Cugetarile unei inimi smerite – ”Toate se vor umple de Antihrist”

de Cornel Galben

Sub acest generic, editurile Cartea Ortodoxă și Egumenița ne restituie unul din cele mai importante documente ale ortodoxiei, Cugetările unei inimi smerite, text scris în secolul al XV-lea de monahul Vasile și păstrat în Biblioteca Vaticanului, de unde a fost readus la lumină în tălmăcirea lui Ștefan Voronca.

Manuscrisul are la bază notele făcute de monah în urma discuției cu un bătrân ascet, viețuitor într-una din mănăstirile din preajma Constantinopolului, adnotate la rândul lor de traducător, care ne înlesnește astfel mai buna înțelegere. Bunăvoința bătrânului de vrednică pomenire de a-și primi ucenicii în momente de cumpănă, ce prevesteau trecerea sa la Domnul, ne-a încălzit și nouă inimile, întrucât dulceața și înțelepciunea cuvintelor sale ne-au copleșit din prima clipă, cu atât mai mult cu cât acestea se constituie nu numai într-un îndrumar de viață duhovnicească, ci și într-un avertisment cutremurător privitor la venirea Antihristului.

Pentru orice minte lucidă, profețiile bătrânului rămas anonim ar trebui să ne pună serios pe gânduri, deoarece vremurile groaznice prevăzute de el că vor veni sunt mult mai aproape decât de închipuim și, dacă nu revenim la dreapta credință și la pocăință, există pericolul real ca vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos să ia în captivitate întreg pământul, iar Marea Biserică să înceteze să mai fie biserică a lui Dumnezeu.

„Omul – ne atenționează ascetul – va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării și stăpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat și cu totul epuizat de singura grijă de a supraviețui, încât pentru viața duhovnicească el nu va avea nici bunăvoință, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece și aceștia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovnicește profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferințe și al haosului din lume va apărea Antihrist. El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun și înțelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaș al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran și un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe nimeni niciodată și nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale și al vieții acesteia, ba și fiecare cuvânt, fiecare mișcare a facultăților mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfățișarea feței să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta „măști de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundațiile; tornade și furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare; erupții vulcanice, cutremure și boli între oameni, animale și plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-și binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, și astfel se va sărăci cu totul. Și numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deși în cele mai slugarnice și josnice condiții de sărăcie totală și dispreț pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăție drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creației, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veșnicie, după cuvintele Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.

Îndemnul firesc în urma acestor înfricoșătoare prevestiri este să luăm aminte la semne și pe cât posibil să amânăm instaurarea acestei agonii, știut fiind că„timpul venirii sfârșitului stă în mâinile lui Dumnezeu – dar și în mâinile oamenilor”. O putem face numai prețuind timpul vieții încredințat de Dumnezeu pentru a lucra la mântuirea sufletului, numai fiind în permanență treji și priveghind ca vrăjmașii să nu ne apuce aripile, numai suferind ispitele pentru a ne face ostași încercați ai lui Hristos, numai primind cu bucurie și vrednicie Duhul Sfânt, numai lăsându-ne, aidoma bătrânului, răpiți în rugăciune.

Și dacă vrăjmașul nostru din afară este diavolul, care ne „atacă din toate părțile și niciodată nu ne dă pace, și față de care neîncetat trebuie să stăm împotrivă”, la fel de atenți se impune să fim și cu vrăjmașul existent înlăuntrul inimilor noastre, care se metamorfozează în griji, frământări, mâhniri, primejdii, rele împrejurări și oamenii cei răi din lumea înconjurătoare, apoi în „timpul însuși care ne mănâncă viața, ducându-ne spre bătrânețe și la neputințele acesteia, astfel că la temelie avem foarte puțin timp pentru a lucra la mântuirea sufletelor noastre”.

Scopul oricărui creștin ar trebui, așadar, să fie înfrângerea acestor vrăjmași, pentru a putea să „venim la Dumnezeu și să stăm în el pentru totdeauna”. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu a luat asupra Sa omenitatea, și pentru că Dumnezeu-Omul a adus în firea umană viață, sfințenie și nemurire, îndreptând, înnoind și înviind astfel firea umană, cu acest leac în firea omenească, El a biruit păcatul și moartea. Omului, adică fiecărei persoane, i se cere să-și însușească acest leac și să folosească acea putere dumnezeiască pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el să poată birui înăuntrul său urmările Căderii. Este firesc ca omul să primească harul; dacă nu-l va primi, nu se va mântui.”

În viziunea bătrânului ascet, rolul harului Duhului Sfânt în mântuire este vital, pentru că nu este suficient numai să te ferești de păcat sau să ai hotărâre în inimă dacă nu ai și ajutor de sus, ajutor fără de care „este cu neputință a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă între om și alt om, ci o luptă a unui muritor împotriva morții, lupta cărnii împotriva duhurilor netrupești ale răului, lupta unei ființe umane neputincioase împotriva prințului acestei lumi; și numai prin harul Duhului Sfânt ești destul de tare să-ți biruiești potrivnicii”.

Pornind de aici, cea mai însemnată cerere la Dumnezeu nu este aceea de a ne da bogății, sănătate sau cine știe ce alte minunății, de a ne feri de greutăți și de necazuri, ci de a-L implora să ne dea harul Duhului Sfânt și de a ne „umple sufletul până la revărsare, până la capătul puterilor”. Altfel spus, trebuie să cerem să ne „primească, încă din viața aceasta, în Împărăția Cerurilor”, să ne dea „arvuna și începutul viitorului, desfătarea cea veșnică”.

Avem, tocmai de aceea, datoria de a ne preda voii lui Dumnezeu, fără însă a renunța la lupta cu vrăjmașul, ci, dimpotrivă, apucând armele, mustrându-ne pentru slăbiciune și respingând atacurile cu convingerea nețărmurită că suntem ostașii lui Hristos și că, ieșind învingători, ne vom bucura de „pace, cinste și fericire în veacul ce va să vină”.

Cu alte cuvinte, nu e neapărată nevoie să așteptăm Apocalipsa pentru a ne întâlni cu Hristos, ci putem să ne întâlnim cu El încă de pe acum, trăind în smerenie, scăpând de păcatul aruncării vinii asupra altora, făcând fapte bune, folosind, practic, fiecare clipă pentru Dumnezeu. Smeritul bătrân, căruia i se umpleau ochii de tristețe numai din mila ce i se făcea față de întreaga lume ce se afundase încă din vremea sa în păcate și nenorociri, ne dă suficiente pilde și sfaturi pentru a ne putea mântui, între care putem aminti căutarea oamenilor purtători de Dumnezeu, citirea cărților duhovnicești, facerea de bine altora, dăruirea totală pentru a recâștiga comoara pierdută și a o păzi de furi. Excelentă ni s-a părut, bunăoară, pilda legată de votul tăcerii, știut fiind că pentru orice cuvânt rostit în deșert vom da socoteală în ziua judecății, dar nu mai puțin lămuritoare sunt și referirile la Vechiul și Noul Testament și, mai ales, delimitarea clară între creștinul ortodox și cel apusean, care în viziunea sa nu e creștin, ci păgân.

O restituire cu adevărat de excepție, o carte vie la cinci secole de la scriere, inspirată de harul Duhului Sfânt, redată nouă tot prin pronie cerească și indispensabilă în lupta mereu mai aspră cu duhurile acestor vremuri prevestitoare de Apocalipsă și cu noi înșine. Căutați-o și vă asigur că nu o veți lăsa din mână până ce nu veți ajunge la ultima filă!

Sursa: cartiortodoxe.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *