Mihail Sebastian s-a hotãrt sã dezbatã problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frãmntãrilor noastre politice, si ncearcã a stabili n acest cadru viata de nãdejdi, de luptã si de suferintã a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintã originarã, poate chiar fiinta lui originarã, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru cã Mihail Sebastian vrea sã rezolve o problemã, n sensul cã el vrea sã nteleagã de ce se chinuieste si dacã nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trãieste lucid, adicã dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzãtor: pornind pe calea rationalistã – specific iudaicã – a lui DE CE?, eroul nostru sfrseste prin a adopta, metodic, atitudinea staticã a lui Ghitã Blidaru, care, ntruct e orientalã, poate fi nsusitã si de evrei (cel putin de evreul mistic) de ndatã ce ea face fondul gndirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin strãinã evreului de azi care, nclestat n lupta cu problematica rasei lui, vrea sã fie un luptãtor. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste sã explice nimic. n schimb, el constatã; constatã cã Iuda suferã si se chinuieste; si cã nu se poate altfel.

Numai cã constatarea aceasta este lipsitã de necesitate. E adevãrat cã de cnd e lumea si de cnd sunt evreii – cãci n adevãr evreii sunt de cnd lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, nsã, nu se poate scoate dect inductiv, adicã ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinznd, deci, ca si Iosef Hechter cãIuda va agoniza pnã la sfrsitul lumii, eu cred cã pot demonstra cã nu se poate altfel. Si pentru cã Iosef Hechter nu o face, se ngãduie Mihail Sebastian lui Ghitã Blidaru sã spunã aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A cãuta problemei iudaismului o solutie generalã n ordinea publicã este o operatie lipsitã de sens. Cãci de ndatã ce Iuda suferã sitrebuie sã sufere, e de la sine nteles cã ori de cte ori se va pune undeva, ntr-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva n sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru cã oamenii sunt rãi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv cã Iuda trebuie sã sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemã politicã, o asemenea problemã implicnd ntotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemã popoarelor n mijlocul cãrora locuiesc sau cu care sunt n contact. Aceste probleme si au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut cã rezolvã, la sfrsitul secolului XV, problema evreiascã, izgonind pe evrei din tarã. Dar asta nu rezolvã problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivã, confirmã numaifaptul dramei iudaice.

Aceasta nseamnã: drama iudaicã nu poate fi dezlegatã, pentru cã ea nu e o problemã, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi nsã cunoscut, adicã nteles. Pe ce cale si prin ce metodã? Dacã drama iudaicã ar putea fi dezlegatã ntr-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasã luare de contact ntre evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum nsã conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact,dacã conflictul acesta e permanent – asa cum constatã eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie sã conchidem cu necesitate cã pricinile conflictului suntn evreu. Asa fiind, indicatia metodicã e precisã; dacã evreultrebuie sã sufere, suferinta lui trebuie sã-si aibã originea n el nsusi. Iar cum suferinta e o boalã, pentru cã rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie sã fie substantial bolnav. De aici urmeazã cã, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie sã stim ce nseamnã a fi evreu.

Eu stiu cã metoda obisnuitã n cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildã, procedeazã tocmai pe dos, n chip empiric. Eu stabilesc anume cã existã un conflict statornic ntre evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente cautã dezlegãri tari. De pe urma acestor dezlegãri evreii suferã, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru cã de cnd existã ei nu au fãcut dect blestemãtii. E inutil sã stãrui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai cã ea nu poate fi concludentã; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei mpotriva antisemitilor. ntr-adevãr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? n cel mai bun caz, n care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citeazã cazuri, unu, douã, o mie, n care evreii s-au dedat la blestemãtii. E asta o dovadã? Nu. Pentru cã la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricnd o mie de fapte de laudã. Sunt rãufãcãtori? Da. Dar sunt si binefãcãtori ai omenirii. Sunt jecmãnitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trãdãtori n rãzboi? Se poate. Dar sunt si attia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacã antisemitii spun: e drept sã suferiti, pentru cã sunteti rãi, evreii pot rãspunde: nu e drept sã ne chinuiti, pentru cã suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta nseamnã nsã: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru cã metoda lor de dovadã prin enumerare nu poate fi concludentã.

napoi deci la cealaltã metodã: Iuda se chinuieste. De ce? Nu existã aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru cã… e Iuda. n acelasi fel n care soarele lumineazã, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egalã cu 180 de grade, evreul suferã, adicã e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simplã. Rãspunsurile trebuie n orice caz pregãtite. De aceea, mai nti: cnd e cineva evreu? Problema asta am mai dezbãtut-o odatã, ntr-o discutie cu Dl I. Frollo, asupra asa-zisilor romni catolici. Discutia nu a dus la o concluzie unicã, pentru cã punctele de plecare ale fiecãruia erau diferite. Anume, nu ne nteleseserãm asupra ntrebãrii: cnd este cineva romn? Sã reiau deci lãmurirea punctului meu de vedere, cu att mai mult cu ct elucidarea acestei chestiuni este esentialã pentru cele ce ne preocupã aici. Calitatea de romn, evreu, turc sau neamt e o chestiune de apartenentã: faci parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate ntmpla n douã feluri: subiectiv, printr-un act de mãrturisire; obiectiv, prin aceea cã esti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivã, cãci nu este suficient sã faci o mãrturisire de credintã iudaicã pentru a fi, de pildã, evreu. Mai mult nsã, poti declara, poti simti, poti crede cã nu esti evreu, si totusi sã fii. Asa spuneam si eu altã datã, cã apartenenta la o comunitate oarecare nu e un act de vointã individualã. Asa cred si acum. Cineva poate sta n slujba unei colectivitãti, i poate face servicii eminente, si poate jertfi chiar viata pentru aceastã colectivitate, dar asta nu l apropie n fond cu nimic de ea. Germania a purtat rãzboiul gratie activitãtii a doi evrei: Haber si Rathenau. Prin aceasta nsã Haber si Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afarã, de dincolo de zidurile comunitãtii spirituale germane. E nedrept? ntrebarea nu are nici un sens;e un fapt. Asa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai stiu eu ce, e sã fii purtãtor al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta este fãcutã mai mult din imponderabile; ca atare, ea este acceptatã mai greu, mai ales n epoca noastrã care abia acum ncepe sã recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea nsã. Eu nu pot judeca fãrã imponderabile. Si nici nu vreau, cãci numai ele sunt n stare a exprima si transmite direct relatiile mai complexe. Esti deci romn sau evreu sau german dacã esti fructul unei istorii. Fructul firesc si normal. Cãci ca n orice proces de viatã, se pot ivi si aberatii – congenitale sau altfel. Actul de constiintã, prin care sã te recunosti a fi membru al unei comunitãti spirituale – expresie a unei aceleiasi istorii – poate cel multadãuga la romnitatea ta, si ncã numai la intensitatea si precizia acestei romnitãti. Poti fi nsã foarte romn si fãrã a-ti da seama de asta. n acelasi fel n care un stejar este un stejar… fãrã sã o stie. Prin urmare: esti romn, evreu sau grec, nu printr-o mãrturisire de credintã, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – ncã odatã – un act individual de vointã, ci o stare naturalã.

Iosef Hechter nu ignorã aceste adevãruri fundamentale. El are prilejul sã le descopere n chiar familie lui. n fiecare evreu sunt active douã momente: unul al traditiei iudaice, altul al sotului natal. Traditia iudaicã e una singurã; solul natal – diferit. Existã un evreu rus, dupã cum existã un evreu romn sau un evreu germen. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Cã e fapt se poate dovedi usor. Sunt attia evrei care au pãrãsit tara romneascã. Au pãrãsit-o de nevoie, cã doar nimeni nu-si ia lumea n picioare de plãcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocãrndu-ne. S-au asezat prin strãinãtãti si dacã au izbutit n viatã, au continuat sã ne ocãrascã. Ciudat nsã: n casele lor vei gãsi ntotdeauna o odaie romneascã; pe masa lor adesea mãmãligã si sarmale… de porc; iar n suflet, nu arareori o umbrã nostalgicã. Va sã zicã solul natal lucreazã. Dar lucreazã cum? Cu intensitãti diferite. n neamul lui Iosef Hechter de pildã, oamenii din partea tatãlui, negustori de grne n schela Brãilei, n contact permanent cu realitãtile concrete, stau precumpãnitor sub semnul locului. n cei din partea mamei, meseriasi n contact cu materia moartã si talmudisti trãind n abstractiuni, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpãneste traditia iudaicã. Iosef Hechter o stie. n aceastã discriminare nsã stã si originea confuziilor. Cãci gndul alunecã. ntr-adevãr, iatã cum gndesc unii: dacã n fiecare evreu existã douã momente, unul al traditiei si unul al locului, atunci diagrama fiecãrui individ va fi datã de proportia n care se amestecã cele douã momente constitutive. Care sunt nsã limitele ntre care variazã aceste douã momente? Teoretic ele cresc si descresc n sens contrar, iar limita descresterii poate fi zero. Descreste momentul geografic pnã la zero n favoarea traditiei, evreu romn devine evreu pur. Descreste dimpotrivã pnã la zero momentul traditiei iudaice, evreul romn devine romn pur. Este iluzia asimilistã si este iluzia attor evrei care se cred sincer romni si pe care miscãrile pasionale antisemite i surprind pnã la disperatã nãucire. Pe nedrept nsã. ntr-un fel, antisemitismul nu e pentru ei dect o chemare la ordine: adu-ti aminte cã esti evreu! Stiu, Iosef Hechter va protesta. El va spune: numeste-mã cum vrei, eu stiu nsã cã sunt un om de la Dunãre si cã Dunãrea Brãilei face parte din fiinta mea. Face? Nu o vom contesta. Dar n ce mãsurã? Sunt n elementele constitutive ale fiintei omenesti momente esentiale si momente accidentale; de adnc si superficiale. Esti tu, Iosef Hechter,om de la Dunãrea Brãilei? Nu, cievreu de la Dunãrea Brãilei. Asta e de retinut: cresc si descresc cele douã momente, al traditiei si al locului, n fiinta unui evreu. Dar, pe cnd climatul geografic se poate nchirci pnã la foarte aproape de zero, cel spiritual observã o limitã sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboarã niciodatã. Ceea ce face ca evreul sã fie evreu oriunde ar fi el. Asa este. Si asa si trebuie sã fie. As zice chiar, asa e bine.

Nationalitatea este deci o stare organicã. Cu ct un om este mai viu, cu att el e si mai national. Mãrturisirea de credintã de care aminteam mai sus e si ineficientã, si ineficace. Dovada: sunt attia oameni care se declarã categoric romni, cu o genealogie fãrã cusur, dar care au ncetat a mai fi romni. Nu sunt nimic. Acestea sunt exemplarele hibride, degenerative ale natiunii. n ordinea vietii publice ele nu creeazã nimic sau creeazã valori formale, pline de artificialitate. Vitalitatea lor e att de redusã nct de cele mai multe ori, n ordinea fiziologicã, nu au copii. Sã observãm cã hibriditatea aceasta nu atacã deloc inteligenta. As zice chiar dimpotrivã: ascute, uneori pnã la morbid, instrumentul inteligentei; dar numai pe cel al inteligenteiformale, care despicã, analizeazã si, neputnd ntelege, nici nu poate crea[1]. Sã retinem aceastã corelatie: logica luatã ca instrument de creatie, nu de transmitere a adevãrurilor – lipsã de solidaritate cu viata – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anational. Exemple? S-ar putea cãuta printre oamenii care fac politica statului nostru de astãzi, o politicã asa de putin nationalã, adicã asa de putin legatã de structura neamului romnesc.

Sã nu mai insistãm nsã. Exemplele acestea nu sunt interesante. Ca orice hibrid. Sã revenim la chestiunea noastrã:cnd e deci cineva evreu? Dupã cele spuse, rãspunsul se desprinde suficient de clar: cnd trãieste istoria evreiascã, indiferent dacã e constient de asta si indiferent dacã o vrea sau nu. Asta nseamnã cã, pentru a ntelege ce e un evreu, e nevoie sã stim ce e istoria evreiascã.

Dezbaterea acestei chestiuni comportã, recunosc, un efort de obiectivitate. Dar mã socotesc n stare sã-l fac si de aceea mã ncumet a duce dezbaterea pnã la capãt. Istoria evreilor e pentru ei un lung sir de suferinte nejustificate. Pentru „ceilalti”, suferintele evreilor nu sunt dect rezultatul unei reactii ndreptãtite la tot rãul pe care evreii l aduc n mijlocul neamurilor cu care trãiesc. Fiecare dintre pãrti socoteste deci cã dreptatea e de partea ei. Ce e de fãcut? Eu cred cã cel mai simplu e sã lãsãm deocamdatã afarã din preocupãrile noastre chestiunea dreptãtii. Sã nu mai vorbim deci de suferinte „nejustificate” si reactii „ndreptãtite”; sã vorbim numai de suferinte, de suferintele evreilor.

Asadar:Jehuda patet. De ce?

Sã pornim de la faptul brut, asa cum e trãit si nfãtisat el chiar de cãtre evrei, ncercnd a stabili n ce constã aceastã suferintã. Se constatã cã ntre evrei si popoarele n mijlocul cãrora trãiesc au existat ntotdeauna nepotriviri si nentelegeri, de pe urma cãrora evreii au fost supusi unui regim deosebit, din care pentru ei au izvort ntotdeauna suferinte. Regimul acesta s-a aplicat evreilor si individual, si colectiv, dupã mprejurãri. Nu se poate nega, de pildã, un sentiment general de urã si dispret al popoarelor fatã de evrei, sentiment care le creeazã acestora, fie si numai moralmente, o situatie de paria care stã la baza tuturor actiunilor de pe urma cãrora evreii au sã sufere. Sã observãm nsã cã ncordarea dintre evrei si celelalte neamuri nu e un fenomen constant. Sunt adesea perioade n care domneste linistea deplinã si n care neamul evreiesc prosperã. Cnd suferã evreii? Cnd sunt evreii – ca sã ntrebuintez o expresie de-a lor – persecutati? n momente de crizã. Aceastã crizã poate fi de douã feluri: provocatã de evrei si provocatã de alte pricini. Marile si sngeroasele miscãri antisemite din Anglia nceputurilor timpurilor moderne, de pildã, si au explicatia n actiunea evreilor. ntr-adevãr, purtãtori ai spiritului capitalist, evreii au ntreprins atunci n Anglia disolutia economiei agrare. Nimic mai firesc deci ca cei pãgubiti – posesorii si lucrãtorii de pãmnt – beneficiarii sistemului de economi agrarã, sã reactioneze. De altfel, faptul nu e specific Angliei, ci general. Asupra lui am avut prilejul sã insist si altãdatã. Sunt nsã cazuri n care evreii nu au nici o vinã. Se ntmpla, de exemplu, n Rusia taristã, ca ori de cte ori guvernul se gãsea n dificultãti si avea nevoie de o diversiune, sã organizeze cte local sau mai ntins, dupã nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniazã evreii, ca sã arate cã sunt persecutati, si ncã pe nedrept. Cãci, zic ei, justificare obiectivã pentru asemenea pogromuri nu existã. Existã numai o urã subiectivã mpotriva noastrã, iar aceastã urã e si pricina suferintelor noastre.

Sã cercetãm obiectiv aceastã afirmatie. Mai nti, pogromurile nu sunt o inventie ruseascã si nu s-au exercitat numai asupra evreilor. Dacã ne aducem bine aminte, Roma imperialã cunostea si ea asemenea procedee, iar victimele erau foarte adesea crestinii. Ca sã nu luãm dect un exemplu. Exemplul acesta e suficient nsã pentru a stabili un fapt, anume cã nu existã la ne-evrei o singurã directie de destindere a unei situatii ncordate – mpotriva evreilor. Deci nu calitatea de evreu este aceea care lucreazã asupra ne-evreilor ca o crpã rosie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Sã ncercãm sã ntelegem.

Este adevãrat cã procedeul amintit mai sus era foarte ntrebuintat n Rusia. E iarãsi adevãrat cã un asemenea procedeu ar putea fi ntrebuintat si n alte tãri cu climate politice si de ethos asemãnãtoare. Dovedeste nsã aceasta cã pricina unor asemenea agitatii e subiectivã? Greu de admis. Vedeti, cnd diavolul a vrut sã ispiteascã pe cei dinti oameni n Rai, el nu s-a ndreptat spre Adam, ci spre Eva. De ce? Pentru cã stia cã Eva va ceda mai usor ispitei. La fel si politia ruseascã care organiza pogromurile; ea oferea mniei publice ca tintã pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii acestia nu ridicau lumea mpotriva tãtarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunnd cã premiza evreilor (evreii, cal de bãtaie pentru toti agitatorii) este adevãratã, de ce toate instigãrile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru cã asemenea instigãri prind ntotdeauna, iar agitatorii stiu asta. O stiu agitatorii antisemiti astãzi asa cum o stiau, acum vreo 18 veacuri, si agitatorii anticrestini. Foarte bine, numai cã n acest caz trebuie sã existe n evreii de astãzi si de totdeauna, trebuia sã existe n crestinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care sã-i facã apti sã aprindã mnia publicã, exact n acelasi fel n care slãbiciunea congenitalã a Evei o fãcea aptã sã cedeze ispitelor diavolului. Care e acest element?

Datele de mai sus cadreazã o elementarã problemã de psihologie a multimilor. Pentru ca o categorie de oameni sã poate deveni obiectul descãrcãrii patimilor maselor, e nevoie de mai multe elemente. Tinnd cont cã asemenea descãrcãri, ntruct sunt fapte de psihologie colectivã, nu si au de cele mai multe ori dect origini nerationale, vom spune cã o categorie de oameni nu e aleasã victimã de cãtre agitatori dect:

1.Cnd ea constituie o grupã fundamental diferitã de masele n mijlocul cãrora trãieste;

2.Cnd deosebirile acestea, devenite constiente si ntelese ca tot attea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un procesvoit de secesiune, care duce la izolarea numitului grup nãuntrul chiar a societãtii respective;

3.Cnd pe de urma acestei izolãri, viata n interiorul grupului capãtã anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afarã;

4.Cnd grupul acesta reprezintã o primejdie permanentã pentru ordinea celor din afarã, pentru structura spiritualã, socialã sau economicã a sistemului lor.

Aceste patru elemente se verificã complet n cazul persecutiei crestinilor n Imperiul Roman. ntr-adevãr: att prin felul lor de viatã, ct si prin ethosul lor, prin ntelegerea lumii si prin sensul general pe care l dãdeau ei existentei si actiunilor omenesti, crestinii erau fundamental deosebiti de stãpnii Romei. Mai mult dect att: constienti de valoarea Adevãrului absolut n stãpnirea cãruia erau ca nchinãtori ai lui Hristos, ei ducea o viatã separatã de a celorlalti, cu o practicã a cotidianului care diferea categoric nu numai n cele religioase, silindu-i sã se izoleze, dacã nu pentru altceva, cel putin pentru a se feri de ispita vietii pãgne. De aici traiul n comunitãti, topografic nchise, adevãrate ghetto-uri nãuntrul cãrora nu pãtrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacã nu era al unui initiat – si tot de aici taina care nvãluia aceastã viatã si care fãcea posibile zvonurile cele mai fantastice. Existã un basm cu omorul ritualic? Existã. Dar de ce se plng evreii? Nu a existat un basm cu crestinii otrãvitori de fntni? Iar evreii, nu au ei oare nici o vinã, nu au avut ei nici un rol n rãspndirea acestor basme? Iatã dar, istoria nu face dect sã se repete. Fatã de Imperiul Roman crestinii nsã mai ndeplineau o functiune: aceea de element dizolvant al asezãrii romane. Va fi spus Hristos: dati Cezarului ce e al Cezarului. Asta nsã nu apãra imperiul mpotriva dinamitei crestinismului, iar primejdia aceasta o simteau stãpnii, si reactionau. Reactionau prin… pogromuri. ncercnd sã explice acest fapt, unii spun: pentru cã crestinii erau purtãtorii unei miscãri revolutionare. Evreii spun despre ei nsisi: pe noi nu ne pot suporta dect retrograzii; numai retrograzii sunt antisemiti – si anume pentru cã evreii sunt revolutionari, aducãtori de progres. E inexact. Evreii nu sunt aducãtori de progres, printre altele pentru cã… progresul nu existã. Evreii aducschimbare, nu progres, si ncã nici asta ntotdeauna. Iatã, de pildã, astãzi. Singura tarã revolutionarã azi n Europa e Germania. (Italia nu encã revolutionarã. Iar Rusia, care cu Lenin a fostformal revolutionarã – n fond nu, pentru cã marxismul nu e fatã de rationalismul cartezian n nici un fel revolutionar – deci Rusia, care cu Lenin a fost formal revolutionarã, a ncetat sã mai fie n momentul n care – sau:dacã – omul de stepã Vorosilov a capitulat n fata lui Stalin, care devine din ce n ce mai mult omul tehnicii, adicã mostenitorul lui Petru cel Mare, n asa mãsurã nct urmeazã sugestiile Frantei si se ntoarce napoi n Europa). Deci singura tarã revolutionarã azi n Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemitã. Nu e deci adevãrat cã evreii sunt ntotdeauna si peste tot un ferment revolutionar. Si chiar dacã ar fi asa, asta tot nu ar explica pasiunile dezlãntuite mpotriva lor. Nu e adevãrat cã popoarele se ridicã mpotriva oricãrei revolutii. Nu, ci popoarele se ridicã mpotriva revolutiilor atunci cnd acestea atacã geniul lor national, ethosul lor. Le suportã nsã, mai mult – le sustin atunci cnd ele merg cãtre o potentare a acestui ethos. ntorcndu-ne la cazul nostru: crestinismul reprezenta fatã de geniul roman o formulã dacã nu chiar diametral opusã – ceea ce totusi s-ar putea sustine – n orice caz o formulã fundamental deosebitã. Roma trebuia sã nteleagã – iar instinctul ei nu a nselat-o – cã, prin nflorirea crestinismului, ideea de stat romanã nu putea dect sã sucombe. De aceea a si reactionat. (Cu ct succes, s-a vãzut. Dar asta e o altã chestiune). Iatã deci originea sau explicatia persecutãrii crestinilor sub Imperiu.

ntrebarea e: au fost si sunt oare evreii fatã de toatã lumea n situatia n care se aflau crestinii fatã de Imperiu?Sã vedem.

Evreii sunt poporul ales. Asta trebuie sã o mãrturiseascã nu numai orice evreu, ci si orice crestin. Evreii sunt poporul ales pentru cã ei au fãcut cu Dumnezeu primul legãmnt. Ei stiu asta. Un popor ales are nsã de ndeplinit un rol: el nu e alesdin cauza a ceva, cipentru ceva, ntr-un anumit scop. Dar pentru a-si putea ndeplini misiunea sa, un popor trebuie sã se pãstreze ca popor ales. Asta iarãsi au nteles-o evreii. De aceea n istoria lor, ncã de la nceput se poate identifica extrem de lesne o tendintã constantã de a-si sfinti viata, dar si de a o pãstra purã de orice contact cu cei de altã credintã. n tara lor, cnd aveau una, si n toate celelalte tãri unde i aruncau nenorocirile nationale sau neliniste lor scormonitoare care i punea mereu pe drumuri – de fapt foarte multi evrei au trãit n diaspora chiar pe vremea independentei statului lor – ei trãiau despãrtiti de ceilalti oameni, n comunitãti rigid nchise. Constiinta superioritãtii credintei lor, constiinta superioritãtii lor ca popor ales nutrea n ei un imens orgoliu care astãzi, dupã atta nenorociri si suferinte, e tot asa de intact cum era n timpurile de cea mai mare strãlucire nationalã (cãci au avut si momente din astea). Desigur, evreii au fost ntotdeauna un corp strãin n mijlocul neamurilor cu care au venit n contact. Iar dacã e adevãrat cã „diffrence engendre haine”, atunci au fost si urti. Sã se recunoascã nsã cã dacã procesul acesta de diferentiere, de singularizare, de izolare, este asa de departe dus astãzi nct ntre evrei si celelalte neamuri nu se mai pot arunca punti statornice, apoi el a fost initiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e si a noastrã, a crestinilor. ntruct si noi o mãrturisim, ar trebui ca ntre noi si evrei sã fie ceva comun: Vechiul Testament. Si totusi nu e, pentru cã ceea ce constituie fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, cicomentariul ei. Stã scris doar cã Tora e apã, iar Mishna e vin. Asta si are nsemnãtatea ei, enormã. S-a ntmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce s-a ntmplat mai trziu cu Evanghelia la catolici. Nu era valabilã dect sub garantia Bisericii (Augustin), adicã n lumina comentariilor. Nu comentãm. Chestiunea e cunoscutã: Talmudul a luat locul Torei. Nu chiar dintr-odatã, ci cu lupte grele care nu s-au terminat dect atunci cnd a fost arsã opera lui Maimonide,More Nebuchim. Asta nseamnã nsã veacul al 14-lea. Pnã dupã 1300 au luptat urmasii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, n virtutea cãruia evreii trebuiau sã se sinã departe de orice atingere cu celelalte neamuri, fie cã era vorba de persi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de crestini. La aceastã datã nsã izbnda rabanitilor era desãvrsitã; separatia ntre evrei si celelalte neamuri complet realizatã.

Cnd nsã cineva vrea sã se tinã departe de tine pentru cã te dispretuieste, pentru cã te socoteste mai jos dect el si nedemn de a avea vreo legãturã cu el, reactia ta e fireascã: ncepi a-l socoti drept dusman, n orice caz de altã naturã dect a ta. Procesul de separatie initiat de evrei continua sã fie adncit de ceilalti. La aceasta a contribuit, dacã mai era nevoie, ncã un fapt, de ordin strict concret. Evreii sunt desigur mistici, dar sunt n acelasi timp si rationalisti. Probã: Kabbala. (Hasidismul – care e nãuntrul iudaismului, fatã de rationalismul talmudic, cam ceea ce e n catolicism franciscanismul fatã de scolastica tomistã – nu e nici pe departe un element hotãrtor n plãmãdeala ethosului iudaic). De la talmudist nsã, pnã la zaraful cntãritor de aur si mprumutãtor de bani, nu e nici mãcar un pas. Sunt unul si acelasi lucru. Evreii au fost, n toate timpurile, exceptionali mnuitori de bani. Calitatea aceasta a lor i-a adus n preajma regilor si ai mai-marilor tuturor neamurilor, cãrora le-au fãcut servicii adesea eminente. Evreii nu au stiut nsã, nu au nteles niciodatã – cu toate necazurile care au cãzut pe capul lor – cã nu existã mai mare nenorocire dect a sluji contra rãsplatã pe cei mari. Pentru cã ceea ce-ti pot da stãpnitorii neamurilor ca platã sunt privilegii, iar privilegiile nu pot fi dect un izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucatã de vreme. Si le-a mers si lor. n Alexandria, de pildã, ca si mai trziu n Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau att de nsemnate, nct multi treceau la iudaism doar ca sã se bucure de foloasele calitãtii de a fi evreu. Asta nu merge nsã la nesfrsit, pentru cã ntr-un anumit moment intervine o crizã publicã, iar atunci pasiunea popularã merge tocmai mpotriva celor privilegiati. Sã te apare cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii; de apãrat mpotriva miscãrilor publice – asta nu. Evreii uitã mereu cã au fost izgoniti din Spania la scurtã vreme dupã ce aduseserã eminente servicii lui Ferdinand si Isabelei, cãrora le refãcuserã finantele publice! Iatã deci, n situatia lor privilegiatã – si unde nu au avut evrei privilegii – ncã un element al procesului de izolare a evreilor, proces care de data asta nu mai porneste de la evrei, ci de la ceilalti, desi nu este dect o consecintã a secesiunii rabanite. Nu explicã asta destule lucruri? Destule, dar nu pe toate.

Desigur, evreii sunt poporul ales. Dar ales la ce? Ei spun, ca sã stãpneascã pãmntul. E o afirmatie care face orice discutie imposibilã. Ce nseamnã oare, n domeniul realitãtilor concrete, a stãpni pãmntul? Socotesc deci indicat a alege un alt punct de plecare. Un punct de plecare care sã fie ceva mai precis si posibil de acceptat de cãtre toatã lumea. Care e, dupã chiar pãrerea evreilor, momentul n care ar fi sã nceapã stãpnirea lor asupra lumii? Momentul n care va apare Mesia. Prin urmare, deplasnd putin problema, fãrã a-i schimba nsã punctul de destinatie, vom spune: evreii sunt poporul ales pentru cã din ei trebuia, dupã hotãrrea lui Dumnezeu, sã se nascã Mesia. Asupra acestora suntem toti de acord, evrei si crestini. Imediat dupã aceasta nsã se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin ntruparea Logos-ului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru ntruparea lui Dumnezeu. Dar n momentul n care aceasta a avut loc, n momentul n care el si-a ndeplinit misiunea deci, poporul evreu a ncetat a mai fi poporul ales. Cãci, e adevãrat, legea cea veche era un legãmnt ntre Dumnezeu si poporul evreu; legea cea nouã nsã, e un legãmnt ntre Dumnezeu si toate neamurile pãmntului. n legãmntul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeste legea cea nouã; ales ntre pierzanie si mntuire. Prin urmare: sau evreii recunosc cã Mesia a venit sub chipul lui Hristos, si atunci din acel moment ei nceteazã a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a fãptui cel mai greu pãcat – al mndriei), sau ei contestã autenticitatea lui Hristos si atunci se refuzã pe sine de la rolul lor de popor ales, acela de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru mntuirea lumii, pãcãtuind nu numai mpotriva misiunii lor, ci chiar mpotriva lui Dumnezeu.

La aceasta evreii rãspund constant: Hristos a fost desigurcineva. Poate chiar un profet. Dar dacã El pretinde a fi chiar Fiul lui Dumnezeu, sau n orice caz Mesia, atunci El e un impostor. Mesia nu a venit ncã. El va veni, sigur, pe un cal alb si atunci va ncepe si stãpnirea lui Israel asupra pãmntului.

Cele douã pozitii sunt ireconciliabile. Dacã am ncerca, dintr-un punct de vedere exterior amndurora, sã stabilim cine are dreptare, ar trebui sã ne recunoastem neputinta. Din fericire nsã, pentru problema noastrã e absolut indiferent sã se stie de care parte e dreptatea. Miezul problemei noastre stã n chiar caracterul ireconciliabil al celor douã pozitii. Sã ne amintim ntr-adevãr cã ceea ce vrem sã lãmurim noi nu e cine e vinovat n conflictul permanent dintre evrei si celelalte neamuri, ci care este explicatia permanentei suferintelor lui Israel.

Prin urmare, pozitia evreilor e clarã: ei sunt poporul ales, care va stãpni pãmntul n ziua n care se va ivi Mesia. Iatã nsã cã din Israel s-a nãscut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e dect un impostor, a sfrsit totusi prin a fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de attea neamuri n mijlocul cãrora trãiesc evreii. El a creat o nouã ntelegere a lumii, o nouã structurã spiritualã si nu numai o nouã scarã a valorilor, ci chiar valori noi. O asezarecrestinã a lumii.

Aici ncepe dificultatea. Evreii trãiesc n mijloculacestei lumi, crestine. Dupã care lege? Dupã legea crestinã? Dupã obiceiurile create de legea crestinã? Dupã indicatiile climatului crestin? Dacã da, atunci evreii au renuntat la legea lor, au trãdat legãmntul lor cu Dumnezeu, au ncetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au ncetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a ntmplat nsã. Evreii continuã sã fie evrei. Ce nseamnã aceasta? Cã n mijlocul unor popoare crestine, ei si fac asezãrile lor lãuntrice si si duc viata dupã o lege a lor, alta dect cea crestinã, potrivnicã celei crestine – operã a unui impostor. Concluzia? Urmnd legea lor, evreiitrebuie sã saboteze asezãrile si valorile crestine.

Nu este vorba aici numai de o problemã religioasã. Este adevãrat cã necazurile si suferintele evreilor sunt mai adnci si mai frecvente n acele timpuri si n acele regiuni n care popoarele odihnesc ntr-un crestinism mai categoric. Dupã cum iarãsi e adevãrat cã situatia lor e incomparabil mai usoarã n tãrile protestate, protestantismul – mai ales n anumite forme ale lui – fiind formula cea mai putin crestinã n crestinism si cea mai aproape de structura iudaicã. Dar ncã o datã, problema nu e n primul rnd religioasã. Sau mai exact: justificarea formalã a conflictului acesta permanent nu e de naturã religioasã. E vorba de altceva: crestinismul si iudaismul sunt mai mult dect religii. Ele sunt principii formative ale vietii. Existã o asezare crestinã si o asezare iudaicã a lumii, indiferent dacã n constiinta oamenilor si a institutiilor apare sau nu n mod explicit Hristos sau Iehova. Asadar, existã valori crestine si valori iudaice n orice laturã a vietii, fie cã ne gndim la organizarea politicã a unei natii, fie cã ne preocupãm de crearea si circulatia bunurilor materiale, fie cã nu e vorba dect de ntelegerea sensului general al existentei. Pe orice teren ne-am afla deci, existã o categoricã „incompatibilitate de umoare” ntre crestini si evrei.

Deosebirea pe care am identificat-o ca existnd ntre evrei si crestini merge nsã mai departe. Acestia din urmã i percep pe cei dinti nu numai izolati voluntar, dar si – a patra conditie dintre cele enumerate mai sus – primejdiosi pentru ordinea crestinã. Crestini si evrei, douã corpuri strãine unul altuia, care nu pot fuziona ntr-o sintezã, ntre care nu poate exista pace dect… prin disparitia unuia dintre ele.

Iuda suferã. De ce?

Pentru cã Iuda trãieste n mijlocul unor popoare pe care nu poate sã nu le dusmãneascã chiar dacã ar voi altfel;

Pentru cã din momentul n care a refuzat sã recunoascã pe Hristos-Mesia, ancorndu-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – n calitatea lui de popor ales, el e dator fatã de sine nsusi sã-si mplineascã functia care i revine, aceea de dizolvant al valorilor crestine.

Iuda suferã pentru cã a nãscut pe Hristos, L-a vãzut si nu a crezut. Si asta ncã nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut altii – noi.

Iuda suferã – pentru cã e Iuda.

Existã totusi o actiune prin care evreii au ncercat sã se sustragã soartei lor. E sionismul. ncercarea mi se pare nsã cu totul confuzã. Desigur, Ierusalimul rãmne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, as zice, mistic. Urarea nostalgicã „La anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv n ea, ci e mai degrabã unul dintre acele mituri despre care vorbeste Sorel, un mit asa cum este si hiliasmul, evenimente care nu se vor ntmpla niciodatã, dar care polarizeazã omenirea si au asupra oamenilor o nrurire extrem de puternicã, fãcndu-i sã-si regleze viata dupã aceste evenimente,ca si cum ele chiar se vor ntmpla.

ntoarcerea la Ierusalim e, nendoielnic, o realitate pentru evrei. E cea mai puternicã realitate iudaicã. Certitudinea aceasta misticã, dupã care Israelul se va regãsi odatã si odatã la umbra templului, este att de adnc nrãdãcinatã n fiinta evreilor, nct acestia nu-i socotesc viata n diaspora dect ca un provizorat. Mai mult, ca o fictiune. Cãci dacã evreii au temple si case de rugãciune prin toate asezãrile lor, nu e totusi mai putin adevãrat cã singurul lor de rugãciune si de jertfã rãmne Ierusalimul, si cã n fond adevãratul templu – nu surogatele din strãinãtate – acolo este. Stranie stare de spirit, n care conceptul-limitã al dorintelor, obiectul tendintelor dureroase ale unui popor ntreg, devin adevãrata realitate, pe cnd viata de toate zilele se destramã n aparente iluzorii – fictiuni.

ntelegeti dar ce departe de realitatea iudaicã a fost gndul lui Theodor Herzl atunci cnd a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacã cineva ar izbuti sã adune la un loc pe toti evreii de pe fata pãmntului si sã-i constituie ntr-un stat, problema suferintei evreilor ar lua o altã nfãtisare; poate chiar ar fi rezolvatã. Dar ntrebarea e: cum sã constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doarã un stat. L-au avut de mai multe ori. Unde e? Sã-l fi asteptat oare evreii pe Theodor Herzl ca sã descopere ideea unui stat evreiesc? E cel putin ciudat. Un popor obisnuit, normal, tinde cãtre o existentã statalã n chip firesc, fãrã nici un plan constient, exact n acelasi fel n care moleculele dintr-o solutie suprasaturatã tind spre cristal. Asta la evrei nsã nu se vede. Ba dimpotrivã, ori de cte ori au avut un stat, nu s-au linistit pnã nu l-au fãcut bucãti. Sã nceteze viata n diaspora? Nonsens. Viata n diaspora este nsãsi starea naturalã a evreilor.

Desigur, viata n diaspora nu ar fi fost posibilã, mprãstierea nu ar fi putut sã pãstreze intact poporul evreu asa cum l-a pãstrat, dacã fiecare evreu n parte si toti la un loc nu ar fi trãit cu o halucinantã ncordare viziunea misticã a Ierusalimului pãmntesc. Ierusalimul a ndeplinit nsã, dupã cum am spus, rolul de polarizator nu a indivizilor concreti, ci a spiritualitãtii iudaice si a ethosului iudaic. Att. Suficient pentru a pãstra poporul, dar insuficient pentru a lega pe indivizi ntr-un stat.

Acum, ce a vrut Theodor Herzl si ce vrea sionismul? Sã-i ia Ierusalimului nimbul mistic, caracterul de mit de pnã acum si sã transforme acest oras ntr-o capitalã de stat, cu ministere si cu sigurantã generalã? Se poate. Numai cã nu s-ar realiza dect o experientã cu totul trecãtoare, cum au fost ntotdeauna asezãrile politice iudaice, iar pe de altã parte, concretizndu-se Ierusalimul, li s-ar lua evreilor din diaspora singurul centru de raliere al lor care le-a fãcut posibilã viata pnã astãzi.

Sionismul este, fãrã ndoialã, o ncercare de a rupe cercul de suferintã al fatalitãtii iudaice, dar o ncercare care nu poate duce dect cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfãrmarea mitului ierusalimit[2].

Sionismul? Sinucidere! Iar asta trebuia sã fie o solutie.

Iatã-ne deci la sfrsit. Iosef Hechter simte cã Iuda suferã si cã nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu ntelege de ce. Am ncercat sã i-o lãmurim noi, n forma cea mai strnsã si mai didacticã de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura si orientarea antisemitã, ci cu ceea ce ar avea la ndemnã ca repere de judecatã un evreu; un evreu obiectiv si lucid.

Suferi pentru cã esti evreu. Ai nceta sã fii evreu n momentul n care nu ai mai suferi; si nu ai putea scãpa de suferintã dect ncetnd a mai fi evreu. Este, desigur, o apãsãtoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de fãcut: Iuda va agoniza pnã la sfrsitul veacului.

Revoltã? Nu e bunã la nimic. Nu slujeste la nimic. n acelasi fel n care nimeni nu poate sãri peste umbra lui, evreul nu-si poate depãsi suferinta dect… nemaifiind evreu. Situatie cu att mai tragicã cu ct nimeni nu poate nceta a fi ceea ce este!

Iosef Hechter, tu esti bolnav. Esti substantialmente bolnav pentru cã nu poti dect sã suferi si pentru cã suferinta ta e nfundatã. Toatã lumea suferã, Iosef Hechter. Suferim si noi, crestinii. Dar pentru noi existã o iesire, pentru cã noi ne putem mntui. Stiu, tu nãdãjduiesti; nãdãjduiesti cã va veni odatã cel asteptat, Mesia pe cal alb, si atunci vei stãpni pãmntul. Nãdãjduiesti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ti mai rãmne.

Eu nsã nu pot face nimic pentru tine. Eu stiu cã Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, si tu nu L-ai cunoscut. Atta ti se cerea n schimbul tuturor bunãtãtilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: sã veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai vãzut, pentru cã orgoliul ti-a pus solzi pe ochi.

Iosef Hechter, tu nu simti cã te cuprinde frigul si ntunericul?

Sursa: De veghe Patriei

S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *