Un articol interesant: Mituri despre manele

În dialogul platonic Ion, Socrate îi reproșează unui rapsod că iubește un singur artist și un singur fel de artă și că astfel nu iubește artiștii și arta. Ideea lui Socrate e că inspirația poate lovi oriunde, indiferent de personalitatea și condiția socială a unui artist, de locul sau de genul în care se exprimă acesta. Vă amintiți de războaiele din anii ’90 dintre rockeri și depechari, de dogmatismul adolescenților care jurau pe un singur fel de muzică și le disprețuiau pe toate celelalte? Între timp, războiul s-a cam terminat, dar toate tunurile s-au pus pe manele și maneliști. N-o să fac o analiză a motivelor pentru care manelele primesc atîtea șuturi nemeritate în bot, a făcut-o Adrian Schiop aici. Ce mă interesează e să prind, foarte pe scurt, cîteva prejudecăți estetice și să le deșurubez.

de Dan Sociu

 

Principala prejudecată, care le înglobează pe toate celelalte, e aceasta:

Manelele au conținut și limbaj vulgar, imoral

În primul rînd, de cîteva sute de ani arta s-a eliberat din serviciul comunității, a devenit o zonă liberă de moralitate și didacticism, o zonă de experiment mental. Se poate face bineînțeles artă etică, dar nu asta e neapărat prima grijă a artistului și nici a receptorului. Artistul deține acea „capacitate negativă”, cum o numea John Keats, abilitatea de a se pune în pielea oricui și de a-i exprima subiectivitatea. Cel mai impresionant exemplu de „negative capability” e Shakespeare, care a creat zeci de lumi și personaje, dar despre ale cărui valori personale – morale, politice, religioase etc. – nu știm nimic. E deci un semn de retardare estetică să le reproșezi așa ceva muzicienilor. Să ne prefacem totuși că Shakespeare n-a existat și să vedem cît de solid e acest reproș.

Să luăm „muzica bună”, „muzica adevărată”, cea pentru care se cheltuie milioane de euro din bani publici – sărind peste faptul binecunoscut, dar nu prea relevant, că lui Hitler îi plăcea Wagner și ofițerii naziști ascultau Bach în lagăre, hai să vedem care e conținutul marilor opere occidentale: în Traviata e vorba de o curtezană, deci o prostituată de lux, Violetta Valery, în Manon Lescaut la fel, Carmen e o prostituată ordinară care moare omorîtă, în Cosi fan tutte ambele fete își înșală iubiții, Norina din Don Pasquale se mărită din interes și își trage și un amant, Senta din Olandezul și Elsa din Lohengrin își trădează iubiții, fetele dinMadame Butterfly, Boema și Rigoletto se cam sinucid, un act profund imoral etc. etc. (mulțumesc Iuliei Toea Mureșan pentru detalii).

În schimb, valorile promovate de manele sunt profund conservatoare: dragostea, sacrificiul pentru copii, părinții, frații, familia, monogamia, credința în Dumnezeu. E adevărat că în anii ’90 primele manele aveau texte mai frivole, venite cumva pe linia cîntecului de petrecere (deloc disprețuit de elite, care se amuză la petreceri cu melodii deocheate, atîta vreme cît sunt înconjurate de aura falsă a vechimii lor), dar între timp genul s-a mai schimbat. Nu există cuvinte buruienoase în manele, dimpotrivă, versurile sunt romantice, platonice (în sensul de idealizare a dragostei), majoritatea cîntecelor aflîndu-se în continuarea respectabilelor tradiții occidentale ale trubadurilor și ale poeziei orientale. Atitudinea interpreților e una caldă, deloc ironică, cu excepția cîntecelor de șmecherie, care nu sunt luate cu adevărat în serios nici de cîntăreți, nici de public, fiind considerate simple melodii de distracție. Faceți o comparație între pasiunea cu care cîntă un manelist și vocile sictirite din pop-ul românesc, cel pe care îl auzi întruna la posturile de radio și televiziune.

Banii sunt un subiect mai puțin abordat de manele pe cît se crede și e pînă la urmă un subiect vulgar doar pentru cei care îi au, așa cum oamenii sănătoși nu vorbesc despre ficatul sau stomacul lor. Maneliștii cîntă în primul rînd pentru oameni care s-au născut în insecuritate materială și care idealizează banii, apreciindu-i, alături de dragoste și familie, ca surse sigure ale fericirii. În acest punct mai apare un motiv de dispreț față de maneliști: nu sunt artiști adevărați pentru că prestează pe bani. E o prostie care nici nu merită discutată, majoritatea artiștilor vor și bani, iar maneliștii muncesc mult ca să-i cîștige, au cîntări în fiecare zi, compun enorm, unii scot cîte 4-5 albume pe an (și de aceea, din păcate, multe sunt rebuturi – dar așa e în orice fel de artă, 90% eșecuri și foarte puține atinse de inspirație).

Nu numai banii sunt un subiect vulgar, dar orice mărci ale realismului. Românii au o problemă cu realismul, avem foarte puțină literatură realistă, foarte puțin teatru realist, iar cînd a apărut Cristi Puiu clișeul no1 era „de ce aș vrea să văd la cinema ce văd toată ziua pe stradă?”. Dacă britanicii au ajuns să se sature de realism și de mărci ale realului în artă, românii sunt fanii convinși ai evazionismului. Maneliștii, spre deosebire de atîția alți artiști români, știu exact unde trăiesc, nu li se pare că se trezesc dimineața în New York, și exploatează la maxim această bună-situare în realitate (și uneori realități grave, cum e în piesa de mai jos).

Sunt patetice, excesive

Da, sunt, arta e și patetică și cea mai bună artă e cea care te mișcă, nu cea care îți dă de gîndit sau numai te relaxează. Cum spunea interlocutorul lui Socrate din același dialog, Ion,„dacă îi fac să plîngă, eu o să rîd la urmă, cînd îmi voi primi plata; dacă îi fac să rîdă, o să plîng eu la sfîrșit, cînd îmi voi primi banii”.

Cineva îmi spunea că nu-i plac maneliștii pentru că au voci „penale”, aka sentimentale. Jeluirea e ridicolă pentru urechile celor care se vor cool, dar coolul e o fază a tinereții, care se termină cînd îți vine prima ambulanță la poartă. Oricum, e un reproș ipocrit, aceiași oameni care disprețuiesc patetismul manelelor îl apreciază pe cel al muzicii lăutărești, o muzică, nu-i așa, de tradiție, aureolată de minciuna vechimii.

Nu e obligatoriu să-ți placă (totuși, deloc? niciuna? nici un pic?), dar cînd te înverșunezi împotriva lor, cînd le respingi visceral, e un semn că altceva te mănîncă. Te mănîncă, înainte de orice, rasismul – manelele sunt țigănie, vocile maneliștilor sunt penale pentru că sunt voci de țigan. O explicație mai sofisticată – dar care nu o exclude pe precedenta – ar fi că românii se trag din aceeași supă socială, egalitară, din care unii au parvenit, material sau intelectual, și prima grijă a oricărui parvenit e să se distanțeze de mediul din care provine. Următoarea generație va fi probabil mai relaxată și va tolera mai ușor indezirabilul din societatea românească. Ironia e că peste ani lumea bună va asculta la petreceri manele cum ascultă acum Cristian Vasile, Siminică sau Romica Puceanu. Bine ar fi, măcar ca să nu-și limiteze aiurea plăcerile vieții, să încerce totuși de pe acum să iasă din provincialism și din adolescență și să aprecieze inspirația oriunde s-ar manifesta.

 Comentariu rapcea.ro: Opinia mea despre tigani, tiganizare, manele si rolul manelelor – de agent patogen cu efecte devastatoare asupra organismului moral al Neamului Romanesc, le-am enuntat in materialul ce poate fi citit aici: http://rapcea.ro/2010/08/rasa-i-realitate/
Este foarte interesant faptul ca s-a gasit totusi un om cult (dovada limbajul folosit in articol si resursele evocate) sa apere un gen muzical specific etniei tiganesti. Cine este insa autorul acestui articol ?
Marturisesc ca nu auzisem de domnul Dan Sociu, poet, scriitor si jurnalist. Asa ca am inceput sa ii caut realizarile si radacinile, ca sa incerc sa imi dau seama “cine-l tine pe-asta in brate” (cum spunea intr-o sceneta umoristica regretatul Toma Caragiu). Problema este ca nu te poti increde doar in wikipedia, care inghite orice, pana la proba contrarie. Si ce gasesc ? Multe, prea multe indicii ca baiatul cu pricina este in gasca pseudo-intelectualilor neo-comunisti care au confiscat cultura de dupa 90 (Plesu – Liiceanu – Patapievici). Lamuriri despre gasca cu pricina gasiti aici: pe http://romaniamurdara.ro/ In momentul in care Polirom iti publica in acelasi an (2008) doua volume, ori esti un Eminescu, ori faci parte din gasca (vezi http://romaniamurdara.ro/?p=8)
 Si exact ca manelistii, domnul in cauza – pe langa versuri, probabil mai scrie si la comanda. Intrebarea este Qui prodest !? Cui Foloseste aceasta argumentatie savanta – dar fortata, care balmajeste de cap pe orice cititor mai putin informat si ferm in convingeri ?!  Oare cat si-o fi luat pe “maneaua” asta de articol ?!
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *