Despre barbatie

 

UNA DINTRE VIRTUȚILE ESENȚIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăția. Încep prin a vă atrage atenția că bărbăția nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobște numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincție între una și celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puțin antrenarea conștiinței în actele sale; pe când, dacă nu greșesc, bărbăția implică demnitatea, convingerea, conștiința. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de ființă superioară, de stăpân pe tine însuți și pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de niște brute, le răspunde fără teamă și le ologește pe vecie. Bărbat este același, dacă chibzuiește să fie și de învățătură reacția sa, de învățătură astfel încât brutele să nu-și repete atacul laș, și să nu transforme brutele în niște invalizi rămași la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el.
Dar nu despre acest soi de curaj și bărbăție ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăție, așa cum reiese ea din următoarele aforisme.
Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noțiunii; el spune: Adevărata bărbăție constă în a ști să suferi. Poetul și dramaturgul Schiller lămurește cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar și cel mai nobil, stă în a învăța să-ți potolești prin tine însuți suferințele, fără a mai târî în ele și alți oameni.
În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuți martori atât ai curajului cât și ai bărbăției, în naivitatea și conștiința sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinței proprii pentru ușurarea suferinței celorlalți. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El își  amintește cele petrecute într-un spital de campanie, la vreme de război.
Cloroformul era pe sfârșite. Cheltuiam din el cât mai puțin și căutam să-l păstrăm pentru operațiile grele.
Mi-au adus un soldat – unul din grenadierii de gardă. Mâna dreaptă îi fusese zdrobită de o sfărâmătură de ghiulea. Trebuia să-i scot din încheietură degetul cel mic. Operația nu era grea, nici primejdioasă; dar era foarte dureroasă și înceată. Îi spusei soldatului:
– Trebuie să-ți scot degetul cel mic.
– Bine, răspunse el liniștit. Scoateți-l.
– Să te adorm?
– E grea operația?
– Are să te doară, dar nu-i nici un pericol.
– Nu-i nimic. Dacă o să mă doară rău, mai bine…
– Dar nu prea mai avem cloroform.
– Cloroformul e doctoria care te adoarme?
– Da.
– A, înțeleg… vreți să păstrați cloroformul cela pentru ceva mai însemnat decât degetul meu cel mic; pentru piciorul sau pentru coapsa vreunui camarad?
– Da, chiar așa.
– Bine… aveți dreptate. Nu mă adormiți, dar haide, repede, repede.
Își ghemui batista în gură, între dinți. Era alb ca hârtia. Sudoarea i se scurgea de pe frunte în picături mari; dar n-a făcut o mișcare, nu s-a plâns, n-a scos un țipăt. După ce fu gata, îl lăudai pentru curajul pe care îl arătase.
– De! spuse el; doar trebuie să se ajute bieții oameni între ei!
Pentru Doamna de Maintenon este nevoie de curaj în tot felul de lucruri mici ce ne revin a făptui, pentru care, în genere, nu credem că avem nevoie de curaj; și nu greșește. Să-i dăm ascultare când își dezvoltă gândurile cu privire la ‘lipsa de curaj’.
Numesc lipsă de curaj, spune ea, acea susceptibilitate în fața oricărui lucru care ți s-ar spune; deprimarea care îi urmează; dorința de a fi întruna căutat, de a fi totdeauna răsplătit când ai săvârșit cea mai mică parte din ce erai dator să faci; dorința de a fi văzut când îndeplinești un lucru lăudabil; de a-ți fi toate pe plac, fără să te ostenești; amărăciunea când vezi că trebuie să-ți îndrepți cusururile. Cred că toate acestea fac parte din lipsa de curaj sufletesc.
Cât privește pe cel trupesc – un semn al lipsei lui este acea dorință de a avea totul de-a gata, care te-ar face să inventezi mașini ce ți-ar aduce toate lucrurile la picioare, ca să nu mai ai nevoie să întinzi mâna să le iei; acea spaimă în fața celei mai mici neplăceri, frica de vânt, de frig, de fum, de praf, de mirosul urât – care te face să te strâmbi ca și cum viața întreagă ar fi nimicită; – acea încetineală în lucru – pe care nu-l faci decât silit și în care nu-ți arde să ai vreun spor, acea nepăsare când e vorba să faci bine ceea ce faci; teama de a fi certat, care e singurul lucru ce te pune în mișcare… întovărășirea cu oameni cari nu te lasă să muncești cum trebuie; neîmplinirea cum trebuie a unui lucru care ți s-a încredințat; nerăbdarea care te împiedică să aștepți liniștit un lucru.

Cele ce am citit împreună surprind, parcă, o fațetă a curajului la care nu cugetăm. Nu curajul  de a lupta fizic, ci curajul de a lupta pe plan moral – ceea ce cu siguranță mai bine este acoperit de substantivul: bărbăție. A avea tăria să înfrunți viața, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei, precum trezitul devreme, păstrarea cumpătării în toate, apucatul de muncă de cum  ne deșteptăm, încrâncenarea de a duce orice  activitate la capăt și de a o săvârși tinzând către perfecțiune, tăria de a ne confrunta cu părerile oamenilor, când suntem siguri că dreptatea noi suntem  aceia care o deținem, armonizarea înclinărilor noastre cu cele ce ne poate oferi clima, situația noatră în societate, sănătatea personală, familia și așa mai departe. Și, mai cu osebire, înțelepciunea de a nu ne plânge întruna, ostenind astfel prieteniile și iubirea ce ne sunt dăruite, precum și vitejia de a suferi bolile fără crâcnire, ca și celelalte suferințe fizice și morale. Să nu ne numărăm printre aceia pentru care viața, de departe, e trandafir, iar de aproape borș cu știr. Dimpotrivă, pentru dreptul tău la bărbăție, să te prinzi de piept cu Dumnezeu, cum zice românul, că fără bărbăție ești o cârpă și nimica nu prețuiești… Pentru antici, cei îndrazneți sunt neîncetat însoțiți de noroc și toate le izbutesc. Virgiliu a scris-o în ENEIDA sa: Audaces fortuna luvat - pe cei îndrăzneți îi ajută norocul. Eu aș adăuga că, dacă îndrăznești, norocul ți-l faci singur (desigur, dacă-ți stă Dumnezeu aproape…).
Poetul N. Davidescu a surprins cu mare subtilitate pierderea acestui curaj necesar zi de zi, pomenit de Doamna de Maintenon, curajul necesar nu pentru a înfrunta vrăjmași, nu pentru a cuceri locuri de frunte în societate, nu pentru a-ți depăși contemporanii în descoperiri, în realizări, în participarea creatoare la existența comună, ci necesar pentru a săvârși gesturile uzuale ale vieții. O atare lipsă de curaj te face să preferi a nu mai ieși din casă, din, cum scrie el:
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvățăm pe nesimțite
Cu a morții veșnică banalitate,
preferi, spuneam, a nu mai vizita și a nu mai primi pe nimeni, a căuta vegetarea, a te preschimba încetul cu încetul în plantă, ori în animal ce hibernează, fugind de cerințele de perpetuă mișcare ale vieții umane.
Să citim împreună poema sa:

UMBRA CAMERILOR

                           Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, și-n care sufletele noastre
                           Se-mprăștie tăcute și senine
                           Și se deschid ca florile în glastre,
                           În mijlocul tăcerii lor depline.

                           În draperia mobilelor grele
                           De pulberea nostalgicelor vise,
                           Și-n galbenul masivelor perdele
                           De-a pururea ușor întredeschise,
                           Ne risipim ca niște vechi dantele.

                           De-aici, al nostru suflet, când se-adună
                           Se furișează, pentru-ntâia oară
                           Prin draperii, discret, și împreună
                           În leneșele nopți de primăvară
                           Cu strălucirea razelor de lună.

Apoi nimic; puțină poezie,
Închisă-n ritmuri de epitalame,
                           Se-mprăștie pe-a umbrei trândăvie
                           Și caută ca, pe minore game,
                           Să prăfuească tot ce-a fost să fie.

                           Vieața pregetă de-a mai străbate
                           Cu frământările-i necontenite,
                           Cavourile-acestea-anticipate,
                           În care ne-vățăm pe nesimțite
                           Cu a morții veșnică banalitate.

Poate că bărbăția cea mai mare îți trebuie pentru a-ți recunoaște limitele și neputințele, cu sinceritate, în termeni creștinești, bărbăția cea mai mare este să fii smerit în toate, să te recunoști sărac cu duhul, treabă foarte grea, de voim s-o facem cu toată onestitatea, pentru că omul este ființă orgolioasă, ba și mai rău, vanitoasă. Mult curaj îți trebuie să lupți cu tine, dar și mai mult pentru a-l lua pe Dumnezeu drept țintă neîncetată, recunoscând că nici măcar nu ești în stare să te rogi cum  se cuvine; iar după această mărturisire, curajul de a trece la fapta Rugăciunii.
Dați ascultare lui Samuel Smiles, acest mare gânditor asupra caracterului: el pune chestiunea în termeni neezitanți: Bărbăția ce se traduce prin eforturi tăcute, care îndrăznește să sufere toate și să le suporte din dragoste pentru adevăr și datorie, este mai eroică decât faptele mărețe ale curajului fizic, sau decât acelea ce sunt recompensate prin onoruri și titluri, ori decât laurii adesea muiați în sânge.
Curajul moral este acela ce caracterizează veritabila măreție a bărbatului și a femeii; bărbăția de a grăi adevărul; de a fi drept și cinstit; bărbăția de a rezista ispitei și de a-ți face datoria. Bărbatul și femeia, dacă nu posedă această virtute, nu pot fi siguri că le pot păstra pe celelalte.
Același psiholog britanic pune accentul pe zona cea mai indicată pentru întărirea bărbăției, deoarece aci, în creuzetul afirmării personalității – căci la acea misterioasă cămară lăuntrică mă refer – dacă nu participi cu toate forțele tale, riști să dobândești un monstru ce-ți poartă numele și chipul, dar se exprimă cu o mie de guri, acelea ale semenilor săi, și-i lipsește un mijloc de a se exprima pe sine. Termenii lui Smiles sunt: Calitatea de a fi întreprinzător, a intelectului, constituie una dintre condițiile vitale ale independenței caracterului. Este necesar ca omul să aibă bărbăția de a fi el însuși și nu umbra sau ecoul altcuiva. Trebuie ca el să-și exerseze propriile facultăți și să-și exprime simțămintele proprii. Datorăm să aducem în discuție opiniile noastre și să ne formăm convingeri. S-a spus că acela care nu îndrăznește să aibe o opinie este un  laș; că acela care nu vrea s-o aibă de bună seamă este un leneș; iar acela care n-o poate avea, fără doar și poate  e un prost.
Priviți în urma dumneavoastră la anii regimului comunist, de care abia a scăpat țara noastră: cel mai mare rău pe care ni l-a făcut dictatura este acela de a ne fi ascuns câte suntem în stare să făptuim de unii singuri, ce curaj fără seamăn stă îngropat în inimile fiecărui copil, adolescent și ins matur din neamul nostru, cum oricare dintre noi își poate îndemna viața într-o cursă fără istovire îndreptată către zenit. Priviți în jurul dumneavoastră: pretutindeni se repară, se întregesc, se înfrumusețează case particulare existente, când nu se clădesc altele noi. Se deschid dughene pe fiece stradă, dacă nu magazine ultraluxoase. Mici ateliere dau un rost nou pivnițelor și curților, iar fabricile se încropesc și ele cum pot. Au apărut universități particulare puzderie, noi posturi de radio și televiziune, gazete câte nu și-a putut nimeni închipui că vor fi citite, edituri de asemeni. Curajul românului nu îngăduie îndoială. Fiecare om se ia la întrecere cu toți, dar și cu sine însuși. Or, comuismul a lovit capul ce îndrăznea să se sumeată pentru a izbuti ceva personal; iar dacă nu l-a izbit, l-a umilit și i-a furat ideile și munca. Scriai o carte, făceai o cercetare științifică, o invenție? O semnau toți șefii tăi direcți și indirecți, înaintea ta, și tu erai socotit un fericit dacă apărea și numele tău printre ale autorilor, nu rareori cu studiile făcute la locul de producție, adică urmând cursuri fără frecvență, absolvite cu plocoane sau amenințări. Erai atât de bun în munca ta încât să primești o răsplată internațională, ori o bursă de studiu? Aceiași profitori și ploșnițe ale roadelor intelectuale se bucurau de pe urma trudei tale. Se comunica savanților, rectorilor sau oricui te aprecia că erai bolnav și nu puteai părăsi țara, iar paraziții plecau în locul tău, făcând poporul de rușine cu lipsa lor de carte, de pregătire și de personalitate. Românul n-a știut câte poate cuceri, realiza, dobândi; abia acum deschide ochii asupra vieții. Românul n-a avut libertatea de a fi el însuși.

Aveți astăzi bărbăția să fiți voi înșivă!

sursa: http://literaturasidetentie.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *