Credința care mută munții ! Garaje din beton, transformate în Casa Domnului

Părintele Mihai Aldea s-a luptat timp de 11 ani pentru a reuși să-și construiască propria biserică. Acesta a început să țină slujbe în două garaje care i-au fost donate. Iarna, gheața stătea pe pereți, însă slujbele se țineau regulat. Acum, garajele fac parte din fundația unei biserici noi, o clădire impresionantă.
Dacă ne gândim la libertatea religioasă a oamenilor, corect ar fi ca ortodocșii din București să poată merge toți la slujbă. În acest moment, nu pot merge la slujbe decât 100.000 de oameni din 2.000.000 de ortodocși…
Mihai Aldea - Preot

Pe aleea Covasna din cartierul Berceni, departe de agitația străzii principale, câțiva oameni muncesc de zor. Un gard șubred din metal, ușor ros de rugină, împrejmuiește o biserică cu o poveste interesantă.

Biserica Sfântul Daniil Sihastru se află încă în stadiul de construcție. Clădirea, lungă de 20 de metri și înaltă de 8, are ca fundație două garaje. Un domn înalt și cărunt își mângâie barba lungă și deasă.

Tricoul gri este brăzdat de firicele de transpirație. „La început se țineau slujbe în garaj”, spune Nicolae Brașoveanu, unul dintre epitropii bisericii, în vârstă de 68 de ani. Domnul Brașoveanu își abu¬rește ochelarii, îi șterge, după care, cu tonul călduros al unui bunic, începe să povestească.

„În anul 2000, părintele Aldea a fost numit în căminul de copii din vecinătate și spera să obțină un teren ca să facă un paraclis. Într-un final, autoritățile locale i-au dat ermisiunea să construiască o biserică, după ce, inițal, preotul amplasase două garaje. Ăsta a fost primul pas. Se țineau slujbe în garaj”, își amintește epitropul, fost inginer de instalații.

Părintele Mihai-Andrei Aldea este un preot tânăr. Are ochii verzi și vioi, însă vocea îi este sobră și plină de înțelepciune. Destul de mic de înălțime, acesta pășește apăsat, plimbându-și strana prin praf. Cu toate că exteriorul bisericii este aproape gata, interiorul mai necesită multă muncă. „Am vrut să fac o bisericuță în apropierea căminului de copii, însă acolo nu exista spațiu. Mergând la episcop și prezintându-i această problemă, mi-a spus să găsesc un teren în zonă, dându-mi și binecuvântare scrisă. Cu mila lui Dumnezeu, l-am găsit pe acesta”, spune părintele, în timp ce lumina de afară se strecoară prin geamurile din turlă și îi luminează chipul.

Biserica a fost ridicată pe spațiul unui fost loc de joacă, care devenise „un cimitir de fiare vechi”. Terenul aparține domeniului privat al primăriei, însă urmează să fie trecut în proprietatea Patriarhiei.

Lăsați copiii să vină la mine

Atât părintele, cât și epitropul au numai respect pentru enoriașii din cartier, fără a căror binevo¬nță biserica nu ar fi existat. După ce a primit un garaj de la niște persoane binevoitoare, părintele era gata să pună bazele bisericii.

Primii care au dat o mână de ajutor au fost copiii care, cu ajutorul unor bețe, au întins betonul din fundație. „La început a fost un singur garaj și condițiile erau extrem de improprii. Noi am turnat șapa și am întins betonul cu niște bețe. Primele ajutoare au venit din partea unor copii care au auzit că vrem să facem o biserică și au luat niște bețe și ne-au ajutat să nivelăm”, își amintește preotul.

Rezultatul a fost unul pe măsura instrumentelor folosite, iar părintele Aldea râde în timp ce povestește despre atmosfera „romantică” din biserică. „A ieșit un beton atât de denivelat încât puteai să bagi mâna pe sub garaj și să dai noroc cu cineva de afară. Cât a fost vară a fost în regulă, chiar dacă mai intra apa înăuntru când ploua. Mai romantic a fost însă când a venit frigul și șuiera vântul”, spune acesta.

Secta din garaj

Construcția neconvențională care adăpostea locul de rugăciune a stârnit, inițial, controverse. Locatarilor le era frică că și-a făcut sediu în cartierul lor cine știe ce sectă. „Oamenii credeau la început că eram cine știe ce sectă și erau prudenți. Însă copiii au venit repede către biserică. Au văzut că era mică, mai pe măsura lor, și avea icoane care le plăceau. Am început să slujim cu ei, țineau strana. Făceam Sfânta Liturghie în fiecare zi și copiii se spovedeau și se împărtășeau”, povestește preotul.

Chiar dacă sănătatea i-a fost afectată de condițiile improprii din garaj, părintele Aldea își aduce aminte cu plăcere de acele vremuri. „A fost frumos, chiar dacă iarna aveam 2-3 centimetri de gheață pe pereți. Era romantic, ca într-un basm cu Crăiasa Zăpezilor. Am făcut și un reumatism cervical, dar a fost bine”, spune acesta zâmbind. „Se mai întâmplă și din astea”.

Meșterul Manole și pactul cu Dumnezeu

Să ridici o biserică nu este un lucru ușor, mai ales atunci când nu dispui de fondurile necesare. Arma principală a preotului a fost credința. „Un om obișnuit nu știe cât de multă muncă trebuie pentru a se face o biserică. Această bătălie de 11 ani a fost un lucru bun care a ajutat multă lume. Mai presus de biserica din zid este biserica din suflet. Este foarte important ca mai înainte să existe biserica din suflet și apoi cea de zid”, spune părintele, pe un ton sobru, dar duios. Cu toate că, la început, credea că nu-și va putea duce misiunea la capăt, părintele a făcut un „pact cu Dumnezeu”.

„Eu știam că biserica nu poate fi construită, însă am făcut un pact cu Dumnezeu. Eu i-am spus lui Dumnezeu: «Doamne, tu știi că eu nu pot face biserica, dar un lucru voi face: nu mă voi da bătut. Eu voi sta aici până mor, sau până când faci Tu biserica». Nu m-am clintit și Dumnezeu a binecuvântat”, iar construcția a început să capete contur.

Părintele se compară, la un anumit nivel, cu Meșterul Manole, și explică legenda acestuia.

„Legenda Meșterului Manole are un anumit înțeles. Oricine construiește o biserică jertfește foarte mult. Prima care are foarte mult de suferit este famila. Sunt 11 ani de când suntem aici și încercăm să construim biserica”.

Acesta își continuă pilda, povestind cum a trebuit să se împrumute de la un prieten pentru a-și cumpăra un bilet de tramvai.

„Noi nu am pornit de la o sumă. Am pornit de la un minus. În clipa în care am început alergătura, m-am împrumutat de la un prieten pentru un bilet de tramvai cu două călătorii. Însă Dumnezeu ne-a ajutat și am mers mai departe. A fost foarte greu și au fost clipe de adâncă deznădejde, dar am știut de la început că acestea vor veni și am știut că trebuie să fim statornici”, spune părintele Aldea, uitându-se spre geamul din turlă.

Părintele își amintește ce uimit a fost „când, într-o dimineață, la o săptămână după ce începusem să ținem slujbe în biserica mică, în garaj, am găsit 10 oameni care zugrăveau înăuntru”.

Donațiile au început să vină din mai multe părți și construcția unui lăcaș de cult adevărat a început. Garajele au fost zdrobite, și au fost incluse în fundația bisericii actuale, deoarece, „după ce slujisem peste 1.000 de Liturghii, nu puteam folosi garajul la altceva. Trebuia să rămână aici. Cu ajutorul lui Dumnezeu așa a fost”.

„În timpul construcției, a fost construit paraclisul, folosit ca biserică mică”, spune Nicolae Brașoveanu. Până acum au fost investite „7-8 miliarde de lei vechi”, iar banii au venit de la Departamentul Cultelor, diverși sponsori, dar și din donații ale oamenilor din cartier, majoritatea pensionari. Acesta se aștepta ca exteriorul bisericii să fie gata până la 15 august.

„Diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică”

În afară de lipsa fondurilor, părintele s-a înfruntat și cu altfel de probleme de-a lungul celor 11 ani. Reacții negative au venit atât din partea unor enoriași, cât și din partea unor preoți din zonă.

„Probleme s-au ivit, pentru că diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică. Unele persoane s-au împotrivit din cauza unui realism exagerat, crezând că, eu fiind un preot sărac, nu voi putea ridica biserica.

A existat atât aprobarea episcopului de atunci, cât și a patriarhului. E adevărat că au existat persoane chiar din interiorul bisericii care s-au împotrivit construcției. Însă cuvântul patriarhului a fost cel care a contat”, spune preotul.

Principala problemă a oamenii din cartier a fost cea a zgomotului produs de clopote.

„Au fost probleme cu vecinii. Fiecare judecă cu capul lui și fiecare are o anumită părere. Au fost unii care cereau să se tragă clopotele duminica mai târziu. Clopotele nu se pot trage decât înainte de începerea slujbei. În cele din urmă au înțeles. În general sunt binevoitori și ajută. Gardul a fost făcut cu ajutorul oamenilor din zonă”, spune epitropul pe un ton înțelegător.

Părintele crede că nu sunt suficiente biserici pe teritoriul României și că ar fi „corect ca ortodocșii din București să poată merge toți la slujbă”. Acestuia îi este milă de cei care se împotrivesc construcției lăcașelor de cult”.

Mi-e milă de cei care sunt împotriva ridicării unei biserici. Își fac mult rău singuri. După o socoteală dreaptă, avem foarte puține biserici în București. Dacă ne gândim la libertatea religioasă a oamenilor, corect ar fi ca ortodocșii din București să poată merge toți la slujbă. În acest moment, nu pot merge la slujbe decât 100.000 de oameni din 2.000.000 de ortodocși. Nu ar trebui să existe opoziție față de ridicare unei biserici“, spune acesta, pe un ton sobru.

O mână spală pe cealaltă și ambele spală obrazul

Părintele Mihai Aldea încearcă să dea ceva înapoi comunității care l-a ajutat să ridice biserica. Astfel, acesta îi ajută pe cei în ananghie, mobilizând enoriașii, făcând donații și chiar ținând cursuri suplimentare pentru copiii dintr-o școală din apropiere. Acesta nu este mulțumit de numărul de oameni care vin la slujbă, dorindu-și mai mulți enoriași care să înțeleagă stilul de viață creștin.

Lumea vine la slujbă, însă eu nu sunt mulțumit. Eu vreau mai mult decât atât. Încerc să-i ajut pe oameni să înțeleagă că noi trebuie să fim creștini în toată viața noastră, nu numai la slujbă. Trebuie să lucrăm neîncetat. Mulți dintre oameni sunt foarte săraci. Dacă nu am merge pe o mobilizare sufletească neîncetată nu am putea să-i ajutăm pe cei foarte săraci. Nu am fi ajuns să oferim ajutoare și în afara parohiei. Am putut ajuta și când au fost inundații, în Harghita, în Moldova. Ne-a ajutat Dumnezeu prin oamenii care au luptat“, își laudă preotul enoriașii. Biserica a pus accentul pe copiii din centrul din apropiere, dar și pe anumite grupuri de oameni săraci din parohie. Părintele spune despre copiii orfani că „sunt viitorul țării noastre. Sunt o comoară. O comoară care trebuie îngrijită”.

Sursa: România Liberă

 

Comentariu rapcea.ro: Părintele Mihai Aldea este unul dintre puținii preoți curajoși care au mărturisit pe Hristos, predicând deschis despre satanismul documentelor biometrice:

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *