Iadul inchisorilor comuniste. Marturia exceptionala a unui supravietuitor al Holocaustului Rosu: Parintele Vasile Patrascu ( 1 ianuarie 1922, Barlad – † 23 septembrie 2006, Bucuresti ): Jidovii sunt vinovati de Holocaust impotriva poporului roman! Cei mai multi dintre tortionari…ERAU JIDOVI DIN RUSIA!

M-am născut în ianuarie 1922 în orașul Bârlad, din români ortodocși din neam în neam. Am urmat școala primară și liceul în orașul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din București.

Am fost arestat la 16 mai 1948 și condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toți deținuții politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranței statului”.

Am trecut prin următoarele temnițe ale „raiului bolșevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Pitești, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galați în mai multe rânduri, Focșani, Ploiești în două rânduri, Codlea, Iași, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 și 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnați am fost expediați la Pitești, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), șeful anchetelor pe țară, de ofițerul politic de la Pitești, Marina Ițicovici, și alții din echipa lor.

În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri și mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iași, Suceava, Cluj, Timișoara, Craiova, Brașov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus și șapte, și nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat și 20-30 de deținuți – ca viermii în rană…

Toți deținuții au trecut prin fața lui Marina Ițicovici, care nota capacitatea de rezistență a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare și zvârlindu-i pe priciuri ca niște pachete cu oase și carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Țurcanu și echipei lui.

În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine și nu conta unde te loveau. În fața mea, unul a primit o lovitură în ficat și a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) și îți făceau „botezul” până la gât, fără să-ți dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc și să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară și scoteam fistule cu sânge și puroi. Fesele și tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca niște butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfășurat picioarele în niște izmene ude, ridicându-le pe pereți. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spațiul dintre perete și prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer și am proptit coatele pe ciment. Am ținut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer și toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol, șef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuș. La ordinul lui: „Bandiților, sub priciuri fuga marș!”, toți intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în același loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mișca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subțire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine și aud vocea lui Mărtinuș: „Ce faci, banditule?” Eu, liniștit și simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce și făceam. Parcă i-aș fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuțit.

În Camera 2 Subsol, unde era șef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela și o lingură ca să „împărtășesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfășurată în sfoară și mi-au dat în cap. M-am prăbușit. M-au udat cu apă și m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea niște dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile și o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieșindu-mi din piele, cu un fir foarte subțire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalți: „Bandiților, îl vedeți? Toți veți fi ca el!”

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paști au făcut „demascarea” preoților și călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos și știu și cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Pitești cred că a fost mai rău decât în iad…

La Aiud am stat în zarcă și în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iași, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colțul celulei, afară de închidere-deschidere și mese. În felul acesta zburau zilele ca și cum nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur și m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de ață din saltea, le-a răsucit, le-a sfințit ca epitrahil și apoi m-a spovedit. În temniță și în prizonierat, așa au făcut preoții ortodocși români…

Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniță și acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de parașută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preț pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul și îl frământam. După aceea, luam bucăți cât mazărea și le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte și puneam pe biluțele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde și iar plate. Se uscau și le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ștergeam niciodată sau la gulerul și manșetele unei cămăși. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziție nu puteau să-și dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toți în genunchi în celule și ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ținut șapte zile și șapte nopți pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofițerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile și Epistolele, ca să nu le uit.

În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie și cerneală ca să scriu o declarație. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost și nu voi fi nici o secundă din viața mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătrașcu”.

Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simțit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în șase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feței, m-au pus în dubă și m-au expediat la penitenciarul Focșani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic și am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport și dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deținut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focșani mi-a spus că n-a văzut în viața lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era rația – și Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani și ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoți, între care era și părintele Ilie Lăcătușu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoștea. Mama a ieșit afară și a întrebat cine e. Știa că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o și am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata și mi-a răspuns că e plecat la țară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, și am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieți ai lui erau în temniță. Acela a fost cel mai greu moment din viața mea.

La ieșirea din temniță, i-am închinat toată suferința mea lui Dumnezeu:

– Doamne, Ție Îți închin toată suferința mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluiește-i și-i sfințește pe dânșii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului și a minții e să iubești pentru a putea ierta”.

La ieșirea din temniță, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Și am rămas în lume…

Spune legenda că a fost o țară

Cu holde de aur și cer fermecat,

Cu freamăt de codru și cântec de ape,

Cu sfinte troițe pe uliți de sat.

Și-n țara aceea de vremi îngropată

Vegheau voievozi pe-ntinsele zări:

Ștefan la Suceava, Mihai dinspre Turda

La Olt Domnul Tudor și vajnici flăcăi.

Pornește furtuna și iadul prin țară,

Legenda nu spune câți morți au pierit.

Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire

De morți fără cruce, rodind însutit…

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătrașcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veșnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat și uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie și, mai ales, plină de duhul blândeții creștinești.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat științele economice și teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenței, a intrat în rândurile Frăției de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigența și pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-și apoi lupta pentru credință și neam, ca preot, până la sfârșitul vieții.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate și bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Pitești nu au reușit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Pitești l-a oțelit și l-a întărit în credință. Ca și altor „piteșteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătrașcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în fața Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

Primul lucru care îți atrăgea atenția când intrai în frumoasa și înflorita curte a bisericii era mulțimea de cruci mici și albe, care străjuiau osemintele unor preoți, adunate de Părintele Vasile de pe la bisericile demolate în vremea comunismului.

Peste tot era evident spiritul de gospodar și de gestionar al Părintelui. Dintr-o săracă biserică sătească, harul și strădania sa au ctitorit un adevărat loc de pelerinaj, care aduna credincioși de prin satele vecine, din București și chiar din alte colțuri ale țării. Vechea biserică a fost consolidată, renovată și pictată, iar în curtea acesteia Părintele Vasile a clădit o casă parohială, înconjurată de o frumoasă grădină cu flori și arbori ornamentali. De asemenea, Părintele a realizat și alte ctitorii și a ajutat unele parohii în nevoie.

Crucile monumentale de neon pe care Părintele le-a ridicat în curtea bisericii, în fața Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele și în alte locuri bine chibzuite înfiorează cu lumina lor și pe cel mai indiferent trecător, care parcă se trezește și își face semnul Crucii.

Ca preot slujitor, Părintele Vasile se impunea prin sârguința cu care slujea, fără a omite nici o iotă din tipic. Fiecare slujbă era o jertfă, a sa proprie și a credincioșilor din biserică – prin meticulozitatea cu care slujea, prin conștiinciozitatea cu care citea toate pomelnicele anului, prin ordinea și disciplina care stăpânea în biserică. Liturghia de Duminică începea pentru el dis-de-dimineață și se sfârșea pe la ora 14. Majoritatea credincioșilor stăteau în genunchi în tot timpul Liturghiei, ore întregi, nu pentru că Părintele le-ar fi impus aceasta, ci numai pentru că așa simțeau ei nevoia să se roage în starea de cucernicie ce domnea în biserică.

Duhovnic cu har, neobosit și căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ți împlinești canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curățirii sufletești și a recunoștinței.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credința vindecării sufletești și trupești, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alți doi preoți, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieștii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuiește și-i îmbolnăvește pe credincioși.

Aproape totdeauna în fața altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se întețeau atunci când Părintele ieșea în fața altarului și începea să citească dezlegările și molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd și acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit și arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci !” – și urletele amuțeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simțea că arde toată, deși temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile și-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Și, cu multă rugăciune și strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulțumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam și îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simțea asta și, deși nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori și povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine ești?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Și am să te ologesc!” În aceeași lună, un câine l-a mușcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniți de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruțare și cu icoane înspăimântătoare, consecințele avortului, ale vrăjitoriilor, precum și ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătrașcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun și drept, care ne-a ajutat neprecupețit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioși, plini de recunoștință, ca să mulțumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral și material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte și să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului! http://www.familiaortodoxa.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *