talmud, „proprietatea unui ne-ovrei e ca un lucru părăsit, ca un deșert, ca nisipul mării: adevăratul proprietar legitim este ovreiul, care o ia cel dintâi”.
După rabinul Solomon Iarchi, sau Rachi, „averile goimilor sunt ca niște lucruri fără stăpân, și aparțin primului jidan care le ocupă”
De asemenea, Talmudul interzice ovreiului să dea înapoi goiului un lu­cru, pe care acesta l-a pierdut.
„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul la pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”.
„Tot ovreiul, care a găsit vreun lucru, trebuie să-l restituie stăpânului. Această prescripție se aplică numai în cazul când e vorba de un iudeu care a pierdut ceva. Dacă lucrul este al unui Akum, ovreiul care l-a găsit nu este obligat să i-l mai dea; ba, ce e mai mult, este un păcat mare să restitui ceva unui Akum.
Se face o excepție când se restituie obiectul pier­dut, pentru ca neovreii să zică: Ovreii sunt oameni de treabă”.
Dar, pentru că e vorba să îți reiei avutul, toate mijloacele sunt bune; – astfel, Talmudul, în afară de furt și de tăinuirea lucrurilor găsite, mai recomandă jidanilor cămătăria, frauda și chiar jurământul fals.
1. – Cămătăria
„Este oprit să împrumuți pe goimi, fără ca­mătă”.
„Dumnezeu a poruncit să practici cămătăria față de un goi și să nu-i împrumuți bani, decât numai dacă consimte să plătească dobândă; – astfel ca, în loc să-l ajuți, săi faci pagubă, chiar când îți este trebuin­cios…. însă, față de un Israelit, asemenea procedare nu este permisă”.
„Este permis să împrumuți, cu camătă, pe un Akum pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu să iei dobândă nedreaptă de la un Akum”.
2. – Frauda
„Este permis să înșelați pe un goi și să luați ca­mătă de la dânsul; dar dacă vindeți ceva aproapelui vostru (jidovului) sau dacă cumpărați ceva de la ei (de la jidovi) vă este oprit să-i înșelați”.
După Talmud, ovreiul poate să înșele pe un goi, pentru că, dacă este scris „să nu faci pagubă aproape­lui tău”, – nu este scris „să nu faci pagubă unui goi”.
„Este sever oprit iudeului să înșele pe aproapele său (adică pe un alt iudeu)… Cel ce a înșelat trebuie să dea îndărăt. Dar această prescripție nu privește decât afa­cerile dintre jidovi. Într-adevăr, este permis unui ovrei să înșele pe un Akum și, în acest caz, îi este oprit să-i restituie ce a furat pentru că este spus în Sfânta Scriptură: Nu înșela pe fratele tău, – iar ne-ovreii nu sunt frații noștri, ci sunt mai rău decât câinii”.
„Când un evreu ține în gheare pe un Akum, alți evrei pot și ei să împrumute cu bani pe acest Akum și să-l înșele, până ca ne-evreul să-și piardă toată ave­rea. Într-ade­văr banii unui Akum sunt bani fără posesor și oricine se poate face stăpân pe ei.
„Dacă un jidov are vreo afacere de bani cu un Akum și vine un alt jidov de înșală și el pe același Akun fie prin măsuri false, fie prin socoteli frauduroase, – atunci cei doi jidovi trebuie să-și împartă profitul ce le-a dat Dumnezeu”.
„Dacă vreun ovrei are, în țara sa, un proces cu un goi, veți face astfel ca ovreiul să câștige, – și veți zice ne-ovreiului: Așa vrea legea noastră.
Dacă ovreiul se găsește într-o țară străină și dacă legile îi vor fi favorabile, veți judeca, bineînțeles, în folosul fratelui vostru și veți zice goiului: Așa vrea legea voastră.
Dar, dacă ovreii nu sunt stăpâni pe țară și dacă legile sunt priincioase goiului, trebuie să recurgi la intrigi (la coruperea judecătorilor) pentru ca ovreiul să poată câștiga procesul”
3. – Jurământul fals
Talmudul sfătuiește pe jidani să jure, când sunt forțați, – dar cu o restric­ție mintală, care anulează acest jurământ.
„Rabi Akiba a jurat, dar s-a gândit, în sufletul său, că acest jurământ nu era va­labil”
Dacă un rege cere unui ovrei să mărturisească, – cu jurământ, – că un alt ovrei a dezonorat o goia, – crimă, ce merită pedeapsa cu moartea, acest jură­mânt, fiind silit, trebuie să fie nimicit în gând”.
Totuși e indispensabil ca jurământul să fie anulat fără ca goiul să bage de seamă, – căci altfel religia talmudică ar fi desconsiderată.
De altfel, jidovii, pot fi ușor dezlegați, chiar de ju­rămintele cele mai sfinte.
„De câte ori luați trei oameni și îi constituiți în Tri­bunal asupra lui Israel, ei au aceeași autoritate ca tribunalul lui Moise”.
Așadar, – adaugă Drach, rabin convertit – „trei ovrei oarecare, – pe care un alt ovrei îi ridică la rangul de judecători – au deplină putere în ochii Sinagogei, ca să-l dezlege de jurăminte și să-i anuleze făgăduielile și angajamentele, atât pentru tre­cut, cât și pentru viitor… Acest tribunal declară, fără altă formă de proces, orice promisiune și orice jurământ, ca nule, de nul efect și neavenite”.
Dar, ce e mai mult, la sărbătoarea Reconcilierii (Iom Kipur), jidanii de azi recită, în mod solemn, la Sinagogă, rugăciunea Kol Nidre, al cărei con­ținut, iată-l:
„Toate promisiunile… și toate jurămintele ce le vom face, și le vom jura și ne vom lega și vom împo­văra cu ele sufletul nostru, – din această zi a împăcării și până la cea următoare, care va veni spre binele nostru, – le regretăm pe toate, ele să fie dezlegate, iertate, desființate, anulate, nimicite, fără putere și fără valoare. Făgădu­ințele noastre să nu fie făgădu­ințe și jurămintele noastre sa nu fie jurăminte”.
II – Patima de dominație
a) – în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.
„Omul poate să uzeze de femeia sa, așa cum îi place, – ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”.
El poate… să o trateze ca în Sodoma; și dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ți venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău”.
Talmudul merge până la a tolera poligamia.
„Regele nu se poate însura cu mai mult de optspre­zece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, – numai să nu ia femei capabile de a-l co­rupe”.
Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este so­cotit și nu poate fi pe­depsit căci, la goi, nu există măritiș.
„Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligație. Viața lor e legată ca aceea a cailor.
De asemenea, copiii n-au nici o legătură de fami­lie cu părinții lor, – și când pă­rinții și copiii trec la judaism, fiul poate să se însoare cu mama sa”.
Dar, ce e mai mult, – după hahami „e permis jida­nului să abuzeze și să dezonoreze o femeie necredin­cioasă”.
Pe lângă aceasta, contrar moralei creștine, legisla­ția talmudică recu­noaște și sprijină cu putere institu­ția robiei.
„Talmudul, ca și dreptul roman, despoaie pe rob de orice personalitate și îl asi­milează cu o simplă proprietate… Constituția mozaică recunoaște două feluri de sclavi, care n-au nici aceleași drepturi, nici aceeași poziție: robul iudeu și robul străin. Această deosebire, este formală în Biblie; dar ea reiese, cu mai multă precizie, în Talmud”
b) – în nație, Talmudul dă ovreilor un drept de dominație absolută asu­pra a tot ce nu este ovrei, – adică asupra omenirii întregi.
El proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale.
„Urmași ai lui Abraham, Domnul v-a zis: … voi sunteți oameni, – pe când cele­lalte popoare ale lumii, nu sunt formate de oameni,… ci de bestii.
„Ovreii sunt oameni,… pe când goimii sunt porci”.
„Ne-ovreii sunt câini și măgari”.
Goimii, fiind niște bestii, – date de Dumnezeu în­suși, jidanilor, – aceștia au, asupra lor, dreptul de viață și de moarte pe care omul o are asupra ani­malelor și mai ales acela de a le exploata, ca pe niște vite de muncă, cât poate și în singur profitul său.
„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, așa și ovreii trebuie să domnească asupra celorlalte nații ale pământului”.
După Talmud, „Mesia va da imperiul lumii ovrei­lor, cărora vor servi și se vor supune toate popoa­rele”.
Hahami celebri, ca Maimonide, Ararranel, etc., cred în viitoarea domi­nație universală a jidovilor”.
„Peste tot pe unde se stabilesc ovreii, trebuie ca ei să devină stăpâni, – și până ce nu obțin dominația absolută, trebuie să se considere ca exilați și ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze orașele, – dacă nu le stăpânesc pe toate, – ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!”.
Dar să lăsăm să vorbească și un ovrei contempo­ran:
„Fără lege (talmudică), fără Israel care să o prac­tice, lumea nu ar mai exista. Dumnezeu ar face-o să reintre în neant. Și lumea nu va cunoaște fericirea, decât atunci când se va fi supus imperiului universal al acestei legi, – adică imperiului jidovilor.
Prin urmare, poporul ovreiesc este poporul ales de Dumnezeu ca depozitarul voinței și dorințelor sale; el este singurul cu care Divinitatea a avut un legă­mânt; el este alesul lui Dumnezeu… Israel este așezat chiar sub ochiul lui Iehova; el este fiul preferat al Celui etern, fiu care are, singur, drept la iubirea, la bunăvoința, la pro­iecta Sa specială.
Ceilalți oameni sunt puși dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, – pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om…
Bunurile care sunt încredințate națiilor, aparțin în realitate lui Israel.
… Această credință în predestinarea și în selecția lor, a dezvoltat la ovrei o trufie imensă.
Ei au ajuns să privească pe ne-ovrei cu dispreț și adesea cu ură”.
Este tocmai ceea ce am spus mai sus.
Dar, acest autor iudeu, vorbește și de ură.
Să vedem ce e cu ea, – punând Talmudul față de legea naturală a iubiri.
III – Legea iubirii
Caritatea, – este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oameni­lor și care formează diadema sublimă a moralei creștine, – aceasta este necunos­cută de Talmud.
Ovreii, ei înșiși, o mărturisesc.
„Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”
Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie națională, către jidovi, – predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi și mai ales în contra creștinilor?
Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viața.
Este oprit să ai milă de un idolatru. Când îl vezi pierind sau înecându-se într-un fluviu, sau când este aproape să moară, nu trebuie să-l scapi”.
Dacă cineva vede un goi, aproape să moară, să-l ucidă…
Dacă un goi se găsește lângă un puț să-l azvârle înăuntru; iar, dacă este o scară în puț, s-o tragă afară… și să astupe intrarea puțului, cu o piatră, zicând: „fac aceasta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru”.
„Dacă scoți un goi din groapa în care a căzut, mân­tuiești un idolatru”.
Ceva mai mult:
Hahamii împing cruzimea fanatică până acolo, că poruncesc jidanilor să omoare pe creștini, – chiar pe cei mai buni.
„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi (Tobșebegoim harog)”
„Trebuie să smulgi inima goiului și să omori pe cel mai bun dintre creștini.
Și lucru de necrezut, – dacă numeroase mărturii, demne de crezământ, n-ar veni să-l ateste, – jidovii talmudiști au mers, cu ura lor oarbă, până ce au depășit orice limită omenește posibilă, săvârșind omoruri rituale, crime cu atât mai grozave, cu cât victimele sunt mai ales niște bieți copilași; îna­intea cărora fiarele cele măi sălbatice s-ar da înapoi, înduio­șate.
Iată, până la ce grad, pot ajunge patimile ome­nești, când o legislație smintită le favorizează, în loc să le reprime!
„Într-adevăr, hahamii zic ovreilor: „Cel ce varsă sângele unui goi, duce o jertfă lui Dumnezeu”
Trebuie să adăugăm că ovreii din țările din occi­dentul Europei, – civi­lizați printr-un contact secular cu creștinismul, – resping, cu indignare, acu­zația de omoruri rituale; – ba chiar… au îndrăzneală să ia ca martori pe ne­jidanii, … care au fost și sunt victi­mele acestor crime religioase.
În tot cazul, această atitudine e lăudabilă și, – pen­tru cinstea neamului omenesc, – trebuie să o credem sinceră…
Omorurile rituale
Pentru a arata că omorurile rituale se comit în rea­litate și nu sunt numai efectele imaginației nebune a creștinilor, – după cum susțin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât con­ving chiar și spi­ritul cel mai necredincios.
De altfel, jidovii procedează în această privință ca unii criminali care tă­găduiesc evidența, chiar când sunt prinși asupra faptului.
De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pen­tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltratați și chiar masacrați.
Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc po­vestite în cartea lui Ruppekt, din care extragem exemplul următor:
Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creștinism, în 1456.
„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii și pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte și după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.
Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, și că acolo se găseau adunați alți șapte indivizi din nația lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă și să păzească secretul până la moarte.
Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaș creștin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasu­pra unui vas în care, de obicei, se primește sângele la tăierea îm­prejur a copiilor de ovrei.
Patru din ei luară parte la grozava execuție. Unul ținea întins brațul drept al ne­vinovatei creaturi; un altul, brațul stâng; un al treilea îi ținea capul ridicat, în așa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârșit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuși țipetele.
Pe urmă, luând niște instrumente de fier, foarte ascuțite și lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părțile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile și cădea în vas.
Pentru mine, această tortură fu un spectacol insu­portabil și mă depărtai cât pu­tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine și mă puse să jur că n-am să vorbesc nimă­nui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalți și nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care peste puțin, fu aruncat în fundul unei pivnițe a casei.
După aceasta, ovreii tăiară în bucăți mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toți gustară din această oribilă mâncare. Gustai și eu însumi, ceea ce îmi produse greață și un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea și a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.

Iată după Amelot de la Houssaye, istoric foarte conștiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.
În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de pași de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.
La două sute de pași de fântână, copilul se împie­dică și căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea își continuă drumul și merse să-și spele rufele, încredințată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase și, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său și pe persoanele ce se găseau acolo.
Toți răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână și prin tufișurile dimprejur, fără însă să-l găsească.
Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de pași de la fântână, întâl­nește mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer și pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb și care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.
Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din orașul Boulay.
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cada­vrul nenorocitului copil…
În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria șefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.
El fu condamnat să fie ars de viu, și sentința fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.
Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi­natul săvârșit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de con­cetățe­nii săi, sfântul misionar și a cărui caritate nealtera­bilă era cunoscută de toți. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de Rohrbacher, de unde G. des Mousseaux a extras pasajele următoare:
În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovre­iască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav și Părintele Thomas voiește să se retragă. El cedează totuși invitației presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creștinii, ei înșiși, îl priveau ca pe un om cinstit și pe care Părintele Thomas îl număra prin­tre priete­nii săi.
Îl primiră cu dragoste și, peste puțin, veniră cei doi frați ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor și alți doi ovrei, dintre cei mai însemnați din Damasc.
Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaștep­tate de acești oameni, care-i vârâră un căluș în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus și îl duseră într-o odaie departe de stradă.
Veni noaptea și o dată cu ea, sosi un haham înso­țit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.
– „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te așteptăm.”
Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipsește și se declară incapabil.
Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas și D… se resemnează să-i cres­teze el însuși gâtul, cu un cuțit. Dar, mâna îi tremură și, peste puțin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulțumește să țină barba Părintelui….
Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…
Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele aces­tui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucățele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce servește pentru lături.”
Justiția sirio-egipteană obține „pe rămășițele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaților”.
Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. Laurent, – citat de G. des Mousseaux:
D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe haha­mul… și pe Părintele Thomas, care era legat.
D… și fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot.
Ei aduseseră atunci un cuțit. Trântii pe călugăr la pământ și, ținându-l cu unul din asistenți, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.
D… apucă cuțitul și începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură.
Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se pi­ardă o picătură.
Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ți­neau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămășițele într-un sac și, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…
– Ce a-ți făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Și cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu același instrument.
– Și cum era sacul în care ați pus rămășițele?
– Ca toți sacii de cafea, de pânză de împachetat și de culoare cenușie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conți­nute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găsește, în el…”
Justiția voi să verifice locul unde ovreii arunca­seră rămășițele. Se descoperi canalul și se găsiră, la intrare, urme de sânge și filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăți de carne, o rotulă, un fragment din inimă, niște sfărâmături de craniu și de alte oase, precum și părți din calota preotului…”
După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotă­râră să se scape și de servitorul său creștin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromi­țătoare; și… acest servitor dispăru.
Ne vom mărgini să relatăm câteva părți din intero­gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.
Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim și ce au făcut cu el.
Mă dusei la F… și găsii ușa închisă cu zăvorul. Bă­tui. F… veni și-mi deschise.
– Îl ținem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.
Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exte­rioară, în care se găsesc latri­nele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea și oasele. Ușa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… și pe A. S… ocupați să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pă­mânt, de F… și de M.F.- fiii lui R…
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, și F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.
Y…, M…, F… și eu, îi țineam capul. A.., fiul lui R… și I. P… îi țineau picioarele și se așezaseră peste ele. A. S… și ceilalți (erau opt cu toții), țineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se miște, până ce sângele va fi încetat să curgă.
– Ce s-a făcut cu sângele și cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul și vărsă sân­gele într-o sticlă, – pe care o ținea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebu­ințează negustorii de ulei. După ce fu um­plută, A. S. o dădu lui Y…
– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunați cinci inși în stradă, lângă poartă, – că servito­rul veni să întrebe de stăpânul său, – și că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aștepți, intră și du-te de-l găsește”.
El intră, și se întâmplă ceea ce am declarat”
„Ar fi greu, zice G. des Mousseaux să-ți închi­pui o bogăție și o precizie de amănunte mai remarca­bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.
Să mai ascultăm și câteva din depozițiile autorilor acestei crime înspăimântă­toare, în ceea ce privește întrebuințarea sângelui de creștin.
„- Cu ce scop ați omorât pe Părintele Thomas?
– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
– La ce servește sângele în religia voastră?
– Se întrebuințează la azime…
– Pentru ce n-ați păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
„Întrebare hahamului A.:
– Cine ți-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înțelesese cu A., și cu alții ca să aibă o sticlă de sânge omenesc și acest haham mă înștiință și pe mine. Frații A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obține. Fuse-i, în urmă, informat de dânșii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare și să-i ia sângele, și îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sân­gele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Și la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă și toată lumea mănâncă din ea?
– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloși îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuși frământă pasta, fără ca nimeni să știe că pune în ea sânge, și trimite pâinea acelora cărora le aparține făina”.
Rezultatul procesului a fost că, – din șaisprezece ovrei, implicați în asasinatul Părintelui Thomas și al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obținut iertare pentru că au făcut destăinuiri și zece au fost condamnați la moarte”
Jidanii din Europa, la această noutate care îi tul­bura groaznic, începură să țipe – nu împotriva vinova­ților, – ci împotriva justiției”.
După ce au oferit consulului Franței, milioane, care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorită­țile sirio-egiptene și, delegații lor, Montefiore și Ckemieux, (pe care îi vom întâlni din nou mai de­parte), ducându-se în Egipt, obținură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaților, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă și fără reluarea procesului, faptele fiind probate și nediscutabile”
Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obli­gați să se mulțumească: „Prin expunerea și după cererea d-lor Moses Montefiore și Cremieux, – care au venit la noi ca delegații tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate și siguranța pentru acei dintre ovrei care sunt deținuți și pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Tho­mas, călugăr din Damasc, el și servitorul său Ibrahim. Și cum, din cauza unei populații atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puși în libertate și să se dea, celor fugiți, siguranța pentru întoarcerea lor…”.
Astfel de crime, în fața cărora te apucă groaza, con­tinuă să se comită chiar și azi.
Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toți, vom povesti două cazuri petrecute acum câțiva ani.
Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.
Un copilaș, – aparținând uneia dintre familiile gre­cești cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paștelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus și tare pe ovrei de acest omor. Populația creștină se ridică în masă și alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani.
În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiția austri­acă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzați (Moise Ritter, nevasta sa și un alt jidan complice), fură condamnați la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de jurații din Rzeszov.
Curtea superioară de justiție casă judecata, pentru că procedura nu fusese în­deplinită și trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom­brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.
În momentul de față se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârșit de un jidan Beilis, împre­ună cu mai mulți complici, asupra unui biet băiețel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un șanț, cadavrul nenorocitei victime, stră­puns de 47 lovituri de pumnal.
Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectu­lui jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa și de la noi, s-a năpustit, cu o furie nebună, ca și în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Țarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până și asupra juraților – din Kiev, pe care îi numește țărănoi inculți.
La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte ușor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în București, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliția publică o în­științare, adresată părinților care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recu­noască corpul.
Atunci, spre stupefacția generală, se văzură vreo douăzeci de mame, ve­nind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dis­păruse fără să i se mai dea de urmă.
De asemenea, G. des Mousseaux vorbește de „nu­mărul, cu mult mai mare de cât și-l închipuie cineva, de oameni, de femei și mai ales de copii, care în anumite orașe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre ma­rea înmărmu­rire a rudelor lor”.
Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârșesc omoruri rituale asupra creștinilor?
Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creștinism și botezat sub nu­mele de Neofit.
Examenul cărții Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor”, de Neofit.
„A ucide pe creștini și a le lua sângele…”, – zice Neofit, – este o taină a ovrei­lor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulți”.
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nică­ieri:
1° – pentru ce ucid jidovii pe creștini?
2° – ce fac ei cu sângele creștinilor?
Neofit vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaște bine, căci, zice el, „fiind rabin și învățătorul ovreilor, au fost descoperite mie și le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez”.
„Mai întâi, să se știe că această taină nu este cu­noscută de toți jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii și de fariseii lor, ce se numesc de dânșii hasindem. Și această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”.
În plus, – acest ultragiu față de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceștia să nu-l descopere, nici proști­lor din­tre ovrei, nici creștinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vâr­sta de 13 ani și când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numește tăfilis, – mi-a desco­perit taina privitoare la sângele de creștin și m-a afurisit, pe toate stihiile cerului și ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fra­ților mei.
Și când mă voi căsători și voi avea până la 10 feci­ori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deștept, mai învățat și, în același timp, capabil de a-l înțelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l des­copăr.
Și îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pămân­tul, de vei dezvălui taina aceas­ta, – măcar de ți se va întâmpla să te faci și creștin.
Astfel îmi grăi tatăl meu”.
Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creș­tinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-ade­văr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre șerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creștini, ucide-l – adică, dator este orice jidan să omoare un creștin, fiind convins că cu aceasta se va mântui”.
Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i învețe să-i hulească pe creș­tini, pentru ca să știe, când vor trece pe lângă o biserică creștinească, să zică: șacăț te șaține văsaef tăsavinichi hăirimi – cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaților, necurata necurați­lor, să fii afurisită”.
„Așijderea, când văd ducând vreun creștin mort la groapă, dator este tot jido­vul să zică: saium had, lamuhar trii, – adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar și un copil mic trebuie să le știe. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură și vrăjmășie împotriva creștinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei”.
Neofit indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale și spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaților din Damasc.
1° – Jidanii întrebuințează sânge de creștin pentru ca să prepare leacuri împo­triva unor boli, de care suferă, – și pentru ca să facă farmece.
Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpuri­lor, – „pentru ca să evite căde­rea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor și omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuințează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creștin muncit și pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie și mi­nutul în care cade sângele acela, – și merge hahamul cu un ceas sau două mai îna­inte, din casă în casă și dă de știre”.
2° – Așijderea, la nuntă, tinerii soți postesc o zi în­treagă, nemâncând și nebând nimic. Și spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, pre­sărat cu cenușă în loc de sare. Această cenușă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creștin chinuit.
În același timp, hahamul zice încet niște descân­tece, ca noii soți „să poată înșela pe creștini și să poată mânca și sudoarea creștinului, ca și cum ar mânca sângele său.
3° – Rabinii mai întrebuințează sânge de creștin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta și o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului și punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puțin din acest amestec, în gura copilului.
Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu știu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Și cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezați cu apă, așa și pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creștin botezat cu apă, – sânge vărsat prin munci ca și al lui Hristos”.
4° – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuș de ou și o picătură de sânge de creștin muncit, le ames­tecă și stropește cu ele mortul, – zicând, în același timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Și voi stropi peste voi cu apă curată și vă veți curați de toate spurcăciunile voastre.
5° – Așijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii șed jos pe pământ, își pun pe frunte cenușă, ce conține sânge de creștin chinuit și mă­nâncă un ou copt, presărat cu aceeași cenușă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânșii Săida amafsăncâs.
6° – La Paște, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conținând puțină cenușă din sânge de creștin, care trebuie să fie chinuit, precum și Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai ușor să îi chinuiască și pentru că Hristos a păzit fecioria.
Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mă­nânce, din azima aceasta, o bu­cată de mărimea unei măsline.
7° – La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creștin care înfățișează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele și fac cu el mici turte dulci triun­ghiulare, pe care le trimit la toți ovreii. Această trimitere se numește Maschloiamunas.
În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creștin și îi ascund până la paște, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele și pe urmă să-i omoare.
* * *
În rezumat, în loc de a combate patimile de propri­etate și de dominație, Talmudul le favori­zează și le împinge până la un paroxism nemaipome­nit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mâr­șave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătă­ria, frauda și jurământul fals.
El le mai spune că aparțin unui neam ales și că sunt chemați să supună pe toate celelalte po­poare, – compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncă, – și care nu sunt vrednice decât să lucreze ca să îmbogățească și să glorifice pe Israel.
Carității creștine, Talmudul îi opune o ură crudă și oarbă împotriva între­gului neam omenesc, – ură care merge până la a comite, între alte crime, și omoruri rituale.
Când citești prescripțiile legale ale Talmudului, – în realitatea cărora un suflet creștinesc aproape nu poate să creadă, – îți închipui că ești într-un vis urât și te întrebi, dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoți și de asasini lași.

http://district-45.blogspot.com

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *