OMUL CARE CĂLĂTOREA SINGUR

95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chișinău

 

Salonul Internațional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Națională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chișinău, recenta producție editorială a Patriarhiei Române și a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit și cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011. Cărțile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoți din Chișinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi și  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărți. Acum consider că

merită să  atragem atenția asupra unui autor care, deși a iubit mult Basarabia și a suferit toată viața pentru această margine de țară, nu este cunoscut și citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau șase dintre cărțile sale, editate de Sophia (București) și Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfășurat Salonul Internațional de Carte.

Apariția prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincție între cei doi poeți români ce purtau același nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamț, despre care a scris o carte excepțională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creștinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăște să-l sfințească prin felul în care-și va trăi viața. Este cazul să cercetăm dacă nu a și reușit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franța, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărțile sale de Memorii apărute în 1986 și 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informație despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaților și despre adolescența sa, adică cei 8 ani petrecuți în Chișinău, unde-și făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conștientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut și ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la acești aproape 200 de ani de înstrăinare și martiriu. Cât sânge și energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitențe românești din anii 1856-1878, 1918-1940 și 1941-1944! Obișnuiți cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte și de mari personalități care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puțin a supraviețuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficțional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiță Ciocioi și editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul și din afara țării. Citiți și vă convingeți.

Nu vom înțelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepție, anul 1856) și totul cade pe umerii unor personalități-kamikaze. Printre cei mai curajoși, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei și  le reproșa unora că „Ghica Vodă și-a pierdut viața odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt rușii și se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viața pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoși au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma și alți câțiva oamenii preocupați de soarta Basarabiei. Desigur că sunt și mulți despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părțile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupație sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupației de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum și pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar și de alți ziariști care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-și face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeași perioadă, prin campanii de presă, de aceeași revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicații pentru conținutul anticomunist al cărții sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câștigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălți și a găsit orașul ars, soldații germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină și l-au ajutat să găsească o mașină pentru a se deplasa la Chișinău. „Cum vă puteați situa de partea Axei?“ Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înțelege cei care erau programați să justifice doar Rezistența antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefațase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegați cărțile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceți mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpățâna să susțină că numai adevărul lui era just și rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanșat campania de presă, care nu s-a mulțumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofițer S.S.“ și „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franța, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual și alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniță a comuniștilor, este periodic pusă în mișcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariștii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Șocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română și nu locuise în România, deși avea multe bănci acolo.

 

Chișinăul și groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliștii francezii în cărțile lui Gheorghiu au fost omniprezenții partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chișinău (cei care lucrează pentru comuniști) afirmă că au existat și au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca și în Franța postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărțile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani și despre consecințele luptei lor împotriva României. Deși poate nici acum Occidentul nu vrea să se știe despre ei, vom încerca să descâlcim niște ițe acum, cu prilejul hramului, de ziua orașului Chișinău.

Aflăm și din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiați în biserici. Și Geo Bogza scria despre această „țară de pământ“ și despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi și vara, prin țărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufletește.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălți, singur, fără a se alătura unei unități militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea orașul cu toate casele arse, fără lumini și fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenți mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldați germani care dirijau circulația. Acești cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român și i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice mașină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât orașul nu a fost curățat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălți și că detașamentele de partizani au dat foc orașului după retragerea armatei ruse și înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră uciși de explozii“.

Ajuns la Chișinău, reporterul aude peste tot aceeași propoziție: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl șoca: „Civili basarabeni, organizați în detașamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruși, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roșii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume și fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adeverește: află nume de milițieni sovietici, de comandanți ai detașamentelor de partizani – aproape toate evreiești. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescență de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în același stil: știe toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chișinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala orașului, metamorfozată în Sală de expoziții, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălășluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realitățile constatate de reporterul revoltat, așa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chișinău, mulți dintre ei evrei.

Numai preoții erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanți și de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoții basarabeni după război? Refugiați în România pustiită de comunism sau deportați și uciși în spațiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu și pentru basarabeni: faptele ocupanților ruși sau lovitura de cuțit  înfiptă în spate de cetățenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populație, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, și abia acum înțelegem că, astfel, se făcea loc de țară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populației Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înțelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărnicește, poate fără să-și dea seama, niște planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului și a uitării: „Toți au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este și acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist și de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconștienților de pe ambele maluri ale Prutului. În tinerețe îl frământa problema jumătăților de adevăr. Reporterii trimiși de părțile beligerante reflectă jumătățile aceluiași unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâți de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roșie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, și rămăseseră doar unitățile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate și utilajele de transport ale unei formațiuni de partizani. Rămăseseră și documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta și în Crimeea. Și o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanțele lor – toate de proveniență românească, cumpărate pe banii cetățenilor României“. Cu ele erau împușcați soldații români de către concetățenii lor cu nume străine. Și le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate și alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudență. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Știa (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chișinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură față de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoților și poeților“. C. V. Gheorghiu era și poet și preot, și nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărțile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuși, arestat și condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcționari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franța anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferința.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaște suferința acestor personalități singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinței exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu știm despre suferințele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învățase acolo să facă orice lucru cu răbdare și să aștepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereți. Atunci soldații îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg și ei veneau și mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârșit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilințele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadați de excrescențe roșii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, și-a târât picioarele tot restul vieții – deprindere din anii când li se luau șireturile de la încălțăminte. Așa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnaliști, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în fața lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost uciși sau deportați. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilații noștri înțeleg poate cel mai bine semnificația cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viața insultat și de presa de stânga și de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiștii merg și mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaște suferința celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această lașitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljenițîn se arată lipsit de onestitate și loialitate față de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 și 1905 în Zona de Rezidență, unde erau tolerați să locuiască evreii din Imperiul Țarist: Kiev, Odesa, Kamenița, Vinița, Cernigov, Chișinău, Bălți și din alte 24 de orașe din Imperiul Rus. „Violență barbară a creștinilor părăsiți“, scrie Al. Soljenițîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoțite de omoruri – erau jefuite dughenele și crâșmele. La Kiev și Odesa au fost cele mai violente (soldate și cu morți), la Marea Neagră fiind implicați grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljenițîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălți, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chișinău, datorită intervenției Bisericii, mișcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbușită în fașă“, dar, în cazul populației Basarabiei, numai intenția devine condamnabilă. Citiți cartea Două secole împreună și vă convingeți că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljenițîn caută să o dirijeze dinspre ruși spre români. Nu mai are cinstea intelectuală și sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poți găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre și închisori. Am putea întoarce o afirmație a lui Soljenițîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecințele au fost aceleași: concentrarea atenției asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chișinău

 

Nina NEGRU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *