Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburator

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburator

 * Nemaiauzita poveste a parintelui Manuil, lipoveanul care mergea pe ape si zbura prin vazduh, a fost publicata in revista “Formula AS”, sub titlul “Cand a zburat ingerul”. Au trecut zece ani de atunci, dar cum ciudata istorie a preotului din Carcaliu e inca plina de taine si de noi marturii, am hotarat sa v-o mai spunem o data. Un reportaj de Cartea Recordurilor *
Manuil, buza de iepure

“Pe aici, toata lumea stie cate ceva despre Manuil. Sunt oameni care l-au vazut mergand pe Dunare, de parca ar fi mers pe gheata. Unii spun ca avea puterea sa se ridice in vazduh, altii ca disparea deodata, ca sa apara apoi unde nu te astepti. Eu am copilarit cu el, am fost veri buni, si pot sa spun ca l-am cunoscut bine pe Manuil, cel nascut cu buza de iepure, din neamul unor cazaci de pe Volga”.
Mos Simion isi trece mana prin barba alba ca neaua, incruntandu-si sprancenele stufoase. A implinit deja 90 de ani, dar si-a pastrat mintea agera si stie, in amanunt, toate povestile satului. Privirea i se lumineaza si se bucura ca un copil cand isi aminteste ce sat frumos si bogat era Carcaliu pe vremuri. “Pe atunci, Dumnezeu era mai aproape de pamant si de oameni. De aceea se intamplau si minuni, cum au fost cele ale lui Manuil. Oamenii nu l-au tinut minte degeaba, si daca inca isi mai amintesc de el, inseamna ca a fost ceva, altfel l-ar fi uitat, cum uita atatea lucruri.”

Prevestiri si semne

Emanuil Petrov a venit pe lume in toamna anului 1914, pe vremea cand Carcaliu era un sat pescaresc, inconjurat de apele darnice ale baltilor Macinului. Desi nu si-a cunoscut tatal, a carui urma s-a pierdut pe frontul primului Razboi Mondial, Manuil a deprins de la ceilalti barbati din sat mestesugul pescuitului si, dupa patru ani de scoala, a inceput sa cutreiere baltile. Era un copil vesel, dar deosebit cumva de ceilalti. “Manuilka a fost ciudat inca de mic, parca nu facea lucruri de copil. Stiu o intamplare de la tata, care era pe atunci preot in sat. Povestea ca Elisabeta, sora lui, mama lui Emanuil, a venit la el plangand, ca baiatul ei a cazut la pat, bolnav, cu febra mare, de nu stia ce sa-i mai faca. Tata si-a luat Biblia si a plecat sa se roage la capataiul lui. Catre seara, Manuil si-a pierdut cunostinta si s-a zbatut asa, intre viata si moarte, pana dimineata.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorMos Simion, varul parintelui Manuil

Doar o singura data s-a trezit din starea aceea si a zis: “Daca mor si ma ingropati, sa deschideti mormantul dupa cateva zile. O sa vedeti ca trupul meu nu va mai fi acolo.” Cum de se gandise un copil de 10 ani sa spuna asa ceva, nu se stie! Nu i-a fost dat sa moara atunci, insa, multa vreme, toti s-au intrebat ce a vrut el sa zica cu vorbele acelea.”
Mos Simion se ridica sprinten de pe scaun si aduce doua cani mari, pline ochi cu must. “E de la podgoria din curtea casei”, spune zambind sugubat, apoi reia, cu glas limpede, firul povestii si al amintirilor.
Viata si-a urmat cursul in asezarea de pescari din Lunca Dunarii. Manuil devenise un flacau inalt si voinic, mereu voios si gata sa puna la cale cele mai nastrusnice sotii. Era foarte credincios, invatase literele chirilice si stia sa cante pe note. Oamenii care l-au cunoscut isi amintesc si acum vocea lui puternica si calda, care insufletea cantarile bisericesti. Asemeni tuturor lipovenilor din sat, pleca cu saptamanile la pescuit, pierzandu-si urma prin baltile Macinului, de unde se intorcea numai in zilele de sarbatoare. De multe ori, pe cand toti se grabeau spre casa, Manuil ramanea in urma glumind: “Va ajung eu din urma, ba chiar am sa fiu acasa inaintea voastra, calare pe o vasla”. Isi vedeau de drum si il lasau aranjandu-si fara graba navoadele in barca adapostita la mal. Si, nu se stie prin ce minune, Manuil chiar se tinea de cuvant: ajungea acasa cu mult inainte de caderea serii.
Era ziua Bunei-Vestiri si clopotul bisericii ii grabea pe sateni catre slujba. Manuil s-a trezit inainte de rasaritul soarelui cu un gand ciudat. In odaia sa il asteptau, inca din ajun, hainele de sarbatoare, pantalonii cei buni, padiovka abia spalata, cingatoarea si cizmele lustruite cu grija. Trece pe langa ele de parca nici nu le-ar fi vazut, se imbraca grabit in straie obisnuite, isi pune opincile cele vechi, se incinge cu o franghie si dispare pe drumul ce ducea catre Dunare. Ingrijorata, mama lui, care stia ca baiatul ei nu lipsise niciodata de la biserica, a incercat sa il opreasca. Dar in zadar. Manuil disparuse si, timp de cateva zile, nimeni nu a stiut nimic despre el. Cand s-a intors, era plin de noroi si tras la fata de nesomn si oboseala. “Iar a venit matusa Elisabeta la tata”, vorbeste ca pentru sine mos Simion. “La cine altcineva sa se fi dus? Mai plecase Manuil si in alte dati, dar niciodata in zi de mare sarbatoare. Unde a fost si cu cine s-a intalnit, nu se stie nici in ziua de azi. De atunci, el a fost mereu amestecat in intamplari de neinteles.”

Batranul din usa bucatariei

Al Doilea Razboi Mondial il aduce pe tanarul Emanuil Petrov in randul tunarilor de la regimentul trei artilerie Braila. Camarazii ii spuneau “Ursu'”, pentru ca era inalt, lat in umeri si foarte puternic. Cu firea lui vesela si increzatoare, a fost indragit de un capitan, care l-a luat pe langa el ca ordonanta. In casa ofiterului, Manuil era om bun la toate, spargea lemne, spala vase si se ingrijea de gospodarie. Se pare ca aici, intr-o noapte, o aparitie ciudata i-a hotarat destinul, asezandu-l definitiv pe taramul miraculosului.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorClopotarul Ivan

Era trecut de ora doua noaptea, capitanul avusese musafiri si Emanuil inca punea randuiala prin bucatarie. Toti ceilalti se culcasera si, in linistea care cuprinsese casa, a rasunat pe neasteptate vocea unui strain: “Nu te speria! Am venit sa iti spun ce ai de facut.” In usa bucatariei aparuse un batranel imbracat in alb, cu parul lung si barba stufoasa. Mosneagul i-a prezis ce avea sa urmeze si a disparut la fel cum aparuse. A doua zi, Manuil a povestit capitanului si prietenilor ce patise noaptea trecuta, dar nimeni nu a putut gasi o explicatie pentru ciudata intamplare. A fost prima si ultima oara cand Manuil a impartasit cuiva lucrurile stranii care se petreceau cu el. De atunci, aparitiile miraculoase si intamplarile neobisnuite nu au incetat sa se arate. Toti se mirau, numai Manuil se purta de parca toate acestea erau lucruri firesti.
In 1940, Romania cedeaza Bulgariei Cadrilaterul, iar regimentul lui Manuil primeste ordin de retragere. Era noapte si o ploaie care nu se mai oprea transformase drumul intr-o adevarata mlastina. Tunurile s-au impotmolit, iar soldatii nu izbuteau cu nici un chip sa le urneasca din loc. Inhamasera chiar cate patru cai la un tun, dar in zadar. Vazand incurcatura in care se aflau, Manuil si-a croit drum prin mocirla, si-a inclestat bratele pe teava unui tun si a inceput sa-l traga afara din noroiul gros. Inmarmuriti, oamenii care se aflau prin preajma au vazut cum rotile masinariei incep sa se miste.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorDunarea la Carcaliu

Deodata, parca de nicaieri, alaturi de Manuil s-a ivit un barbat voinic, pe care nimeni nu il mai vazuse pana atunci. Strainul mergea descult prin glodul alunecos si scotea tunurile din mlastina, unul cate unul, de parca masinile de peste o suta de kilograme ar fi fost usoare ca niste jucarii. Nici nu au apucat artileristii sa isi revina din uimire, ca tunurile lor stateau aliniate in siguranta, iar misteriosul barbat se indeparta cu pasi domoli.
– Cum de s-a intamplat asta? Cine este omul care te-a ajutat? l-au intrebat camarazii pe Manuil, care isi curata linistit noroiul de pe cizme.
– Nu stiu, am vazut ce ati vazut si voi.
– Si de ce nu l-ai intrebat macar cum il cheama?, au insistat oamenii inca speriati.
– Dar voi de ce nu l-ati intrebat? Nu v-a oprit nimic sa va apropiati de el, a raspuns molcom Manuil.

Povestile lui Ivan, clopotarul

Dupa terminarea razboiului, Manuil s-a intors in sat. S-a insurat, a avut doi copii si a continuat sa-si duca traiul de pescar. Insa destinul sau ia o intorsatura ciudata cand, pe neasteptate, oamenii din sat au hotarat ca el sa le fie diacon. Lipovenii sau staroverii, cum li se mai spune credinciosilor rusi de rit vechi, au pastrat pana azi traditia de a-si alege preotul din randurile lor. Numit diacon mai intai, cel ales urmeaza, la timpul cuvenit, sa fie hirotonisit ca preot.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorBiserica din Carcaliu, in anul construirii ei

Astfel, la varsta de 33 de ani, preotul Manuil a tinut prima sa slujba de Florii in biserica “Sfanta Treime” din Carcaliu. “Clopotele au batut toata ziua. Biserica era imbracata in flori si pe jos era un covor din ramuri de trestie. Se adunase acolo tot satul sa primeasca binecuvantarea parintelui, era plina curtea bisericii de oameni imbracati de sarbatoare. A fost mare veselie in ziua aceea.” Mos Simion da peste cap cana cu must si se ridica cu hotarare de pe scaun. “Sa mergem la casa lui Manuil. Acolo a ramas numai fata lui, Axenia. Simion, fratele ei, a plecat sa munceasca in Italia. Axenia acum sta singura si nu prea deschide la straini.”
Iesim pe ulita dreapta, ce se intinde pustie sub razele soarelui de toamna. De-o parte si de alta, casele, altadata vopsite in alb si nuante vesele de albastru, sunt acum cenusii si tacute. Drumul spre casa lui Manuil Petrov trece pe langa biserica inalta, cu turlele albe ca niste trepte ce par a urca spre cer. “Este cea mai mare biserica lipoveneasca din Romania”, ne spune mandru mos Simion si striga ceva in ruseste, spre curtea larga ce inconjoara cladirea. Din spatele unui gard viu apare un barbat imbracat cu o camasa vesela, incins cu brau impletit din fire rosii si albastre. Este Ivan, clopotar inca de pe vremea parintelui Manuil. Ne saluta bucuros de oaspeti si ne pofteste sa ne odihnim pe o bancuta de lemn, sub un nuc umbros. Cand afla de ce am venit, sprancenele i se ridica a mirare: “Ati venit special sa aflati de parintele Manuil? L-am cunoscut, doar el m-a invatat cum se bate un clopot. Mare om a fost parintele, eu nu am mai vazut un preot cu o putere a rugaciunii atat de mare. Oamenii spun ca facea minuni, dar, vedeti dumneavoastra, minunile au inceput de cand s-a preotit. Credinta si rugaciunea i-au dat puterile astea.
Eram tanar pe atunci, nu aveam nici douazeci de ani, si s-a imbolnavit sora mea cea mica. Cazuse la pat intepenita si cu gatul umflat, nu mai bea, nu mai manca si avea febra mare, de nu mai recunostea pe nimeni. De la spital, de la Braila, i-au spus ca este meningita luata de la tantari si nu mai au ce-i face. Au adus-o acasa si a venit parintele. Trei zile a stat langa ea. Nu a baut nici apa, numai a stat in genunchi si s-a rugat. Ne-a poruncit si noua sa ne rugam si sa postim. Toti ne-am rugat pentru ea, si dupa o saptamana, a inceput sa-si revina. Ciudat este ca la inceput il recunostea numai pe parintele si spunea ca deodata cu el, in camera a venit si sfantul Ioan, care arata tanar, era inalt, cu un chip slab si privirea trista. Dar noi nu vedeam nici un sfant, era doar parintele Manuil, care tamaia odaia. Am crezut ca sora mea aiureaza si nu ne-am mai gandit la asta. Dar ea isi aduce mereu aminte de sfantul pe care l-a vazut la capataiul ei, in ziua cand s-a intors din morti. Si acum, cand a venit din Italia, a aprins lumanari pentru parintele Manuil, care i-a salvat viata.”
Ivan isi netezeste ingandurat poalele camasii si isi face de lucru cu ciucurii mari de la cingatoarea frumos colorata. Povestea asta i-a amintit de alte intamplari de neuitat la care a fost martor. Prinde curaj si incepe sa vorbeasca, alegand cuvintele cu grija. “Era o toamna calda, asa ca acum, si in curtea bisericii se adunasera mai multi oameni bolnavi, veniti din sate, de departe, sa caute leac la parintele Manuil. Erau si betegi, si surzi, iar el ii asculta si ii povatuia din zori si pana in seara. Parintele nu manca niciodata prea mult, dar cand se ruga pentru bolnavi, mereu tinea post negru, asa ca era slabit si obosit in zilele acela.
Intr-o dimineata, cand ma intorceam cu dansul de la utrenie, ne-am intalnit cu un om pe care nu-l mai vazusem pana atunci. El si parintele s-au indepartat cativa pasi si au discutat despre ceva secret, cred, pentru ca eu, desi eram foarte aproape, nu am auzit nimic. Puteam in schimb sa vad ca strainul semana foarte mult cu sfantul Ioan, asa cum l-a descris sora mea, cand era bolnava.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorStrada bisericii, pe care parintele Manuil ii astepta pe pescari

Dupa ce necunoscutul a plecat, l-am intrebat pe parinte despre ce a vorbit cu omul acela. “Dar tu de ce nu te-ai apropiat si nu ai ascultat, ca doar nu te-a oprit nimeni?”, mi-a raspuns parintele. Era adevarat, nu ma impiedicase nimeni sa ma apropii si chiar am vrut, dar picioarele nu ma ascultau, erau intepenite in pamant”.
Prin fata bisericii din Carcaliu trece drumul ce duce spre Dunare. Aici ii placea parintelui Manuil sa sada seara si sa le dea binete pescarilor ce veneau din balta, covarsiti sub greutatea cosurilor pline cu peste. “Era un om senin si ii placea mereu sa spuna ceva vesel. Cu timpul, insa, glumele lui au devenit tot mai ciudate si unii au inceput sa se teama de el. Eram tanar pe atunci, dar imi aduc aminte ca si pe mine m-a speriat parintele. Imi placea mie tare mult de o fata si mereu ma gandeam la ea, recunosc, uneori cu pacat. Si s-a intamplat intr-o zi ca pe la pranz sa ajung acasa si sa adorm. Deodata, in urechi, am auzit vocea puternica a parintelui Manuil zicand: “Tine-te departe de ispita si lupta cu Anticristul!”. M-am uitat in camera si nu era nimeni. Am sarit din pat, m-am imbracat si am fugit la el acasa, la celalalt capat al satului. L-am gasit acolo, spargea niste lemne. A pus toporisca deoparte si m-a intampinat razand: “Ei, ai auzit ce ti-am spus?”.” Ivan si-a impreunat sprancenele, parca mirat si acum de intamplarea prin care trecuse. Stia ca parintele Manuil savarsise lucruri si mai mari, la care asistase nu un singur om, ci zeci de oameni cu mintea limpede si cu frica de Dumnezeu.

Prin vazduh si pe ape

Era praznicul manastirii Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Slava Rusa, mare sarbatoare, la care veneau pelerini din toata tara. In acel an insa, s-a intamplat ca parintele Manuil sa aiba randuita o slujba la ora 9, in biserica din sat. Slujba dura mai mult de jumatate de ora si Manuil o tinuse asa cum se cuvine, respectand fara graba canoanele. Cu toate acestea, pe la ora 10, in timpul Evangheliei, el era deja in altarul manastirii Uspenia. “Blagosloveste-ma, Sfintia Ta!”, s-a auzit glasul lui, si parintele Manuil s-a aruncat la picioarele episcopului Ambrosie. Uimiti, oamenii care il stiau in Carcaliu, la mai bine de 100 de kilometri distanta, l-au intrebat cum de ajunsese asa de repede. “Am trecut pe deasupra muntilor”, a raspuns taios Manuil. Dar era peste puterile omenesti sa urci si sa cobori Muntii Macinului, pentru a ajunge din Carcaliu in Slava Rusa in numai 20 de minute, cat ii trebuise lui Manuil sa o faca. Oamenii l-au privit cu uimire si au prins a-si face cruce. Preotul lor incepea sa ii puna pe ganduri…

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorHram la Slava Rusa (Parintele Manuil e cel de sus, in fotografie)

Dar intamplarile care au urmat au intrecut orice asteptare. Intr-o dupa amiaza de primavara, un grup de oameni din Carcaliu, care asteptau autobuzul in dreptul trecerii de bac Smardan, l-au zarit mergand pe apa, asa cum ar merge cineva pe gheata. Cand Manuil s-a apropiat de ei, au vazut ca era insotit de doi batranei, cu parul alb, inconjurati de o aura care stralucea ca aurul. Sub privirile oamenilor incremeniti de spaima, cei trei au ajuns la mal, unde au baut apa din niste pahare aurii si apoi au disparut. Speriati, satenii au trimis o scrisoare batranului preot Aghei, povestindu-i cele petrecute. Scrisoarea poarta semnaturile celor 18 oameni care marturisesc, toti, ca au vazut acelasi lucru.
Martor al puterilor neobisnuite ale preotului Manuil a fost si Ambrosie, episcopul Slavei. Instiintat prin mai multe scrisori despre faptele stranii ale parintelui Manuil, Ambrosie hotaraste sa ii ceara explicatii. “Chiar si mie mi s-a scris ca trebuie sa fii judecat din punct de vedere canonicesc. Te rog fara intarziere sa ajungi pana la manastire, pentru ca aici sa lamurim mai bine lucrurile”, ii cere episcopul intr-o scrisoare ce poarta data de 2 iulie 1961. Supus, Manuil s-a grabit sa ajunga in fata arhiereului, care i-a adresat fara ocolisuri toate intrebarile din scrisorile oamenilor. “Doar ce l-am intrebat ca, deodata, m-a facut sa vad ceva de era sa cad jos. Dar despre asta nu este voie sa vorbesc”, a marturisit episcopul Ambrosie. De atunci, desi a mai primit scrisori ce relatau fapte de necrezut, episcopul Slavei nu i-a mai adresat lui Manuil nici o intrebare, dar nici nu a dezvaluit secretul, pe care l-a luat in mormant.

Solomonarul Samson

De la o vreme, parintele Manuil a inceput sa plece din Carcaliu, calatorind prin satele lipovenesti din Bucovina si Moldova, unde citea molifte bolnavilor si aducea ploaia prin rugaciunile sale. Deseori era insotit de Samson, un lipovean din Bucovina, care aparuse intr-o zi, ca din senin, in preajma sa, si ii devenise cel mai apropiat prieten. “Samson arata mai batran decat era, poate din cauza ca a trebuit sa isi poarte de grija singur. Era un om calm si tacut si umbla mereu imbracat cu o rubasca alba, din panza subtire, chiar daca afara era ger sau zapada”, isi aminteste clopotarul Ivan.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorBiserica din Carcaliu, astazi

Despre Samson, oamenii spuneau ca a ramas orfan de mic si s-a refugiat in padure, unde a trait ascuns in scorbura unui copac. Cand a fost gasit, avea aproape noua ani, dar, pentru ca fusese atata vreme singur, nu mai stia sa vorbeasca si sa se poarte ca un om. Crescut in apropierea muntilor Semenic, Samson avea puterea de a “simti” aurul, pe care il descoperea cu ajutorul nuielei sale de alun. Desi era un simplu mirean, cunostea pe dinafara scrierile sfinte si prorocea in versete, asemeni lui Manuil. Cand erau impreuna, rugaciunile lor erau mai puternice si aveau darul de a cobori ploaia asupra recoltelor parjolite de seceta. Cei doi aveau puterea de a starni si vijelii care se abateau fara mila asupra celor ce nesocoteau randuielile sfinte. La manie, Samson era mai aprig decat Manuil si nu pregeta sa ii pedepseasca pe pacatosi. Odata, infuriat de faradelegile unor staroveri dintr-un mic sat dobrogean, a trimis asupra lor o furtuna naprasnica. In cateva minute, acoperisurile caselor au fost smulse, gradinile devastate si recoltele facute una cu tarana. Cuprins de mila fata de nenorocirea oamenilor, Manuil l-a dojenit pe Samson si i-a interzis ca pe viitor sa mai fie atat de aspru.

“Dupa moartea parintelui Manuil, Samson a plecat, si multa vreme nu s-a mai stiut nimic de el. Pe urma s-a auzit ca a fost foarte bolnav si la scurt timp s-a stins. Mereu spunea ca el, la fel ca si Manuil, ar fi trebuit sa traiasca in Serbia. Dar au iubit mult tinuturile acestea, unde asteptau sa se petreaca o mare transformare spirituala. Nu a dat niciodata prea multe lamuriri, doar spunea ca ei sunt numai niste vestitori”, isi incheie povestea clopotarul, clatinand ganditor din cap. Acum, ca a prins pofta de vorba, ar mai avea multe de spus, insa este aproape mijlocul zilei si mos Simion ne grabeste spre casa parintelui Manuil.

Axenia

Ne intoarcem pe ulita larga, sub razele galbene ale soarelui de toamna. Mergem vreo 50 de metri si ne oprim in fata unei case mari, vechi, ce poarta, pe sub stratul de praf, urmele unei vieti mai bune. Mos Simion bate cu putere in poarta scunda si, dupa cateva momente de asteptare, ne deschide o femeie maruntica, ce se da repede inapoi cand vede musafiri straini. Este Axenia, fiica parintelui Manuil, care a ramas singura in casa parinteasca. E greu sa ii dai o varsta, are parul carunt, dar tenul ii este alb si neted. Ne masoara cu o privire albastra si voit rece, apoi zambeste, dovada ca am trecut testul primelor impresii si ne pofteste sa intram. Ne asezam toti trei la o masa trainica, din lemn, mestesugita cu ani in urma de parintele Manuil. “Ii placea sa munceasca, mai ales tamplarie. Parca il vad lucrand aici in curte, avea putere cat trei, cum se spune, si nu obosea niciodata. Mereu glumea cu noi si cu mama, iar daca il intrebam despre treburile lui, radea si schimba repede vorba. Nici eu, nici fratele meu, nu am stiut nimic despre minuni. Auzeam tot felul de lucruri prin sat, dar nu stiam cat este nascocire si cat adevar. Abia cand a simtit ca se sfarseste, ne-a spus ca tot ce zic oamenii despre el este adevarat. Daca ar fi fost ceva inventat, ne-ar fi spus: “Nu credeti cutare lucru”. Dar el asa s-a stins, zicand ca tot ce se vorbeste este adevar.” Glasul i se inmoaie de emotie si isi sterge pe ascuns, cu marginea basmalei, urmele de lacrimi care i s-au ivit in colturile ochilor. Acum, ca s-a intors cu gandul la vremurile acelea, simte nevoia sa mai zaboveasca pe taramul amintirilor.
Ne povesteste cum, intr-una din verile copilariei, venind de la joaca, s-a izbit de un om care iesea din camera tatalui ei. Figura strainului ii parea cunoscuta, insa Axenia nu isi putea aminti cu exactitate cine este. Spre seara, cand a intrat in biserica, a vazut chipul necunoscutului privind-o de pe una dintre icoanele vechi de lemn: era Sfantul Ioan Evanghelistul. “Nu am indraznit sa-l intreb nimic pe tata si, chiar daca l-as fi intrebat, el ori ar fi glumit, ori ar fi schimbat vorba, cum facea de obicei.”

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorUltima fotografie

De atunci s-au mai intamplat si alte lucruri neobisnuite, pe care azi le vede intr-o alta lumina. “Nu intelegeam cum poate el sa iasa in ploaie, fara sa-l atinga strop de apa, in timp ce altii erau uzi pana la piele, sau de unde stia tot ce scrie in ziar numai trecandu-si privirea peste pagini.”

In anii ’50, cand Manuil devenise preot, in Romania, partidul comunist ducea deja o politica agresiva de sovietizare. In Dobrogea, rusii lipoveni ar fi trebuit sa fie primii care sa imbratiseze entuziast modelul fratilor rusi si, de aceea, comunitatea din Carcaliu se numara printre obiectivele activistilor de partid. Insa realitatea a infirmat rationamentul comunistilor. Lipovenii nu erau deloc dornici nici sa inceapa lupta de clasa, nici sa puna umarul la marea colectivizare. Preotul Manuil, care le insufla oamenilor credinta si le amintea ca intaia datorie o au fata de tara care i-a adoptat, devenise un “element social negativ”. “Aparusera prin sat niste inscrisuri anticomuniste si ei il banuiau pe tata. Oamenii vorbeau impotriva comunistilor si activistii spuneau ca preotul Manuil ii incita la revolta”, isi aminteste Axenia.
Desi era anchetat aproape saptamanal, parintele Manuil nu si-a abandonat convingerile patriotice. S-a opus cand a fost obligat sa isi dea copiii la o scoala unde se preda numai in limba rusa. Se gandea ce viitor vor avea daca nu vor sti sa scrie si sa citeasca romaneste. “Zicea de mine: “Daca trimit fata la magazin dupa ceva si nu stie sa citeasca eticheta, cine stie cu ce vine inapoi?””, isi aminteste Axenia. “Pana la urma, a fost arestat si condamnat la moarte. L-au inchis la Macin si doua saptamani nu am stiut nimic de el. Pe urma am aflat ca a fost osandit si voiau sa-l impuste, fara proces, fara dovezi, asa, de pe o zi pe alta.”
Dar nu era scris ca viata parintelui Manuil sa se sfarseasca atunci. Peste noapte, la sediul securitatii din Macin, a aparut un oaspete neasteptat, care a cerut eliberarea condamnatului. A doua zi, in loc sa fie executat, Manuil Petrov a fost lasat sa se intoarca acasa. Revenirea lui in sat a fost privita de oameni ca o adevarata minune.

Infruntand Dragonul Rosu

In urma acestei intamplari, preotul Manuil a devenit si mai atent, ca nu cumva copiii lui sa vada sau sa auda ceva ce le-ar fi pus in primejdie vietile. A continuat sa cutreiere satele din Dobrogea, vindecand boli ce pareau fara leac, indemnand oamenii sa isi afle salvarea in credinta si rugaciune. Deseori, satenii il vedeau mergand alaturi de niste oameni foarte tineri sau foarte batrani, care raspandeau o lumina stralucitoare, ce nu era de pe lumea aceasta. De cate ori poposea intr-un sat, lumea se aduna in jurul lui, iar parintele Manuil vorbea insufletit despre timpurile noi care vor veni si despre schimbarile pe care le vor aduce. Stia ce se intampla peste granita, cum se lupta pentru a-si pastra credinta crestinii din celelalte tari cotropite de “Dragonul Rosu” (Uniunea Sovietica). Nu se stie de unde, Manuil parea a cunoaste amanuntit situatia ortodocsilor din Serbia si, pretextand ca recita din Apocalipsa, vorbea despre insemnele “diavolului” ce a ridicat impotriva Bisericii drapelul rosu, insemnat cu steaua in cinci colturi si secera mortii.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorAlaturi de episcopul din Salva Rusa (parintele Manuil – al treilea din dreapta)

“Samson mi-a spus ca l-a cunoscut pe tata in Serbia, iar apoi s-au intalnit in Etiopia. Am crezut ca nu aud bine, pentru ca tata nu plecase niciodata de acasa, si l-am pus sa repete. El a repetat clar numele mai multor tari, de care eu nu auzisem pana atunci. Dar cum sa fi ajuns el asa departe, la o distanta pe care nici nu mi-o pot inchipui, cand stiu ca nu a lipsit niciodata prea mult din sat?”, se intreaba Axenia. Face ochii mari, a mirare, cand afla ca Etiopia este singura tara crestin-ortodoxa din Africa si ca negrii ce traiesc acolo isi fac semnul crucii si se inchina la Domnul Dumnezeu. Dispare pentru cateva momente in casa si se intoarce cu un plic ingalbenit de vreme, pe care il deschide cu grija. “Astea sunt scrisorile ramase in urma lui tata. Unele sunt primite de parintele Aghei, scrise de oamenii din sat, altele au sosit tocmai de la muntele sfant Hermon, de la calugarii de acolo”. Si ordoneaza pe masa, una cate una, foile scrise cu litere slave. La sfarsit, aseaza cu duiosie o fotografie cu margini zimtate, din care ne priveste un barbat voinic, cu barba argintie si stufoasa, rasfirata pe pieptul sutanei. Are ochii scanteietori, si privirea lui apriga pare ca te atinge in strafundul sufletului. “Era un om vesel si senin, dar cand se supara, iti dadeai seama din privire. Daca erai vinovat, se uita la tine si trebuia sa marturisesti. Poza asta a facut-o cu putin timp inainte sa moara”, rosteste incet Axenia si privirea i se impaienjeneste de lacrimi si de dor.
Cu timpul, parintele Manuil devenise tacut si parca uitase sa mai rada. Obisnuiti cu firea lui vesela, oamenii au inceput sa-l intrebe ce s-a intamplat de nu mai glumeste. “Mi-a interzis ingerul”, raspundea el cu gravitate.
In primavara anului 1976, de Florii, a tinut ultima sa slujba la biserica din Carcaliu. La scurt timp, s-a stins din viata, la un spital din Bucuresti. “De cand a intrat el in spital, oamenii au inceput sa se agite, de nici doctorii nu stiau ce se intampla. Parca si acum il vad in clipa cand a inchis ochii. In salon, toti bolnavii s-au speriat, desi el s-a stins in tacere. O femeie a strigat: “A zburat ingerul!”. Pe urma, toate au mers lin, de parca cineva randuise dinainte sa fie pregatit sicriul, masina cu care sa il aducem acasa, toate cele trebuincioase inmormantarii. Nu a fost nevoie sa facem nimic, toate treburile se rezolvau singure. Abia atunci am inteles cine fusese tata.”

Preotul fara cruce

In cimitirul de la marginea satului, nu-i nici tipenie de om. Se aude doar fosnetul ierburilor uscate de soare care au crescut pana la genunchi. Desi traditia spune ca preotii trebuie sa fie inmormantati in curtea bisericii, parintele Manuil a cerut sa fie ingropat aici, in cimitirul satului, ca un lipovean obisnuit. Si a mai avut o dorinta, pe care nimeni nu a reusit sa o inteleaga: la capataiul sau sa nu vegheze nici o cruce. Ascuns intr-un deplin anonimat, mormantul preotului Manuil pare a fi de negasit. Asa ar fi ramas, daca groparul Cosma nu ar fi trecut prin cimitir. Lasa in drum roaba cu pamant si se apropie in graba, dornic sa fie de ajutor. Cand aude ce mormant cautam, fata i se lumineaza de mandrie. “Eu sunt nepotul lui, tot Petrov ma numesc. Nu a vrut sa se stie unde ii este mormantul, nu a vrut sa i se faca monument, nici cruce nu a vrut. Asta a fost dorinta lui si familia a respectat-o.” Se opreste in fata unui petic de pamant napadit de buruieni. Aici, in urma cu 35 de ani, a fost inmormantat Manuil Petrov, preotul lipovean care mergea pe ape si zbura prin vazduh, vorbea cu sfintii si deschidea cerurile.

Scrisorile lipovenilor din Carcaliu despre minunile parintelui Manuil
PRIMA SCRISOARE
4 martie 1970

Draga parinte Aghei,

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorFragmente din scrisori

Va scriem aceasta scrisoare despre preotul Manuil. Draga parinte Aghei, noi nu mai suntem copii; avem aproape 66 de ani sau mai mult. Va scriem o intamplare foarte inspaimantatoare. Veneam de la lucru intr-o zi de joi, la orele 14.00-15.00, si am trecut Dunarea la Ghecet Smardan. Asteptam autobuzul ca sa mergem acasa. Stand pe malul Dunarii langa bufet si privind in partea unde bacul traverseaza Dunarea, vedeam ceva pe apa ca o barca, dar parca nu era barca, ce se apropia spre partea asta, la Ghecet. Noi eram 11 barbati si 7 femei, cum cunoasteti brigada.
Ne uitam si, cand s-au apropiat, erau trei barbati pe apa, care mergeau ca pe gheata. Cand ne uitam mai bine, era preotul nostru Manuil si doi batranei de-o parte si de alta a lui.
Femeile noastre s-au speriat, s-au intors, au inceput sa tremure si nu puteau scoate un cuvant. Noi priveam. Ei au sosit la mal, au intrat sub streasina bufetului si s-au oprit langa o masa. Preotul Manuil a intrat in bufet si a adus o sticla de apa minerala. Unul din ei a scos trei pahare si le-a pus pe masa. Parinte, paharele straluceau ca soarele, de nu puteai sa te uiti la ele. Preotul Manuil a turnat apa in fiecare pahar, au baut si deodata au disparut.
Draga parinte, noua ni s-au taiat picioarele de frica si nu mai stiam unde sa mergem. Unul din noi a zis sa mergem in partea cealalta, la Braila, altii – acasa. Pana tarziu, am ramas pironiti in acel loc. Nu puteam face un pas. Abia la ultima ora am plecat. Femeile noastre s-au imbolnavit de frica.
Draga parinte, ceea ce am vazut aceea v-am scris. Noi am fost 18 persoane si cu totii am vazut cum preotul Manuil trecea Dunarea cu doi oameni.
Plecaciune parinte si nu va suparati ca nu v-am spus mai mult ca ne e frica.
Oamenii din comuna Carcaliu

A DOUA SCRISOARE

Data necunoscuta

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburator

Parinte Aghei, eu sunt sofer de rata.
Parinte, Dumneata iti aduci aminte ca intr-o zi mi-ai urcat in autobuz la Galati un preot solid cam sur, nu? Ce-am patit cu el! Nu-mi pot reveni nici astazi.
Parinte, mergeam. La podul peste Siret, preotul a disparut din autobuz. Am ramas toti inmarmuriti. Ne priveam unul pe altul si n-am putut vorbi pana la Braila.
Parinte, cand am ajuns in autobaza, am oprit si toata lumea a coborat fara murmur si sovaire si a luat-o din loc. L-am vazut pe preot cu doi tineri atat de frumosi, ca te prindea mirarea. Straluceau ca si aurul. Carnea tremura pe mine.
Urmarindu-i, au inceput sa dispara, sa se topeasca. Si s-a dat un luciu in mine, cand m-am trezit, nu stiam unde merg si m-am slabit la nevoie mica si mare.
Asa am patit parinte. De unde Dumneata l-ai gasit pe preotul ala? M-ai nenorocit complet. Cand o sa mai dea de mine, nu-l mai primesc in autobuz, pe cuvant parinte.
Parinte, te rog frumos sa nu spui la nimenea ce ti-am scris, ca stiu cum e lumea din ziua de astazi. Eu ce-am vazut, aia v-am scris.
Placaciune parinte.

A TREIA SCRISOARE

Dragul nostru parinte Aghei,
Noi suntem sapte suflete care ne temem mult de parintele Manuil, pentru ca am vazut o mare minune de la el. Dupa cum stiti, el a fost pescar, iar noi am fost targovete. Cumparam de la el peste si s-a intamplat ca odata sa bem cu el si asa ca ne-am imbatat. Noi, pacatoasele, am vrut sa-l atragem la desfranare. Pentru Hristos, iarta-ne ca suntem nevrednice. El cand a vazut aceasta, s-a suparat si a inceput sa ne sperie si ne-a intrebat daca noi stim cine este el.

Reportaj pe urmele unui reportaj: Manuil, preotul zburatorMormantul dintre ierburi

Draga parinte, aceasta s-a intamplat pe Dunarea cea veche, si stiti ce apa adanca are aceasta. El a inceput sa mearga deasupra apei, tocmai pana la mijlocul Dunarii. Cum se merge pe gheata, asa mergea el pe apa, si apoi s-a intors, parinte drag. Noi cum am vazut ca el a mers pe apa si se intorcea, am cazut cu fetele la pamant si, intr-o clipa, ne-a trecut mahmureala si ne-am facut moarte de frica. El s-a apropiat de noi si ne-a intrebat care vrea sa se desfraneze prima cu dansul. Noi zaceam ca niste morti si el s-a apropiat si a inceput sa ne ridice una cate una. Ne-a spus “Cum de sunteti poznase ca pisicile si fricoase ca iepurii? Acum ati vazut cine sunt eu sau nu? Spuneti-mi!” “Noi am vazut cine esti”, am raspuns, abia atunci dezlegandu-ni-se limba. “Daca veti spune cuiva ce ati vazut aici, atunci veti muri toate pe loc si nu veti avea parte de Imparatia Cereasca.”
Draga parinte, transmiteti Sfintia Voastra episcopului, caci noi nu-i spunem nimic. Iarta-ne, pentru Hristos, pe noi pacatoasele. Noi nu putem face aceasta, ne temem pentru ca el este un mare om. Iertati-ne! Chiar daca v-am dat scrisoarea, sa nu credeti ca noi am trait cu el.

Foto: arhiva publicatiei “Zorile”, a Comunitatii Rusilor Lipoveni din Romania

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *