Radu Gyr în memoria celor care l-au cunoscut

“Era creștin desăvîrșit. A intrat în pușcărie cu fruntea sus și a ieșit din pușcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulțimea celor ce eu pătimit în temnițe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism și verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei “Sfintă tinerețe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credință.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniță, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic și măreț în același timp.

“În aceste momente de înălțare spirituală și de trăire adîncă a ființei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda și el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creația lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleșitoare sentimente de mulțumire și de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacție și mulțumire sufletească și un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt și azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleșea, mă fascina. El era patriarhul nostru și comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude și îndemn la rezistență. Îl păstrez în minte și-n suflet pînă la moarte. “(Anastasie Brezescu,  ”Lacrimi și sînge”).

“Din cauza creației lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutați oameni din România. Și putea și el să se retragă comod din luptă și să pactizeze cu inamicul, căutîndu-și refugiul în cine știe ce legație din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puțin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul țării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească și de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – și de-ași fi pus talentul în slujba idealului național. Ultima sa poezie, “Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu,“Permanențe”).

“Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naște versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad 

Ar fi să se cheme altfel decît iad, 

A zice, desigur, cu zîmbetu-i crud: 

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

Lanțurile apar mereu în poeziile din închisoare. În viziunea lui Radu Gyr, cînd apare Iisus pentru o clipă, în celula comandantului, are la glezne semne de răni și rugină, “parcă purtase lanțuri cîndva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor nesfîrșite de pătimitori în lanțuri și în temnițe, pentru adevăr și dreptate. El a fost primul deținut politic creștin. În altă poezie apare imaginea unui convoi de deținuți ce trec pe stradă în zornăit de lanțuri.” (Pr. Liviu Brînzaș, “Raza din catacombă”).

“Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu demult un volum de balada de Radu Gyr. Era un om pur, Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în pușcărie încă din 1940, după revenirea legionară. Nu este un condamnat al comuniștilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deși era căsătorit. Avea o soție pună și cuminte de la Piatra Neamț, care l-a așteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud și poate pe la închisoarea militară și Jilava un an… Era creștin desăvîrșit. A intrat în pușcărie cu fruntea sus și a ieșit din pușcărie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, “Bucuriile suferinței”).

“A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară și Crucea de Fier. Acum era adus lîngă ceilalți. Era conferențiar universitar de franceză și română la București. Blond, originar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecțiune la intestine, foarte cult, tăcut și discret, atent cu toată lumea. În toți anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dînsul. Era un punct de atracție. Senin și blînd, adorabil de oricine, împrăștia în jur un aer de sănătate morală, de încredere și bărbăție. Venea de la spitalul din Brașov. Întors de pe front, scrisese niște poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare și apărea mereu cu ceva nou. Creația lui variată a fost ca o hrană pentru toți, ca o cuminecătură la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, “Amintiri din întuneric”).

“Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoționa în fața unei frunze căzute, al unui firicel de iarbă ivit, cine știe cum, între două lespezi de piatră… Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui în fața căreia nu se putea rezista era poezia, teribila armă care deschidea ceruri pentru obidiți, iar pentru dușmani foc mistuitor… Sufeltul lui era un vulcan în erupție, Versurile lui, balsam pe răni sîngerînde și săgeți neiertătoare pentru dușmanii Țării. Eleganța lor s-a născut din suferință, iar puterea de penetrație din înnăscutul talent și sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. 

Lîngă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inima de inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanțurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină și hrană, apă și căldură. Dacă amărîtul de trup în care abia mai licărea un strop de viață, prin cine știe ce minune, se mulțumea cu o cană de apă, încălzită vara și înghețată iarna și cu 100 de grame de pîine, se trăia, căci belșugul hranei ființei interioare în noi era uriaș. Nu se reușea întotdeauna, era și periculos, să se scrie pe o bucățică de săpun cine știe ce, dar o strofă două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogați.

… În vremea aceasta el, topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleșuv înainte de vreme, izbit de pereți, de frig de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparație. Fremătau celularul și Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belșug. 

Caută tinere, și găsește – nu-i greu – izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belșug în poezia lui Radu Gyr, potoloște setea de frumos! Plutește în ea duhul creștin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mîndru. E spălat cu sînge, cu durere, cu rîuri de lacrimi.” (Ilie Tudor, “Un an lîngă Căpitan”).

“Arătam speriat și destul de timid. În mijlocul curții era wc-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puțin dus pe spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată și cămașă cu mîneci scurte. Zîmbind, întinde mîna dreaptă spre mine, mă ia după cap și-mi spune: “Hai, colege, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Și eu am fost așa la începutul bolii.” Mă strînsese la pieptul lui și plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergînd în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja, sfătuindu-mă să fiu mai senin, și să iau lucrurile așa cum sunt ele , bune și rele. “Să nu uiți că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieși afară. Să-L avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Strîns la pieptul lui, îi simțeam căldura corpului. Eram copleșit. O bucurie neîncercată pusese stăpînire pe mine. Îmi simțea timiditatea și se străduia să mă liniștească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă și acum îi simt brațul drept petrecut după capul meu. (Anastasie Brezescu).

“Dacă am semăna România cu o mireasă în fața altarului alături de mirele său, atunci ochiul stîng al acelei mirese ar fi Mihai Eminescu. Ochiul drept însă ar fi Radu Gyr – martirul neamului românesc. Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară. Ne-a fost dat de soartă nouă, românilor, să ajungem pînă la porțile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoțitor, un înger păzitor. Radu Gyr n-a fost un steag care să conducă Legiunea prin mlaștina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oțelurile cele mai încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.” (O. Voinea, “Masacrarea studențimii române”).

Sursa: blogul lui Stefan Bolocan

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *