Scrisoarea lui Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, președintele comunității evreiești din România: Ion Antonescu: “Avem dovezi!”

DOMNULE FILDERMAN
În două petiții succesive îmi scriți de “tragedia zguduitoare” și mă “implorați” în cuvinte impresionante, reamintind de “conștiință” și de “omenie” și subliniind că sunteți “dator” să apelați “la mine” și “numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuți în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
Pentru a amesteca tragicul în intervenția Dvs., subliniați că această măsură “este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.
Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferințele celor umili și fără apărare. Înțelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înțelegeți și Dvs., toți la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.
Vă gândiți, v-ați gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei și ce se petrece astăzi, când zi de zi și ceas de ceas plătim cu mărinimie și sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere și ne-au tratat de la Nistru până la Odessa și pe meleagurile Mării de Azov?
Dar potrivit unei tradiții, voiți să vă transformați și de astă dată din acuzați în acuzatori, făcându-vă că uitați pricinele care au determinat situațiile pe care le plângeți. Să-mi dați voie să vă întreb și prin Dvs. să-i întreb pe toți coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferințele și loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-ați făcut Dvs., anul trecut, când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorît mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)
Aceiași ticăloși au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori și au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupației bolșevice, aceia pentru care vă înduioșați astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunțat urgiei comuniste și au adus doliul în multe familii românești.
Din pivnițele Chișinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noștri, care au fost astfel răsplătiți fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoașteți desigur și Dvs. și pe care le puteți afla în amănunt.
V-ați întrebat Dvs. de ce și-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteți explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
V-ați întrebat câți din ai noștri au căzut omorîți mișelește de coreligionarii Dvs., câți din ei au fost îngropați înainte de a fi morți? Voiți și în această privință dovezi, le veți avea.
Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afișat-o împotriva poporului nostru tolerant și ospitalier, dar astăzi demn și conștient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiți în mijlocul nostru și tratați, evreii Dvs., ajunși comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruși, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar și-au lăsat câțiva ofițeri și soldați răniți pe loc. Când au reluat înaintarea și-au regăsit răniții mutilați îngrozitor.
Oamenii care puteau fi salvați și-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul și urechile.
Îți dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
Te îngrozești? Te înduioșezi?
Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruși cu care nu am avut niciodată nimic de împărțit.
Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioșați, dacă aveți cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioșați-vă de cei ce merită.
Plângeți cu mamele care și-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care și-au făcut și lor și vă fac și Dvs atâta rău.
MAREȘAL ANTONESCU
19.X.1941
P.S. Un soldat rănit din P. Neamț a fost îngropat de viu din ordinul și sub ochii comisarilor sovietici jidani, deși nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are 4 copii.
*****
Comentariu: Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenții și exagerări cu privire la evreii deportați în Transnistria “fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferințele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părți, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleșitoare a evreilor nu au fost afectați de legile așa zis anti-semite, ceea ce a declanșat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuși unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toți evreii apatrizi, care nu aveau cetățenie română și despre care nu se putea ști cu ce intenții, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de acești evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportați câteva sute de evrei comuniști sau știuți a fi agenți anglo-americani (spioni).
În principal, evreii duși în Transnistria erau cei mai mulți sub învinuirea colectivă de a fi săvârșit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roșie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se știa era faptul că acele crime fuseseră săvârșite de niște evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia și Bucovina în condiții care să nu le permită reluarea activităților ostile față de români, față de armata română. Era o măsură juridic și moral justificată de faptul că evreii nevinovați nu colaborau cu autoritățile pentru identificarea criminalilor.
Firește, probabil că cei mai mulți evrei nu se făcuseră vinovați de crime sau activități anti-românești, iar cei mai mulți dintre evreii vinovați fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarcerați, ca niște criminali, așa cum mulți dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau și oameni nevinovați, au fost numai strămutați cu familia și izolați, în localități și locuințe din care populația civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaționale ale războiului.
Evreii duși în Transnistria au fost cazați în locuințe omenești, au avut o largă libertate de mișcare. Interdicția impusă era să nu se intre în acele localități fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au “gestionat” înfometarea Ucrainei și uciderea prin inaniție a milioane de țărani din Ucraina în anii 30. Se aud și azi voci în Ucraina care le reproșează autorităților românești din Transnistria că i-au apărat și protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria!
Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale față de România, față de români!
Evreii au fost lăsați să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiții relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzați de genocid anti-evreiesc, de holocaust!
Este nu numai o minciună și un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!
Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproșăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu niște ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.
Sunt așa de puține vocile evreiești care au spus adevărul!. Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula “exercițiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportați (strămutați) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exercițiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.
Evreii din România având, cum bine se știe, un rol important în constituirea și succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor țară în Transnistria!
Se pare că Ion Antonescu a știut cu cine are de-a face. În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbește de mai multe ori despredovezile pe care le are cu privire la crimele și fărădelegile săvărșite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareșalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbește Antonescu?
Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noștri următoarea informație:
Cu gândul la discuțiile ce se vor purta la sfârșitul războiului, la tratativele și negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareșalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentație privind “problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast și explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conțineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu și a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.
Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător și mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEȘTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noștri, deși ar avea cu prisosință material din care s-o întocmească, chiar și fără documentele adunate de Ion Antonescu.
Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecințele trădării de la 23 august 1944 a fost și jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive românești, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după “eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat și documentele privitoare la evrei, șase lăzi dedicate “problemei evreiești”. Chiar așa erau înregistrate cele șase lăzi cu documente: Problema evreiască.
Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul “demontării comunismului” de către urmașii celor care îl montaseră în 1917, o delegație de specialiști din Israel, specialiști în Holocaust probabil, a mers la Moscova și a tratat cu autoritățile soarta celor șase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare și depozitare, bașca eventualele remușcări sovietice ori scrupule.
Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârșăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputința de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecția acestui gest mai mare: a rușilor sau a evreilor?
Probabil că nu vom ști niciodată detaliile acestei tranzacții. Cunoaștem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzațiile de genocid și Holocaust, încununate cu recunoașterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul așa zis românesc! Dacă mai ținem cont și de prăpădul făcut în Arhivele românești după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman și alți demnitari vânzători de țară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/și distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în “problema evreiască”.
Minciuna nu are picioare lungi. Chiar și fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăția lui Ion Antonescu și a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună nerușinată ușor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemții au “finalizat” 6 milioane de destine evreiești. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se știe: au făcut săpun și abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!
Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?
Din surse evreiești autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalți evrei, înfometați de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alți evrei uciși de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncați de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chișinău și împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)
Da! În principal suntem acuzați fără documente, dar acuzațiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârșit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă și capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy și-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act.
Așadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondența sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autoritățile naționale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.
Alte autorități, anti-naționale, au permis sustragerea acestor documente și transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înțelegeri la care ați ajuns cu inamicul neamului românesc?!
Aceeași întrebare pentru guvernanții de la Jerusalim: cu ce drept v-ați însușit documente din Arhiva Națională a României? Simplul fapt că ați ajuns la o înțelegere cu niște devalizatori, niște infractori, că ați avut cu ce bani să plătiți niște funcționari ușor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte și evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuși și ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea și demnitatea poporului român?!
Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăției românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzațiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?
*
Ne adresăm cititorilor acestui site pentru a le cere părerea: cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situația măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman și cele șase lăzi ”târguite” de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în țară a acestor documente și publicarea lor neîntârziată!
 Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 și dosite în Israel!)

7 noiembrie 2011
Ion  Coja
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *