Taxarea Imperială: sau cum a rămas România o colonie

O natiune-stat isi taxeaza proprii cetateni, in timp ce un imperiu, taxeaza alte natiuni-state. Istoria imperiilor, de la cel Grec si cel Roman si pina la cel Otoman si cel Britanic, ne invata ca fundatia economica a oricarui imperiu este taxarea altor natiuni si a subiectilor acestora. Abilitatea imperiala de a taxa a fost bazata intotdeauna pe o economie mai buna si mai puternica, si ca o consecinta, o armata mai buna si mai puternica care, prin mijloace pasnice sau militare, enforseaza taxa. O parte din aceste taxe e folosita pentru a imbunatati standardul de viata al membrilor imperiului iar cealalta parte e folosita pentru a imbunatati dominatia militara care face posibila colectarea acelor taxe.

Istoric, taxarea statelor-subiect s-a facut in diverse forme, de obicei aur si argint, acolo unde acestea erau considerate bani, dar de asemeni sclavi, soldati, recolte, septel, sau alte resurse agricole sau naturale, orice bunuri economice solicita imperiul si puteau fi furnizate de catre natiunile-subiect. Istoric, taxarea a fost intotdeauna directa: natiunile subiect predau pur si simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, in mod direct, imperiului.

Pentru prima data in istorie, in secolul douazeci, America a obtinut puterea de a taxa lumea in mod indirect – nu prin enforsarea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distributia propriei sale monede, dolarul american, celorlalte natiuni, in schimbul bunurilor, cu intentia de a devaloriza in timp acesti dolari si a-i rascumpara inapoi mai tirziu cu mult mai putine bunuri economice. Diferenta intre valoarea dolarului in momentul tranzactiei initiale si valoarea dolarului devalorizat din momentul rascumpararii sale este taxa imperiala americana. Iata cum s-a intimplat.

Devreme in secolul 20, economia americana incepea sa domine economia mondiala. La acea vreme dolarul american era legat de aur, astfel incit valoarea sa nu putea nici sa creasca nici sa descreasca pentru ca era mereu convertibil intr-o aceeasi cantitate, fixa, de aur. Marea Depresiune si inflatia care a precedat-o din 1921 pina in 1929 a marit substantial cantitatea de bani de hartie aflata in circulatie, fara o crestere proportionala a rezervelor de aur. Asta a facut convertibilitatea in aur a dolarului sa devina imposibila. In consecinta, Presedintele Franklin Delano Roosevelt a decuplat dolarul de aur in 1932. Pina in acest punct America dominase economia mondiala, dar din punct de vedere economic, nu era tehnic un imperiu. Valoarea fixa a dolarului in aur nu permitea americanilor sa extraga beneficii economice de la alte tari furnizindu-le dolari convertibili in aur.

Economic, Imperiul American s-a nascut odata cu ratificarea sistemului Bretton Woods in 1945. Dolarul a fost facut doar partial convertibil in aur – convertibilitatea in aur era disponibila doar guvernelor straine, dar nu si institutiilor private. Acesta este momentul cind dolarul american a fost stabilit ca moneda de rezerva internationala. Asta era posibil pentru ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial America furnizase aliatilor sai hrana si echipament militar, acceptind plata in aur, si acumulind astfel o portiune semnificativa din rezervele de aur mondiale.

Un imperiu economic nu ar fi fost posibil daca dolarul ar fi ramas complet convertibil in aur, cantitatea de dolari raminind limitata de disponibilitatea aurului, si astfel rascumpararea dolarului facindu-se la valoarea stabilita anterior. Concret insa, cantitatea de dolari a fost crescuta mult peste cantitatea de aur disponibila, iar acesti dolari au fost distribuiti strainilor in schimbul bunurilor acestora. Nu exista nici o intentie de a rascumpara acesti dolari la aceeasi valoare – cantitatea de aur era insuficienta, iar cantitatea de dolari crestea permanent, astfel incit dolarii respectivi se depreciau constant. Deprecierea constanta a rezervelor de dolari detinute de straini datorita deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflatie.

Cind in 1971 strainii si-au cerut plata dolarilor in aur, guvernul american a fost pus in imposibilitate de plata. Denumirea “oficiala” a acestei imposibilitati de plata este “ruperea legaturii aur-dolar” sau “suspendarea convertibilitatii dolarului in aur”, dar interpretarea corecta este ca guvernul a dat faliment, asa cum orice banca comerciala este declarata falimentara atunci cind nu-si poate plati datoriile.

Totusi, facind asta, America s-a declarat pe sine un imperiu. Extrasese cantitati enorme de bunuri de la restul lumii, fara a avea vreo intentie sau abilitate de a returna acele bunuri. Restul lumii a fost efectiv taxata, si nu putea face nimic in privinta asta: nu putea forta America in faliment pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale in aur si alte bunuri, si nici nu putea sa isi insuseasca aceste bunuri declarind razboi si cistigindu-l. Esentialmente, America a impus lumii o taxa prin inflatie si a colectat impozit imperial.

Din acel moment, pentru a sustine Imperiul American si a continua sa taxeze restul lumii via inflatie, Statele Unite au decis sa forteze acceptarea dolarului care se deprecia continuu in schimbul unor bunuri economice, si sa faca lumea sa pastreze rezerve mereu crescinde din acesti dolari, chiar in timp ce ei se depreciau. Trebuia sa dea lumii un motiv economic pentru a acumula acesti dolari, si acest motiv a fost petrolul.

In 1971, cind a devenit clar pentru toata lumea ca guvernul U.S. nu e capabil sa-si rascumpere dolarii cu aur, el a clocit un aranjament alternativ pentru a tine lumea ostatica dolarului ei fictiv. A incheiat o intelegere ferma in 1972-73 cu Arabia Saudita – va suporta puterea Casei de Saud cu conditia ca acestia sa accepte doar dolari in schimbul petrolului lor. Impunindu-si dolarul ca unica moneda pentru liderul OPEC, dolarul a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru ca intreaga lume trebue sa cumpere petrol de la tarile arabe, are astfel un motiv de a-si face rezerve de dolari. Si deoarece, nevoia de petrol a lumii e in crestere iar pretul petrolului e de asemeni in continua crestere, cererea de dolari de pe piata nu poate decit sa creasca la rindul ei. Dolarii nu mai puetau fi schimbati pe aur, dar acum puteau fi schimbati pe petrol.

Esenta economica a acestei intelegeri este ca dolarul era acum suportat de petrol. Cit timp situatia ramine asa, lumea trebuie sa acumuleze cantitati mereu crescinde de dolari, pentru ca acesti dolari sint necesari pentru a cumpara petrol. Cit timp dolarul este singura moneda acceptata ca plata pentru petrol, dominatia sa este asigurata, iar Imperiul American poate continua taxarea restului lumii. Daca, dintr-un motiv oarecare, dolarul si-ar pierde convertibilitatea in petrol, Imperiul American ar inceta sa existe, pentru ca n-ar mai fi capabil sa taxeze o lume independenta de nevoia de a acumula dolari. Astfel, supravietuirea imperiului dicteaza ca petrolul sa fie vandabil doar in dolari. De asemeni, implica ca restul statelor detinatoare de rezerve de petrol nu sint nici unul suficient de puternice, nici economic si nici militar, pentru a accepta plata pentru petrolul lor in altceva decit dolari. Daca cineva accepta plata in alta moneda, el trebuie convins, fie prin mijloace politice, fie militare, sa se razgindeasca.

Omul care a inceput sa ceara plata pentru petrolul sau in Euro, a fost Saddam Hussein, la sfirsitul anilor 2000. La inceput, cererea sa a fost intimpinata cu dispret, apoi neglijata, dar pe masura ce devenea clar ca era extrem de serios, si si-a convertit chiar si rezerva Iraqiana de 10 miliarde de dolari, de la Banca Mondiala, in Euro, au inceput sa se exercite presiuni politice pentru a-l ajuta sa-si schimbe parerea. Alte tari, ca Iranul, incepeau sa accepte de asemeni plata pentru petrol in alte monede, cele mai notabile fiind Euro si Yen. Pericolul pentru dolar era clar si prezent, si se impuneau actiuni punitive. Razboiul lui Bush cu Iraqul nu a avut nimic de-a face cu vreo arma de distrugere in masa, cu apararea drepturilor omului, cu raspindirea democratiei sau macar cu capturarea cimpurilor petroliere. A fost despre apararea dolarului, adica a Imperiului American. A fost despre darea unui exemplu pe care oricine care cere plata in alte monede decit dolari pentru petrol, sa-l tina bine minte.

Multi l-au criticat pe Bush pentru regizarea razboiului din Iraq cu scopul capturarii cimpurilor petroliere. Acesti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele cimpuri – putea sa tipareasca pur si simplu dolari, gratis, si cu ei sa cumpere petrolul, cum a facut-o intotdeauna. Trebuie sa fi avut un alt motiv ca sa invadeze Iraqul.

Istoria ne invata ca un imperiu porneste un razboi pentru unul din doua motive: (1) pentru a se apara sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu sa initieze si intretina un razboi, beneficiile acestui razboi trebuie sa depaseasca costurile lui militare si sociale. Beneficiile derivate in mod direct din cimpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operatiunii. Bush a pornit razboiul pentru a apara abilitatea de a taxa a Imperiului American. Intr-adevar, actiunile ulterioare confirma aceasta: doua luni dupa ce Statele Unite au invadat Iraqul, programul “Petrol pentru Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene de la Banca Mondiala au fost convertite la loc in dolari, iar petrolul a inceput din nou sa fie vindut doar pe dolari. Nimeni nu mai putea cumpara petrol in Euro. Suprematia globala era restaurata. Bush a coborit din avionul sau cu reactie si s-a declarat victorios: misiunea era intr-adevar indeplinita – Bush a aparat cu succes dolarul american, si astfel, Imperiul American.

http://piatza.net

comentariu rapcea.ro: articolului în cauză îi lipsesc elemente și exemple din istoria recentă și actuală a Europei. După cel de-al doilea război mondial, România a intrat în marea familie a statelor-surori comuniste, sub oblăduirea Marelui Frate de la Răsărit (URSS). În această anexare sovietică, cu România devenită un fel de vasal și provincie a imperiului rus, circula vorba o vorbă despre comerțul comunist cu rușii: noi le dăm grâul, ei ne iau porumbul. Asta da schimb echitabil !

În zilele noastre, ne vedem intrați (mai cu milă, mai cu silă, dar fără să ne consulte nimeni prin referendum) în ”marea familie europeană” a U.E. Aici, situația este aceeași dar pusă în termeni mai ”eleganți”: Cotizăm – să zicem 100 de lei la fondul Uniunii, și avem dreptul să atragem finanțări de 300 de lei în primii 5 ani, pentru că – fiind noi membrii, avem nevoie să fim ”ajutați” (voi scrie un material despre mirajul ”ajutoarelor” cu altă ocazie). Dar noi nu putem ”absorbi” decât 5% maxim, din cei 300 de lei disponibili, adică 15 lei… de unde rezultă că dăm la U.E. 100 de lei, și primim ajutoare de 15 lei… deci, dăm mai mult decât primim, pentru că ”nu avem capacitatea să absorbim fonduri europene)…

În teorie, sunt darnici: din practică, rezultă că nici un stat U.E., la aderare, nu s-a putut apropia măcar de 30% cu ”absorbția” de fonduri europene. Deci, este tot o formă de colectare mascată a dărilor dintr-o colonie, numai că sub aparențe ”democratice”. Ne iau banii, dar avem senzația că de fapt îi luăm.

Chiar dacă eleganța metodei a evoluat, s-a cizelat, estența este aceeași: statele bogate din U.E. își bazează bunăstarea și bogăția națională pe micii ”captivi” care le-au oferit piață de desfacere și acces la pușculița națională.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *