„De ce se ucid oamenii”. O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (I)

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

A apărut o carte monografică asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se pornește frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînțelege cumva că omul ucide, ca om, un alt om, poate adică săvârși lucrul acesta, totodată absurd și tragic, prin chiar atributul său antropologic, prin calitatea sa de făptură omenească. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil să se ucidă, de fapt, pe sine însuși, adică să suprime ceea ce el însuși deține prin atributul său de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înțeles. Într-adevăr, dacă menținem explicația înlăuntrul fenomenului însuși alunecăm în tautologie pură : „lucrul x este roșu pentru că are culoare roșie”. Dacă voim să explicăm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui să urmăm  un asemenea raționament, căci el ne scoate din perimetrul științei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru că este om și-n atributele sale se găsește și acela al omuciderii, „apetența de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie să ne întrebăm ce fel de făptură este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevărat? Dacă este om, ar însemna că el conține în sine predispoziția spre autosuprimarea atributului său, al umanității însăși, ceea ce ar fi absurd, iar logicește ar fi tautologic, golit de orice înțeles. Omenitatea nu poate să se manifeste, să se afirme pe sine prin ceea ce o neagă pe sine. Este cunoscut raționamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau că scoate demonii din făptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rămâne complicată atâta vreme cât nu vom admite că făptura umană este expusă primejdiei de a cădea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilă, pe cale de consecință, să suprime la altul ceea ce ea însăși, făptura căzută, nu mai are: atributul uman.

Omul nu ucide. Om este Abel și nu ucide; Cain este sub-om, căzut din umanitate, și ucide. El nu mai este om și de aceea poate să ucidă un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trăit ca un frate, ci ca un dușman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care săvârșea o asemenea ucidere rituală în Ardealul de azi, în numele neamului său neconsultat, dezonorându-l chiar și prin simpla sa apartenență (n-aș dori să am printre frații de același neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, să se creadă chemat să spânzure făpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar și făpturi de peruzea, adică suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iată, îndreptățit să-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi săvârșit el această omucidere ritualică? Pentru că el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om și un frate. Mentalitatea aceasta o mai regăsim consemnată în practica judiciară a Codului Verboczi, care prevedea că românul transilvănean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fără osteneala probațiunii, prin simpla mărturie, fără de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mărturia cuiva era suficientă. De ce? Pentru că un asemenea raționament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioară. Mentalitatea aceasta răbufnește din străfunduri ținute ascunse în subconștientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptățite să ucidă, să suprime chiar pe cel în care dăinuiește sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuși. Să fie această mentalitate legată cu fire ascunse de cea etalată de primul ministru si seful parlamentului ungar, care avertiza în Ardealul de azi că ungurii au îndreptățire divină asupra întregului ținut? Deci, au dezlegare divină să facă ce vor, inclusiv spânzurători, deocamdată ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mă tulbură nespus în fața acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tăcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Să nu fie înspăimântați, oare, de gestul acesta, care prevestește lucruri cumplite? Să fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestă pe noi, toți oamenii, și unguri și români, și țigani și evrei, și ruși etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adică fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburătoare și ne trimite la întrebarea retorică din titlul cărții d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacă toți suntem înzestrați cu rațiune, adică ne putem desprinde de animalitatea noastră, de ce suntem pregătiți să săvârșim ceea ce este cu totul absurd, să retragem celor pe care-i ucidem atributul umanității, arătându-ne în stare să-l suprimăm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea rațiunii și a raționalității?

Rațiunea este un „loc” noologic și o funcțiune, nu un atribut. Ea poate fi utilizată ca orice unealtă, ca orice loc noologic de depozitare spirituală, pentru multe operații și pentru felurite stocuri. Unul își folosește rațiunea pentru a raționa în fața existenței, cu intenția absolut gratuită de a o înțelege, altul pentru a raționaliza existența, adică a o aduce la conformitate cu sentimentele sale și, deci, pentru a și-o subordona ori pentru a o ridica la lumina iubirii dumnezeiești. Aici se despart apele, aici unii dintre noi se despart, se deosebesc de insul acela nefericit, de nefârtatul din Ardeal, care se crede ungur la modul exemplar, deși eu mă îndoiesc de sentimentul său, căci nu cred că sentimentul etnic poate dicta comportamente neinteligente . În viziunea mea și în lumina cercetărilor mele, sentimentele etnice fac parte din categoria sentimentelor inteligente și, ca atare, nu pot dicta comportamente așa de lipsite de inteligență, infantile spre trufie criminală. Nici nu-l bănuiesc pe acel nefericit de la Miercurea Ciuc în stare să iubească cu iubire de neam. Un ungur care nu poate iubi un ne-ungur nu poate iubi nici un alt ungur, așa cum un român care nu poate iubi un ungur, bunăoară, nu poate iubi cu adevărat un alt român. Lucrurile acestea devin încă mai limpezi când invocăm și atributul care ne face pe toți frați întru Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, cel ce-a venit pentru toți oamenii, nu pentru un ungur ori pentru un român ori pentru un francez, ci pentru toți oamenii de pe planeta aceasta așa de privilegiată și așa de nesimțitor locuită. Cel ce urăște în numele sentimentului etnic a trădat și a desfigurat sentimentul etnic al propriului său neam. Dacă un american oarecare ar urî un mexican ori un negru, el ar săvârși lucrul acesta nu pentru că aceștia n-ar fi americani, ci întrucât acel american anume, un John oarecare, ar fi căzut din americanismul neamului său, și-ar fi pierdut capacitatea de a iubi semeni de alte neamuri cu sentimentul etnic al americanului hipostatic. Un ungur nu urăște un român pentru că nu este ungur, ci pentru că el, insul acela care se crede ungur, nici nu poate iubi, fiindcă dacă s-ar menține cu iubirea lui înlăuntrul etnicității sale ar fi cel mult narcisist, adică s-ar iubi tautologic, doar pe sine și doar într-un soi de întunecime, un vid absorbant pe care l-ar numi impropriu popor maghiar. O atare iubire este autodevoratoare, un fel de autostimulare perversă, o patologică onanie a sentimentului etnic. Iubirea este nemărginită și proba acestui sentiment este că el poate cultiva o grădină fără s-o confunde cu gardul. Esența grădinii este cultura, petecul acela de pământ cultivat, nu gardul care ar închide o bucată de teren spre a-l istovi.

(va urma)

Clipa

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *