Crucile cu basma

Cu blocurile lui triste si vesnic afumate de carbune, orasul Petrosani se termina brusc si fara imaginatie, in chiar locul in care incepe adevarata maretie montana a Parangului si zona mirifica a satelor de ciobani momarlani: Jiet, Salatruc, Iscroni, Slatinoara… E un hotar, o despartitura de lumi, o granita pastorala, marcata dupa obiceiul momarlanilor de o troita, o cruce cu prastila (sindrila) sau, mai rar, de o gomila ciudata – un turtudan, o momarla de lespezi potrivite ritualic unele peste altele, atat cat sa atinga inaltimea unui om.
Catarati pe culmile Parangului, cu grija oilor si cornutelor din palang (stana), momarlanii se poarta dupa cum se simt: liberi si fara nici un amestec cu venitura si barabele din vale. Taciturni si indaratnici in tot ce fac, vor parca sa traiasca altfel decat restul lumii. Isi vad de sarbatorile lor ciobanesti si respecta propriul calendar pastoral, mananca la aproape fiecare masa traditionalul sloi ciobanesc (tocana de oaie), beau ghintura si rachiu ecologic de mere, au grija sa-si scoata turma “la scuteala” de ploaie sau furtuna si, mai ales, grijesc ca ochii din cap mormintele din livada casei, ornand crucile cu ciucuri de lana neagra si baticuri falfaitoare, colorate discret, in nuante inchise, gata indoliate.
Nimeni nu a reusit sa lamureasca pana acum acest ciudat obicei mortuar. Chiar si etnografii cei mai luminati ridica din umeri… Ceva mai intelept, omul de la munte nu-si bate capul cu teorii si explicatii. Continua sa-si pastreze parintii si bunicii langa casa, punandu-le flori pe mormant si alinandu-i in treacat, cand si cand, cu o vorba buna sau macar un gand. Daca totusi insisti sa afli de ce nu-si duce mortii in cimitirul bisericii, laolalta cu ceilalti raposati din sat, momarlanul ezita si isi cauta cuvintele. Pentru momarlan, raiul nu e o promisiune incerta si pierduta printre nourii cerului. Pentru el, raiul e cat se poate de concret si incepe chiar din spatele casei lui. Niciunde n-ai sa gasesti loc mai potrivit pentru asteptarea si pentru odihna cea fara de sfarsit, decat in gradina, printre flori si pomet roditor, printre clai de fan si pasari cantatoare.
In tot Salatrucul, nu este om mai credincios ca nea Patru Ititesc. De cate ori coseste in gradina sau merge la fan, la cladit fundeie (clai), nea Patru isi pune camasa noua si proaspat spalata, isi face cruce mare ca la intrarea in biserica si abia apoi incepe sa intoarca brazdele de otava, ocolind cu grija micile vietati culcusite in iarba si, mai ales, locurile de veci ale parintilor, ingropati dupa datina momarlaneasca, nu la cimitir, ci chiar in ograda, sub un mar si o cruce cu sita de molid deasupra.
De cate ori are ocazia, nea Patru intra in gradina din spatele casei, plin de sfiala si cu capul descoperit, repetand mereu in gand: “Doamne, Iisuse” si “Sfinte Ingere, pazitorul vietii mele”. Ca orice momarlan, are o singura credinta si mai multe locuri de inchinare – in odaia mare, la morminte, la stana sau chiar in mijlocul padurii, unde ciobanii din vechime prefigurau altarul si bolta unui mic paraclis vegetal, legand varfurile a patru brazi apropiati unii de altii in chip de clopotnita.
La 82 de ani, intelept si trecut prin multe, Patru Ititesc nu pleaca niciodata de acasa fara sa-L ia pe Dumnezeu cu el. Il ia sub mai multe forme – ca o cruce simpla de lemn, o icoana sau un psalm de pocainta -, in timp ce la chimir sta de paza carticica rugaciunilor de peste zi si, nelipsit, “Visul Maicii Domnului”, cu copertile sale scorojite si roase de atata citit. Daca l-ai insoti cu oile in munte si l-ai vedea ce face, ai zice ca batranul e deopotriva preot si mirean, oier si sacerdot al singuratatilor alpine. Nimic din ce se intampla in prima zi de stana nu e lasat la voia intamplarii. Totul este ancestral si mistic. Totul urmeaza un scenariu indelung exersat – felul in care ciobanul da ocol colibei pentru a observa urme de urs sau de alte salbaticiuni; felul in care deschide usa bordeiului cu o cheie de lemn si apoi, inchinandu-se pana la pamant, rosteste din prag o urare de bun gasit.
Asa procedeaza orice momarlan. Nu intra intr-o casa nelocuita de mult timp decat cerand voie si, obligatoriu, sfintind locul cu rugaciune, cu agheasma, cu o ramura de brad purtata simbolic prin incapere sau cu focul cel purificator aprins in vatra si pastrat asa, nestins, pe toata durata pastoritului.
Pierdut in imensitatea pasunilor alpine si lipsit de alt ajutor, momarlanul se bazeaza pe fortele proprii si isi indulceste singuratatea discutand cand si cand cu Dumnezeu. Se roaga din Molitvelnic si intareste binecuvantarea turmei, savarsita deja in vale de catre preot. Fara sa fie tuns in monahism, se rupe cu buna stiinta de lume si de placerile ei, se calugareste in felul lui, ingradind locul ca un schit, ca o sihastrie de mireni si, nu intamplator, pana la “hora de Santilie” de pe 20 iulie, femeile sunt oprite sa urce in munte, ca nu cumva sa tulbure randuiala stanei si, mai ales, odihna nocturna a barbatilor. Nimeni, sub nici un motiv, nu indrazneste sa incalce traditia. Mai mult ca oricine, momarlanul stie ca, in izolarea si primejdiile muntelui, nu se poate altfel. Fara credinta si ajutor de Sus ori pagubesti, ori nu mai ajungi niciodata teafar acasa.

“Sambata Pietrei” si “Martea dintre tunuri”

Momarlanii sunt aparte si ciudati ca si numele lor. Risipiti in munte, la mari distante unii de altii, nu-i vezi adunati laolalta decat rar, la mari necazuri si bucurii, la nunta sau inmormantare, la o Nedeie sau o sfanta zi de Pasti. De regula, bucuriile lor sunt scurte, intense si grabnic uitate, ca o frumoasa noapte de dragoste. Viata lor e grea si ostenitoare, facuta doar din muchii ascutite si din extreme, asemenea calendarului simplificat al muntelui, care nu cunoaste decat raul si binele, iarna si vara, frigul si caldura.
Conservatori, avuti, indaratnici si egoisti, au telefoane mobile si antena satelit in curte, dar continua sa traiasca intr-un timp al lor, ciobanesc – un timp imaginar, mitic si paralel cu timpul barabelor din vale. Chiar si acum, la Iscroni, Maleia sau Salatruc, anul se imparte pastoral (inainte sau dupa ravasitul oilor), oamenii tin si respecta cu sfintenie o multime de sarbatori ciobanesti precrestine, iar laptele se mai masoara inca pe raboj (pe tanc sau haraci), crescator, din sapte in sapte: o linie = o vadra, o crestatura = o galeata, o impunsatura = o cupa. Cumva superstitiosi si tematori de boscoane (vraji) sau strigoiri, momarlanii isi rezolva spaimele fie alergand la molitvele preotului, fie descantand singuri fiecare coltisor si lucru din gospodarie ce poate fi atins de deochi – de la asternuturi si haine, la vase de gatit, de la animale si pomi, pana la apa din galeata sau chiar cozonacul abia scos din cuptor.
Daca il intrebi cum se impaca pravila ortodoxa cu obiceiurile si superstitiile momarlanesti, nea Patru Ititesc surade stingherit, ezita si, intr-un tarziu, incearca sa schimbe discutia. Pentru el, toate cate se gasesc trecute in calendarul ciobanesc nu sunt superstitii, cum zic unii si altii, ci “porunci parintesti”. Risipite de-a lungul anului, zilele speciale de odihna se regasesc sub forma unei saptamani a interdictiilor – o saptamana bizara, arhaica si usor pagana, mereu pusa sub obroc si grea pedeapsa. Joi, dupa Rusalii, e Joia verde si nu se lucra la pamant orice ar fi. Sambata, inainte de Rusalii, e Sambata Pietrei si nu se pune mana pe sapa, indiferent de situatie. In Martea dintre tunuri nu se lucreaza la holde sau la fan, caci e primejdie de fulgere, fara a mai pomeni de cele 12 Vineri, inainte de Sanziene si ceva dupa. Lui nea Patru, subiectul nu-i este pe plac. Superstitie sau nu, este bine stiut ca lunea nu-i bine sa dai sare la oi, marti nu se cuvine sa lucri dupa caderea serii, vineri nu se mai chiuie la stana sub nici un motiv, iar de Sfantul Foca (indiferent in ce zi o cadea) toata faptura intra obligatoriu si fara exceptie in repaus. Nici pasarile cerului nu au voie sa-si mai faca cuib, darmite sa scoti oile la pascut.
Dincolo de marile sarbatori legate de salbaticiuni, primejdii sau amagiri demonice (Macaveii, Santoader, Ziua Gadinetului Schiop, zi in care se zice ca falcile lupului sunt inchise), calendarul ciobanilor momarlani e fundamental legat de cer si de natura, de miscarea soarelui si a lunii: pe 25 martie e Ziua Cucului, iar pe 24 iunie, Amutitul lui; pe 8 septembrie, de Santa Marie Mica, se gata vara si se inchide pamantul pentru reptile si insecte; pe 21 mai, incepe Constandinul Pasarilor (cand pasarile isi invata puii sa zboare), in timp ce de Sfantul Mucenic Vlasie (cand se deschide ciocul puilor), se serbeaza pasarile de padure si toate femeile gravide.
Preotii din zona evita sa se pronunte si cu atat mai putin sa produca sminteala printre oameni, ciufulindu-i (certandu-i adica) sau interzicandu-le o parte macar din aceste obiceiuri. Nu oricine poate sa inteleaga. Din afara, e usor sa vorbesti. Ca sa-i judeci pe momarlani, trebuie sa fii in drept sa o faci, sa traiesti un timp printre ei, sa te sprijini in boata lor, sa urci in munte si sa stai acolo, fara copii si fara muiere, urland de singuratate, cu spaima de gadina sau alta jivina, de trasnet sau furtuna, de iele sau alte naluciri primejdioase ale noptii.
*
Asezat pe un taburet la umbra casei, nea Patru Ititesc priveste indelung cerul, iscodind data din calendar si mersul lunii (inainte sau inapoi), stiut fiind faptul ca pe luna in crestere nu altoiesti, nu cureti pomii si nu semeni cartofi. Daca totusi o faci, n-ai spor la nimic – pomii nu rodesc, lemnul putrezeste si, nu in ultimul rand, “semeni cartofi si toamna culegi nuci”.
Imbracati in itari si camesa inflorata momarlaneste, cu negru si alb, batranul coboara privirea si cauta nostalgic spre iarba verde si curata a gradinii, din care se inalta cele doua cruci cu “prastila” ale parintilor. La 82 de ani ai lui, nea Patru sta la umbra casei si nu se mai grabeste nicaieri. Mangaie cu privirea mormintele parintilor din gradina si cugeta. La varsta sa, nu mai are a se teme de moarte, de clipa ultimei rasuflari. Pentru un momarlan ca el, moartea e o simpla mutare – din casa, in spatele gradinii; din cele trecatoare si pline de necaz, la cele vesnice si indulcite de odihna. Micul cimitir din curtea casei il linisteste, ii suspenda orice spaima sau fior metafizic. Ca orice momarlan, refuza categoric si fara alta explicatie mormantul din progadie (cimitirul bisericii). Chiar daca nu recunoaste, il sperie locul strain. Il sperie mai ales inghesuiala, adunatura, lipsa de spatiu si de intimitate. Si in moarte, momarlanul se poarta ca un om al muntelui – vrea sa se stie liber si nestramtorat, in largul pasunii sau al gradinii, printre flori si iarba proaspat cosita. Vrea sa fie doar el cu Dumnezeu.

http://www.formula-as.ro/

S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *