„De ce se ucid oamenii”. O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (II)

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este și el preînchipuit după modelul grădinii, Grădina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, și cea de-a doua cădere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicității, a exclusivității, atestată de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei până la cer, nu sub cer, ci până la cer, și tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unității, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Oare nu se naște sentimentul acesta de ură față de cei de alt neam din simțirea luciferică a celor ce-au năzuit să fie pentru a doua oară asemenea cu Dumnezeu, dar fără de Dumnezeu, adică în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic și solipsist, cam cum este și acest fel de a trăi neamul, tautologic la fel, adică prin iubire închisă, înconjurată de dispreț față de ceilalți și de trufie paranoică, pe care ni-l arată insul de la Miercurea Ciuc?! Cum își imaginează neputinciosul de la Miercurea Ciuc că poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morții și al urii față de cei de alt neam, folosindu-se și de instrumentul înfricoșării simbolice, căci așa ceva va fi năzuit el: să-i înspăimânte simbolic și deci prin inducție subliminală pe români?! Ce poți dobândi? Un gard, nu o grădină, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înțelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înțeles el chemarea Dumnezeului iubirii și al jertfei prin cuvintele acelea de lămurire pentru toți, de orice neam ar fi ei: „că nu moartea păcătosului voiesc, ci să se mântuiască și să fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rătăciri și erori pustiitoare a celor care-au crezut și cred că se pot dobândi pământuri și se pot clădi țări pe sentimente de ură, prin ucideri reale și ritualice, prin morți civile și prin suprimări simbolice? Una singură: noi încă vă iubim, căci nădăjduim în mântuirea voastră și vă dăm întâlnire peste o mie de ani. Sperăm, credem că veți veni ca să nu fie așteptarea noastră în deșert și întâlnirea noastră amăgitoare ca floarea câmpului. „Căci vânt a trecut printr’însa și nu va fi și nu se mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102).

*

Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, căci este o carte specială, doctă, necesară și bună de dat exemplu pentru seriozitate și pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zidește. Anticipând, notăm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cărții d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru că au căzut din omenitate, căci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci făpturi din catacombă, stăpânite de acel demon mut și surd despre care mărturisesc Evangheliile, înspăimântător prin muțenia și surzenia lui absolută, ca o „spaimă împietrită, ca un gând încremenit” (Eminescu), căci nu vor fi cunoscut sub nici o formă minunata lumină a iubirii celei dumnezeiești, ci numai ura stăpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimțirii împietrite, al trufiei turnului surpării, Satana.

*

Teoria creierului triunic ne spune că omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoțional, responsabil de propagarea emoțiilor și un creier „rațional”, neocortexul, în și prin care se desfășoară toate procesele psihice superioare, de la decizia conștientă și rațională la legătura trăită și înalt reflexivă cu Dumnezeu. Aceeași teorie ne mai spune că, în ciuda acestei configurări cerebrale succesiv-coexistente, persistă la orice om un decalaj între două praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconștient de creierul emoțional și pragul deciziei conștiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivității explică multe dintre căile răului, inclusiv agresiunile care îmbracă forma violenței de masă, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburătoare, căci ne duce cu gândul la însemnătatea timpilor mici, adică la forma de insinuare a răului în lume: prin fleșuri, prin loviri fulgerătoare, prin strecurări în preconștiință, care aduc după ele un fenomen în cascadă, cascada răului. Este foarte posibil să fie așa și atunci vom înțelege teologia imperativă a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinții pustiei, despre care vorbesc și rugăciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipă de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasă și cu marea opintire obștească a multor oameni, a înțelepciunii și străduințelor eroice. Chestiunea rămâne absolut frisonantă, căci ești determinat să constați că buna rânduială, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele două praguri decizionale. Tot secretul culturii și toată însemnătatea educației se reduce la această chestiune: cum reușim să controlăm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-și controla timp de zece secunde reacțiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stările controlate de creierul reptilian și de sistemul limbic. Aceasta este taina a toată educația. Când într-o cultură, într-o comunitate apar inși precum acel nefericit Csilibi și nu mai știu cum, subînțelegi că acea comunitate și cultura ei se confruntă pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stări controlate în exclusivitate de creierul emoțional ori de cel reptilian, care a căzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poți deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizară profeție doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaște numai d-nul prim ministru ungar. Ferească Dumnezeu să se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuția ritualică a lui Avram Iancu ne avertizează asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limitează la subcultura interstițială care-i grupează pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernă înmulțește numărul acestora, căci acționează din plin tocmai pe direcția distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca să amâne reacția pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forțele malefice cunosc taina celor zece secunde și de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastră și tocmai această împroprietărire identitară este cea de care voim să ne descotorosim. Și aceasta doar pentru că voim cu tot dinadinsul să uităm de Dumnezeu, ne lipsim de învățăturile Sale proniatoare, de îndreptările Sale și ignorăm cu trufie mărturiile Sale. Aceasta este cauza primordială a răului care a copleșit secolul al XX-lea spre cel care-i succede și care ne înconjoară cu umbra marii apocalipse, dacă nu vom reuși să-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul și cu toată osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fără de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicați terifiant, replicați cu puterea unor proporții ale morții și ale holocaustului celui mare. Ne dăm seama, pe de altă parte, că Dumnezeu nu va da niciun petec de pământ acestor specimene, căci Dumnezeu nu lasă creația pe mâna lor. Pe de altă parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state și imperii, au bogății și însemne. Curățirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinței, opera iubirii și lucrarea inspirată de voia Dumnezeului adevărat, nu a dumnezeilor preînchipuiți de cei ce visează să devină stăpâni de popoare și de teritorii. În fața unei asemenea primejdii, să ne amintim iarăși cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // căci omul a stricat legea Sa” (Ps 118)

Revista Clipa * Rubrica: Cronica civilizatiei • Mai 2011

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *