Istoria completă a marilor „fabrici“ de revoluționari

Revoluționarii impostori s-au tăvălit pe jos și au făcut scandal ori de câte ori le-au fost amenințate privilegiile

FOTO: AGERPRES

Revoluționarii impostori s-au tăvălit pe jos și au făcut scandal ori de câte ori le-au fost amenințate privilegiile

„Adevărul“ vă spune cum și de ce a fost creată tagma revoluționarilor cu certificat. Afacerea „Revoluția“ a fost benefică impostorilor și profitorilor și doar în mică măsură adevăratelor victime ale evenimentelor din decembrie 1989.

În România sunt peste 20.000 de revoluționari cu certificat și numai indemnizațiile lor ne costă mai mult de 100 de milioane de euro pe an. Puțină lume știe însă cine sunt acești oameni și care este istoria lor. Cine și de ce i-a creat, cine le-a dat drepturi, cine și cum i-a folosit, cine se află la bază și cine se află în vârful acestei uriașe afaceri a certificatelor de revoluționari care, conform unui calcul publicat în episodul de ieri, a tocat din banii contribuabililor peste 2 miliarde de euro în ultimele două decenii.

Totul a început în 1990, an în care regimul Iliescu s-a confruntat cu un val de proteste în care zecile de mii de manifestanți cereau, în primul rând, dreptate pentru morții Revoluției. Mare parte dintre ei, morții Revoluției, aproape o mie, căzuseră după 22 decembrie 1989, când la putere venise Ion Iliescu și toți oamenii săi. Mai fuseseră și peste 2.500 de răniți. Ei, răniții, erau cei mai vehemenți, alături de părinții, soții, soțiile și copiii celor căzuți sub rafalele de gloanțe. Ei cereau pedepsirea vinovaților, numai că mulți dintre vinovați se aflau la putere și gura protestatarilor trebuia închisă. Soluția a fost ingenioasă: la 18 decembrie 1990 a fost promulgată „Legea 42 pentru cinstirea memoriei eroilor martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, precum și răniților din timpul Revoluției”.

Mișcarea care a acreditat teza iliesciană

Legea 42 le aducea beneficii substanțiale răniților și urmașilor: indemnizații lunare, terenuri, spații comerciale, scutire de impozite, gratuitate pe mijloacele de transport, etc. În ceea ce privește reparațiile materiale generozitatea a fost împinsă la extrem: în cazul eroilor martiri s-a legiferat câte o indemnizație pentru fiecare dintre urmașii lor. Dacă un mort la Revoluție avea ambii părinți în viață, era căsătorit și avea cinci copii, asta echivala și mai echivalează și astăzi cu opt indemnizații suportate din bugetul de stat.

Bebe Ivanovici, un fals rănit la Revoluție, un adevărat samsar al certificatelor de revoluționar  Foto: Mediafax

Toate acestea avantaje au provocat invidia celorlalți participanți la Revoluție. „Când au văzut câte avantaje conferă legea, mulți au sărit cu gura și au zis să li se dea și lor că până la urmă Revoluția a fost făcută mai mult de cei valizi decât de cei morți și răniți. Au făcut presiuni, proteste și au insistat la Dan Iosif, care la acea vreme era secretarul Senatului. Dan Iosif a propus în Parlament și în august 1992 a fost aprobat un amendament la Legea 42 care introducea și titlul de luptător remarcat. Și așa s-au dat drepturi și la cei valizi, mai puțin indemnizație.

Și de aici a început toată nebunia”, explică Jan Ciochină, președintele Asociației Radio Libertatea, fost ziarist, care în anii ’90 a urmărit atent fenomenul. De la această extindere a beneficiilor dincolo de granița urmașilor și răniților a început transformarea certificatelor de revoluționar într-o veritabilă afacere și transformarea revoluționarilor într-o masă de manevră gata tot timpul să joace după cum cântă cei care le garantează beneficiile.

De aici a început cu adevărat fenomenul revoluționarilor pe care regimul Iliescu avea tot interesul să îl creeze. Prin acreditarea a mii de revoluționari cu certificare și beneficii, grupul „emanaților” (teza iliesciană despre Revoluție) câștiga tot atâția aliați în a respinge teoria unei lovituri de stat în decembrie 1989. Pentru a-și apăra avantajele, revoluționarii vor apăra mereu ideea de revoluție. Nici momentul ales nu a fost deloc întâmplător. Amendarea Legii 42 a avut loc în august 1992, cu o lună înainte de alegerile prezidențiale din același an. Ulterior a devenit o obișnuință ca în anii electorali revoluționarii să fie gratulați cu noi și noi avantaje.

Dacă înainte de amendamentul din august 1992 asociațiile de revoluționari puteau fi numărate pe degete, ulterior au început să apară ca ciupercile după ploaie. În prezent, în România sunt circa 200 de astfel de asociații. Ceea ce la început fusese ideea acordării unui sprijin pentru cei care suferiseră în urma Revoluției căpăta, încet-încet, proporțiile unei uriașe afaceri. La sfârșitul anului 1992 se ajunsese deja la un număr de 8.270 de beneficiari ai Legii 42 (2.257 de urmași, 2.711 răniți, 633 de reținuți și 2.669 de luptători remarcați).

Domnia lui Bebe „Certificat”

Era însă abia începutul. Amendamentul dat în august 1992 prevedea înființarea pentru o lună a Comisiei Parlamentare pentru Cinstirea și Sprijinirea Eroilor Revoluției din Decembrie 1989, care din septembrie până în octombrie ’92 a și produs cei 2.669 de luptători remarcați. Numai că după alegerile din toamna acelui an, băieții deștepți au reînființat comisia parlamentară sub pretextul că mai sunt răniți și urmași care nu au apucat să solicite certificate. Sub acest paravan comisia a funcționat mult și bine, până în 1995, sub conducerea celebrului Bebe Ivanovici, care a eliberat în acest răstimp mii și mii de certificate cu titlul onorific de „participant în revoluție”.

Cum nu a existat nicio evidență, nimeni nu știe cifra exactă a patalamalelor împărțite de cel supranumit Bebe „Certificat”, dar au fost voci care au vorbit chiar și de 40.000 de certificate. Conform legii, participanți nu aveau niciun drept, numai că mulți au făcut presiuni la primării și au obținut în mod ilegal terenuri și spații comerciale. Iar mulți dintre cei care n-au obținut aveau să obțină, prin transformarea ulterioară în luptători remarcați.

2.412 lei este o indemnizație medie de revoluționar.

De la 8.000 la 25.000 de revoluționari

Vara anului 1996. O nouă campanie electorală stătea să înceapă și o sumedenie de impostori făceau presiuni pentru deschiderea unei noi sesiuni de eliberare a certificatelor de revoluționar. Foarte vocali erau mulți dintre cei cărora Bebe Ivanovici le împărțise cu seninătate certificate de participant și constataseră că acestea nu prea le aduc niciun beneficiu. În pragul alegerilor, regimul Iliescu s-a întors încă o dată către poporul revoluționar și, la 23 august 1996, Legea 42 a fost din nou modificată. S-a creat o comisie condusă de Costel Balint, care urma să analizeze dosarele celor care solicitau noi certificate de revoluționar sau preschimbarea celor de participant cu unele de luptători remarcați, acestea din urmă asigurând beneficiile înscrise în lege.

„Bebe Ivanovici și George Costin, actualul secretar de stat, au fost cei mai vehemenți în a cere deschiderea unei noi sesiuni. Au invocat că mai sunt răniți și urmași de eroi care nu au primit certificat. Au băgat mortul în față pentru a deschide ușa unei mari mase de impostori”, mai spune Jan Ciochină.

Regulamentul de funcționare a comisiei a fost parcă special conceput pentru a facilita trecerea impostorilor: era suficient ca un cetățean să aducă trei martori care să dea declarație că l-au văzut la Revoluție. S-a creat astfel o veritabilă fabrică de certificate, au apărut adevărate rețele, care în schimbul unor sume de bani confecționau dosare, puneau la dispoziție martori și transformau în revoluționari persoane care nu participaseră în niciun fel la evenimentele din decembrie 1989. Comisia Balint a fost bombardată cu mii și mii de dosare și mai ales cu presiuni din partea capilor care conduceau aceste rețele.

Revoluționarii adevărați n-au așteptat recompense materiale  Foto: reuters

A început să funcționeze în septembrie ’96 și până în luna decembrie a aceluiași an validase deja 7.000 de dosare eliberând tot atâtea certificate de revoluționar. Lista cu cele 7.000 de persoane a fost trimisă către Cotroceni pentru ca președintele Emil Constantinescu să le acorde brevete prin decret prezidențial. Brevetele atestă certificatul de revoluționar și, cel mai important, îi permit posesorului să beneficieze de avantajele legii.

Au apărut însă președinți de asociații care au sesizat faptul că nu toate cele 7.000 de dosare fuseseră verificate cu adevărat de comisie, s-a întreprins un soi de anchetă, premierul de atunci, Victor Ciorbea, l-a eliberat din funcție pe Costel Balint, iar Cotroceniul a trimis înapoi lista cu cei 7.000 de revoluționari pentru reverificare.

Contribuția lui Radu Vasile

Imediat au început presiunile pentru repunerea în funcție a lui Costel Balint. George Costin, liderul Asociației Metrou și actual secretar de stat pentru problemele revoluționarilor, a înaintat acțiune în instanță și, în februarie 1997, a reușit să-l readucă pe Balint în fruntea comisiei, care și-a reluat activitatea până în luna mai. Nu se știe câte dosare au mai fost validate în această perioadă și câte certificate s-au eliberat pentru că arhiva comisiei a dispărut subit.

Pe fondul acestei nebunii, Ion Caramitru, la acea vreme ministru în guvernul Ciorbea, a propus modificarea Legii 42 pentru a eradica impostorii.Noul proiect prevedea acordarea de certificate de luptători doar pentru cei care au înfruntat cu forțele de represiune înainte de 22 decembrie ’89. Revoluționarii au luat foc, au declanșat proteste și au intrat în greva foamei. Guvernul Ciorbea a cedat într-un final și a renunțat la proiectul lui Caramitru. Dan Iosif însuși a intrat în greva foamei, circul a fost garantat.

Revoluționarii și-au continuat presiunile și, în noiembrie 1999, l-au convins pe premierul Radu Vasile să emită o ordonanță de urgență prin care se completa Legea 42 împuternicind asociațiile de revoluționari să facă propuneri Președinției României, prin intermediul SSPR, pentru acordarea de brevete. Cu alte cuvinte, din moment ce arhiva comisiei Balint dispăruse, fiecare asociație își desemna singură revoluționarii cărora li se validaseră dosarul! Așa a ajuns la Cotroceni o listă cu nu mai puțin de 17.000 de revoluționari care au fost validați prin decret prezidențial și publicați în Monitorul Oficial din 7 martie 2000. Este evident că mulți dintre cei 17.000 de așa-ziși revoluționari nu trecuseră niciodată prin rigorile unei comisii serioase.

Printre ei s-au numărat oameni care nici n-au ieșit din casă la Revoluție, unii care nici nu erau în țară sau se aflau în pușcării, alții care aveau mai puțin de 10 ani în decembrie 1989 și familii întregi care au ținut să beneficieze în grup de avantajele oferite cu atâta generozitate de la bugetul de stat. Numărul total al revoluționarilor ajunsese la peste 25.000! Întrebat de reporterii „Adevărul”, Emil Constantinescu, președintele de atunci al României, spune că a avut încredere în consilierii săi când a semnat decretul: „Nu puteam să stau eu ca președinte să verific. Am avut încredere în consilierii mei, oameni care au stat în fața tancurilor pe 21 decembrie 1989. Dacă nici ei n-au fost corecți, atunci…”.

“Nu puteam să stau eu ca președinte să verific. Am avut încredere în consilierii mei, oameni care au stat în fața tancurilor pe 21 decembrie 1989. Dacă nici ei n-au fost corecți, atunci…”

Emil Constantinescu fost președinte al României

Marea lovitură din anul electoral 2004

Dar povestea nu se termină aici. La 12 iulie 2004, cu câteva luni înainte de alegerile care aveau să vină în toamna acelui an, a fost promulgată Legea 341, o nouă lege a revoluționarilor care o abroga pe cea existentă. Inițiată de senatorul PSD Sergiu Nicolaescu și susținută vehement de alți colegi de partid, Legea 341 prevedea preschimbarea certificatelor de revoluționar existente după o reverificare a dosarelor. Noua lege a fost prezentată ca o inițiativă de eradicare a impostorilor, dar în realitate nu a făcut decât să aducă noi avantaje revoluționarilor, cel mai important fiind introducerea indemnizației și pentru luptătorii remarcați cu condiția să aibă un venit sub salariul mediu brut pe economie.

Numărul impostorilor a rămas la fel de mare, iar povara pusă pe umerii bugetului de stat a devenit uriașă. Conform ultimelor statistici ale Casei Naționale de Pensii, în prezent sunt aproximativ 16.000 de revoluționari care încasează lunar o indemnizație medie de 2.412 lei. Printre ei sunt mii de oameni care nu au făcut nimic ca să merite acești bani, iar în spatele lor se află capii unor rețele care au încasat procente grase din sumele primite retroactiv de revoluționari după preschimbarea certificatelor.

Sursa: Adevărul

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *