2 iulie 2011 – se împlinesc 507 ani de la adormirea întru Domnul a lui Stefan cel Mare – Voievodul sfant al neamului romanesc

„Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”

Domnul
Fiu al domnului Bogdan al II-lea si al Mariei Oltea, Stefan l-a infrant in 1457, la Doljesti, pe Petru Aron, ucigasul tatalui sau, si a fost uns domn al Moldovei de catre mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcata de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care devenisera o amenintare pentru Europa si pentru intreaga Crestinatate. Cea mai importanta victorie asupra turcilor Stefan a obtinut-o la Podul Inalt, langa Vaslui, in 10 ianuarie 1475, cu o armata de trei ori mai mica decat a invadatorilor. Semnificativ pentru gandirea voievodului, Cronica Tarii Moldovei spune ca, dupa aceasta lupta, Stefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu paine si cu apa si in toata tara a dat de veste ca nimeni sa nu se laude cu aceasta izbanda, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu si numai Lui sa i se aduca lauda”.

Dupa propria sa marturie, Stefan cel Mare a purtat 36 de batalii, din care a castigat 34. Victoriile rasunatoare impotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) si Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele infrangeri au fost cele de la Chilia (1462) si Razboieni-Valea Alba (1476). Si in cazul infrangerilor, Stefan cel Mare a dovedit o profunda constiinta duhovniceasca: „a stat in vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacate si laudat sa fie numele Sau”.

Prima parte a domniei a fost marcata de razboaie. Singura manastire pe care domnul a ctitorit-o in aceasta etapa a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpana avea sa fie cel din lupta de la Scheia (1486), in care voievodul a cazut de pe cal si a zacut jumatate de zi printre morti. Acest moment si poate intelegerea ca invazia otomana nu poate fi stavilita numai cu armele vazute au dus la o transformare in activitatea sa.

Ctitorul
In cea de-a doua parte a domniei, Stefan cel Mare s-a ocupat in chip deosebit de ctitorirea de biserici si manastiri, construind chiar si doua in acelasi an. Traditia vorbeste de un numar de 40 de lacasuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existand date certe de identificare. Pe langa constructia in sine, toate aceste biserici au fost inzestrate cu odoarele si cartile necesare slujbelor. Ne-au ramas pana astazi manuscrise de o rara frumusete – Tetraevanghele, Mineie, Vietile Sfintilor –, cadelnite, ferecaturi de Evanghelie, broderii cu fir de aur si argint. Toate acestea i-au facut pe cercetatori sa vorbeasca despre o „epoca stefaniana”.

Aceasta epoca, deopotriva culturala si spirituala, a constituit perioada de maxima inflorire a Tarii Moldovei si a ramas o mostenire neepuizata pana astazi. Ea a rodit nu numai in spatiul romanesc, ci si in spatiile ortodoxe aflate sub stapanire otomana ori in cele aflate in afirmare, precum Rusia. In mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate manastirilor din Sfantul Munte Athos, acest centru al vietii monahale ortodoxe. La manastirea Zografu, de pilda, Stefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea si impodobirea locasurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia vazuta a dragostei pentru Dumnezeu si pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capata o noua trasatura: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugaciuni inaltate cu smerenie catre Dumnezeu.

Familia
Viata de familie a unui principe crestin este unita permanent cu responsabilitatea in fata lui Dumnezeu pentru poporul incredintat de El sa-l conduca. Faptele lui trebuie sa slujeasca supusii, inclusiv prin datoria de a lasa tarii un urmas vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile in familie. In aceasta lumina trebuie intelese cele trei casatorii (numarul maxim admis de Biserica Ortodoxa) ale lui Stefan cel Mare. Intaia sotie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit dupa patru ani de casnicie (1463–1467). Cea de-a doua sotie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducatori ai Imperiului Bizantin, a murit dupa o casatorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor doua sotii nu a fost insa singura cruce a familiei voievodului: cinci copii ii vor muri in timpul vietii. Dintre baieti, ii va supravietui doar Bogdan al III-lea, urmas la tron si fiu din cea de-a treia casatorie (1478) cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Tarii Romanesti – si a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeste falsitatea ipotezelor privind numerosii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Maria Sa a avut un singur fiu in afara casatoriei: Petru Rares. Faptul ca acesta avea sa fie cel mai vrednic urmas este rodul pocaintei adanci a domnului, care a avut taria de a-si plange pacatul si de a-si intoarce viata la Dumnezeu. Pentru aceasta constiinta smerita, Dumnezeu a intors o greseala intr-o binecuvantare si a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lacasuri intocmai ca si tatal sau.

Omul si sfantul
Sfarsitul domnului a fost unul pe masura vietii sale: „Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti, ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi, ii zicu Sveti Stefan voda” (Letopisetul lui Grigore Ureche).

Dupa trecerea lui Stefan cel Mare la cele vesnice, in 2 iulie 1504, poporul a simtit ca are un mijlocitor si un rugator in cer. Din generatie in generatie, Stefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfant” (Mihai Eminescu), nu doar al Tarii Moldovei, ci al intregului neam romanesc. Numele lui a insufletit eforturile romanilor in momentele de rascruce ale istoriei noastre, a unit romanii de pretutindeni la mormantul sau prin serbarile nationale de la Putna (1871 si 1904), a inspirat literatura si folclorul cu o pilda de vitejie si de demnitate. Si noi, cei de astazi, avandu-l inainte ca model, ne recastigam increderea in fortele noastre si stim ca Dumnezeu, pentru astfel de marturisitori, nu lasa un popor sa piara. Un popor crestin care, in momente de mare cumpana sufleteasca, se inspira din viata traitorilor in Dumnezeu, isi va pastra identitatea si va sti sa raspunda la orice amenintare dinauntru sau dinafara.

Recunoasterea oficiala a sfinteniei lui Stefan cel Mare, prin actul canonizarii de catre Biserica, a venit dupa cateva sute de ani, desi el era cinstit ca sfant de catre popor inca de la moartea sa. O marturie din afara care confirma cultul acordat de catre popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitand in 1575 Tara Moldovei, arata ca „din cauza nespusei sale vitejii il socotesc ca sfant”. Insa in general Biserica romaneasca de-a lungul timpului nu a facut din canonizarea sfintilor o practica curenta, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt tine, poate, de trairea religioasa a romanilor, care isi cinsteau sfintii spontan, cu o simplitate fireasca, fara sa simta nevoia unei decizii oficiale bisericesti. Era suficienta traditia lasata de parinti si bunici si legatura de inima cu sfantul respectiv. In spatiul crestin al Evului Mediu, pe de alta parte, era cunoscuta categoria sfintilor-regi, care carmuiau cu credinta poporul intru frica lui Dumnezeu: Sfintii Boris si Gleb la rusi, Sfantul Stefan al Ungariei, Sfantul Venceslas al Boemiei si altii. Pe aceste temeiuri si Biserica Ortodoxa Romana a implinit in 1992, dupa o intarziere datorata regimului comunist, actul oficial al canonizarii lui Stefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind si ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinteniei lui Stefan cel Mare le gasim in viata lui si in mostenirea pe care ne-a lasat-o. In viata lui si-a purtat crucea: de domn – cu grija in inima pentru un imperiu mereu in crestere si pentru un popor amenintat cu islamizarea; de sot si tata – moartea celor doua sotii si a fiilor sai; de luptator – rana de la picior purtata cu rabdare mai mult de 40 de ani. Prin aceasta intreita cruce, Hristos l-a curatit si l-a sfintit, dandu-i o credinta nestramutata in ajutorul Lui. Stefan cel Mare este mare pentru ca a inteles ca biruintele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar infrangerile i-au fost spre incercare si spre rabdare. Ii vedem nadejdea in ajutorul sfintilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – si smerenia cu care isi intemeiaza ctitoriile, marturisita in pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului tau”. Remarcabil este gestul sau de multumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, cand a postit patru zile numai cu paine si cu apa.

Stefan cel Mare este sfant pentru ca si-a iubit neamul si s-a jertfit pentru el, iar neamul a raspuns prin cinstire si evlavie. Acestui neam ai carui fii suntem noi, cei de astazi, el i-a transmis o mostenire nepretuita, sugerata chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”. Aceasta mostenire o avem si noi de pastrat si de transmis mai departe nealterata:libertatea neamului si credinta ortodoxa.

Sursa: Apologeticum

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *