Ordonanta creditelor sau despre rolul FMI si al UE in colonizarea Romaniei

Ultimele acțiuni ale Fondului Monetar Internațional în țara noastră au lăsat să se întrevadă rolul pe care acest organism financiar internațional îl joacă deja de câteva zeci de ani în dezmembrarea, spolierea și colonizarea națiunilor din întreaga lume.

O simplă ordonanță de urgență a reușit să dezvăluie o priveliște impresionantă: mecanismul înrobirii noastre politico-financiare față de structuri de putere internaționale lipsite de orice legitimitate.

Pe scurt: pe data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare ordonanța de urgență OUG 50/2010 ce repune într-un mod radical în discuție relația dintre bănci și clienți (în special, a acelora care contractează credite) în țara noastră. Primind deja avizul Senatului, pe data de 27 octombrie ordonanța urma să intre în dezbatere pentru a fi apoi aprobată în Camera Deputaților. În acest moment, reprezentanții FMI au intervenit brutal în favoarea băncilor recurgând la un șantaj evident: dacă nu anulați efectele ordonanței, nu vă mai dăm următoarea tranșă a împrumutului, în valoare de aproximativ 850 de milioane de euro.

Șantajul a fost mult prea fățiș pentru a nu irita aproape la unison atât presa locală, cât și clasa politică. Și pentru că pe moment șantajul nu a prea ținut – luându-se timid în discuție chiar renunțarea la acordul cu FMI – a intervenit și Comisia Europeană amenințându-ne cu începerea procedurii de infringement dacă nu modificăm ordonanța în favoarea băncilor. De fapt, procedura – prin care o țară membră UE e sancționată pentru că nu s-a conformat legislației în vigoare a Uniunii – e mai mult o sperietoare și necesită mulți ani pentru a fi dusă la capăt.

Oricine se va întreba: prin ce a reușit, oare, să sperie această ordonanță, încât să fie nevoie de intervenția brutală și în decurs de numai câteva zile atât a FMI-ului și Băncii Mondiale, cât și a Comisiei Europene?

Ironic e însă faptul că Ordonanța 50 – supranumită și Ordonanța Creditelor – constituie o binevenită aplicare a Directivei Europene CEE/48/2008, directivă adoptată, de altfel, de legislația majorității țărilor europene. Integrând amendamentele făcute de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului (ANPC), ordonanța prevede reducerea consistentă a comisioanelor prin care băncile din țara noastră – în mare parte străine – reușesc să jefuiască un întreg popor. Nu numai atât, dar prevede posibilitatea ca clientul să dea înapoi toți banii împrumutați de la bancă înainte de termen fără a mai plăti uriașele comisioane prin care băncile reușesc să ne țină în servitute financiară, ci doar un comision de cel mult 1%. Apoi – poate că lucrul cel mai important – ordonanța stabilește că băncile nu mai pot calcula dobânda variabilă după cum vor și după cum interesele lor o cer, ci urmând anumite reguli care vin în sprijinul clienților.

Nu în ultimul rând, prin această ordonanță se întrevede posibilitatea ca ANPC-ul să dobândească un rol tot mai proeminent în relația dintre bănci și clienți, putând chiar să aplice sancțiuni băncilor care eludează legea și interesele legitime ale clienților. Astfel, ANPC-ul ar putea chiar devansa autoritatea Băncii Naționale a României (BNR) în relația cu băncile, lucru care i-a iritat în mod evident pe bancherii care au găsit întotdeauna în BNR un sprijin. Astfel, bancherii nu au întârziat să se plângă forurilor financiare internaționale cum că în România interesele lor încep să fie atacate.

Venim acum la fondul problemei, pentru că amenințările FMI, ale Băncii Mondiale (BM) și ale Comisiei Europene (CE) au fost făcute mai ales la cererea băncilor străine – care dețin aproximativ 80% din sectorul financiar românesc – într-un moment în care era tot mai clar că încep să piardă bani prin aplicarea ordonanței nu numai pentru creditele ce vor fi contractate în viitor, ci și pentru cele în derulare.

Ironic și semnificativ e iarăși faptul că estimarea „pierderii” pe care ar suferi-o băncile pe an (undeva între 500 și 900 de milioane de euro) ajunge aproape să echivaleze valoarea tranșei de împrumut de la FMI (850 de milioane de euro).

Intervenția structurilor financiare mondiale în favoarea băncilor a fost atât de clară încât – într-o presă atât de timorată, supusă și ideologizată cum e cea din țara noastră – a început chiar să se vorbească răzleț de „Marea Finanță Mondială”.

Marea Finanță Mondială

Iată, însă, că trezindu-ne – măcar acum – din beția logodnei cu occidentalismul progresist ne dăm tot mai mult seama că sintagma nu e tocmai lipsită de conținut. Că ea, la o analiză atentă și la o lectură istorică a ultimilor cincizeci de ani, acoperă o realitate tot mai tulburătoare.

Nu e vorba aici de a ne juca cu cuvintele și conspirațiile, ci de a conștientiza o realitate istorică de netăgăduit și un model recurent de acțiune al FMI și al Băncii Mondiale în orice țară de pe mapamond care a contractat un împrumut de la ele. Așa cum am făcut și noi în ultimii doi ani. Și, dacă nu am fi atât de orbiți de diversionismul mediatic care ne-a deturnat în ultimii douăzeci de ani atenția de la lucrurile importante, am vedea că nu mai departe de luna iulie a acestui an FMI și Comisia Europeană au intervenit în Ungaria în favoarea băncilor îndată ce premierul Viktor Orban a atentat la interesele lor prin diferite taxe.

Astfel, același tip de comportament în situații similare lasă să se întrevadă o unitate de scop. Lucrul devine tot mai clar pe măsură ce facem o investigație în trecut: falimentul Argentinei din 2001, datorat mai ales ingineriilor fianciare ale FMI, a devenit aproape un studiu de caz. La cererea FMI și a Băncii Mondiale, statul argentinian a privatizat în mod dubios la prețuri de nimic uriașele companii de gaze și petrol locale, care în perioade de criză asigurau prețuri rezonabile pentru consumul intern. La fel ca în țara noastră și în aproape toată Europa de Est, sectorul fianciar argentinian era deținut în mare parte de băncile americane și europene. Astfel încât, în momentul în care băncile mamă au început să retragă lichiditățile, Argentina a fost aruncată în anarhie socială. Și nu trebuie să uităm că acum un an președintele Băsescu a făcut o vizită urgentă în Austria la sediul principalelor bănci (Erste Bank-BCR, Raiffeisen Bank, Volksbank) care dețin controlul financiar în țara nostră pentru a le convinge să nu retragă banii din țară.

Astfel – și nu trebuie să ne iluzionăm –, țara noastră stă sub aceeași amenințare care a condus nu mai departe de acum zece ani la prăbușirea Argentinei. Suntem acum într-o perioadă de tatonare, iar Ordonanța 50 nu a făcut decât să dezvăluie tuturora situația reală în care ne aflăm.

Spirala datoriilor

Toate țările care au contractat împrumuturi de la FMI și de la BM au sfârșit într-o spirală a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesită un alt împrumut. Procesul fiind asigurat de intervenționismul FMI și al BM în politica financiară și economică a țărilor care au contractat împrumutul.

Simplu spus, mecanismul e următorul: dacă eu împrumut pe cineva cu o sumă de bani, am ciudata pretenție de a-i dicta modul în care trebuie să cheltuiască acei bani; nu numai atât, dar și cu cine trebuie să-i cheltuiască.

În acest mod, în schimbul împrumutului, aceste organisme financiare internaționale pun condiții de creditare care în fond nu presupun altceva decât preluarea pârghiilor de guvernare. Asistăm astfel la un mod inedit de a coloniza o țară prin transformarea elitelor locale în simpli guvernatori ai unui imperiu care deși își are principalii pioni în Statele Unite și celelalte state occidentale este de factură mondială.

În acest sens e grăitor faptul că în toiul „crizei” generate de Ordonanța 50, Jeffrey Franks, principalul negociator al FMI cu România, s-a purtat ca adevăratul premier al țării: pe 29 octombrie 2010, acesta îi convoca de urgență pe toți miniștrii guvernului Boc la Ministerul de Finanțe pentru a le ordona modificarea ordonanței și a le trasa liniile de acțiune pentru următorul semestru. Tot la cererea expresă a negociatorului FMI, președintele Băsescu a refuzat să semneze o lege votată în Parlament prin care TVA-ul urma să fie redus la 5% de la 25% pentru alimentele de bază, iar pensiile să nu fie impozitate până la un prag de 2.000 de lei. Legea ar fi constituit o adevărată gură de aer pentru economia românească și așa îngenuncheată de taxele tot mai mari.

În acest context nu trebuie să uităm faptul că Jeffrey Franks a fost unul dintre principalii economiști ai FMI trimiși în Argentina (1997) nu cu mult înainte de colapsul acesteia (2001).

De-a lungul anilor ’70 împrumuturile erau acordate în mod liber la rate ale dobânzii foarte mici, dar această situație s-a schimbat în mod dramatic la începutul anilor ’80. Statele Unite au ridicat drastic rata dobânzii într-o încercare de a opri inflația. „Țările în curs de dezvoltare”, care contractaseră împrumuturi de la băncile americane, trebuiau să plătească acum dobânzi uriașe. Principalele bănci europene care au acordat împrumuturi au urmat exemplul și astfel s-a născut criza datoriilor. Țările în curs de dezvoltare se aflau în incapacitatea de a-și achita împrumuturile și au fost astfel forțate să contracteze noi împrumuturi pentru a plăti dobânda. În 1980, datoria totală a țărilor în curs de dezvoltare se ridica la 567 miliarde de dolari. Între 1980 și 1992 aceste țări au restituit 1.662 miliarde de dolari. Cu toate acestea, datorită ratelor foarte ridicate ale dobânzii, datoria a crescut la 1.419 miliarde de dolari în 1992 – în ciuda rambursărilor! Ratele în creștere ale dobânzii au forțat țările în curs de dezvoltare să contracteze noi împrumuturi pentru a evita falimentul. Plata datoriilor drenează țările în curs de dezvoltare de aproximativ 160 miliarde de dolari în fiecare an, ceea ce reprezintă aproximativ de 2.5 ori valoarea ajutorului pentru dezvoltare pe care aceste țări îl primesc. Astfel, în ciuda faptului că țările în curs de dezvoltare și-au plătit demult împrumuturile inițiale, ele sunt încă extrem de îndatorate și dependente de noi împrumuturi. Această situație a netezit calea pentru ca FMI și Banca Mondială „să sară în ajutor”. Aceste organisme au primit sarcina de a se asigura că țările în curs de dezvoltare vor continua să-și plătească datoria prin oferirea unor noi împrumuturi – împrumuturi pentru țările care acceptă anumite condiții, precum ajustarea structurală”. (Herbert Jauch, Cum au reușit FMI-ul, Banca Mondială și Programul de Ajustare Structurală să distrugă Africa, 2009).

Problema acordurilor cu FMI și BM nu o constituie numai transferul tacit de putere de la nivel național la nivel internațional. Poate și mai grav este faptul că, sub pretextul grijii de a-și recupera banii și intervenind în luarea deciziilor pentru „a preveni” vreun derapaj, aceste organisme financiare trec la restructurarea în profunzime a economiilor locale și, în fond, a țesăturii sociale tradiționale.

În cele din urmă, vorbim de o încercare de a restructura economia globală după un singur pattern care, iarăși, sub pretextul instaurării economiei de piață, face, în fapt, jocul câtorva mari corporații, mai ales occidentale. Lozincile pieței libere vor fi bune atâta timp cât acestea reușesc să intre pe piața locală, să o restructureze după propriile interese, pentru a se organiza apoi întrun cartel cu sprijin politic dinăuntru și din afară. Este exact ceea ce se întâmplă acum cu băncile străine care au intevenit pe lângă FMI și UE, dar care s-au bazat și pe sprijinul de nădejde al BNR.

Și întotdeauna această odioasă alianță se face în dauna omului simplu.

Iată un caz emblematic în acest sens: Indonezia a fost până la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut condusă de președintele fondator al acestei țări, Sukarno. Politician de orientare naționalistă, acesta nu a permis intruziunea corporațiilor occidentale, a FMI și a Băncii Mondiale în administrarea țării. Ca urmare a acestui fapt, SUA și mai ales Marea Britanie l-au sprijinit pe unul dintre generalii președintelui, Suharto, în preluarea puterii printr-o lovitură de stat. Ceea ce a urmat a fost descris de presa occidentală drept un model de modernizare a unei țări din lumea a treia, cu FMI și Banca Mondială în rolul de actori internaționali ce aduc ordinea într-un context anarhic. Ceea ce, evident, nu s-a spus a fost măcelul fondator al „modernizării” prin care a trecut Indonezia în anii ’60: cu sprijinul puterilor occidentale, armata generalului Suharto a reușit să măcelărească aproximativ un milion de oameni. În timpul operațiunilor, agenția americană CIA a furnizat generalului trădător liste cu mii de oponenți ai regimului ce trebuiau asasinați.

În același timp, generalul a deschis larg porțile FMI, Băncii Mondiale și corporațiilor occidentale care practic au restructurat țara de la un capăt la altul. În 1967, Elveția a găzduit o conferință care a reușit să adune cele mai marcante figuri ale establishmentului occidental, de la oameni politici la conducători de mari corporații. Erau prezente aici cele mai mari companii petroliere, băncile occidentale, precum și reprezentanții unor companii ca American Tabacco Company, General Motors, Lehman Brothers, American Express, Siemens și altele. Conferința a durat trei zile și a avut drept scop împărțirea bogățiilor Indoneziei între corporații și restructurarea economico-socială completă a țării după un plan ce nu avea nimic de a face cu nevoile ei reale. Dar Indonezia a fost de fapt abia unul dintre primele cazuri-model prin care s-a pus la punct noul colonialism. În momentul de față, în această țară domină anarhia și sărăcia.

Rezultatele intervenției FMI și ale Băncii Mondiale au fost aceleași peste tot: sărăcirea majorității populației și îmbogățirea celor foarte puțini care oricum erau deja foarte bogați, înstrăinarea avutului public prin strategia privatizărilor și lozincile unei false piețe libere în favoarea unor speculanți internaționali și, prin urmare, ample dezechilibre economico-sociale ce sfârșesc în lupte de stradă.

În schimb, pentru oficialii FMI oamenii aruncați în stradă nu sunt decât cifre într-o statistică. Iar aceste cifre trebuie ajustate. Dar conducătorii noștri de ce nu-și împlinesc misiunea de a apăra interesele poporului român? De ce trebuie să-și manifeste loialitățile față de organismele internaționale, pe care nimeni nu le-a ales și care nu reprezintă pe nimeni?

Înainte familia și societatea făceau mari eforturi pentru a lăsa o zestre urmașilor lor, încercând să-i elibereze cumva de propriile lor constrângeri. Acum fiecare generație lasă celei care urmează lanțurile propriilor ei datorii.

Omul societății moderne trăiește însă pentru sine ca și cum nu ar mai vrea să aibă urmași; statul parazitează propriul popor și-l aruncă în anarhie prin cele mai aberante măsuri; societatea însăși a ajuns un creuzet în care se pune la punct alchimia egoismului. Iar acesta e principiul monștrilor care bântuie contemporaneitatea.

De aceea, să nu ne mai amăgim: criza lumii în care trăim e mult prea adâncă pentru a putea fi rezolvată prin ajustări politico-economice, prin aceleași speranțe deșarte care au hrănit utopiile modernității. Tot răul se naște din rapacitatea omului lipsit de Dumnezeu, care în chip sinucigaș distruge totul în jur înainte de a se distruge pe el însuși. Drama lumii în care trăim nu e alta decât drama necredinței fiecăruia dintre noi.

Așadar, nădejdea nu poate și nu trebuie să ne fie decât la Hristos, Cel fără de Care nu putem face nimic. De la El trebuie să așteptăm dreptatea și nu de la sisteme, corporații, organizații, guverne, uniuni etc. Toate acestea, atâta timp cât nu-L recunosc pe Hristos drept Dumnezeu, urăsc omul și vor doar să-l supună și să-l exploateze. Vai de cel care nu înțelege aceasta, căci va suferi fără să știe cine-l chinuiește și va muri singur considerându-se nedreptățit, când de fapt el însuși s-a nedreptățit lipsindu-se de Dumnezeu.

http://www.familiaortodoxa.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *