File de istorie națională: Reformele lui Cuza: schimbarea la față a României

După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoașterea granițelor și statalității sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecția directă a lui Napoleon al III-lea al Franței.

Imperiul Otoman și Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării Convenției de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franța. Evident, protestul a rămas fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu poseda ambiții personale și era de partea unioniștilor. Turcii ofereau și ei o oarecare recunoaștere, printr-un “firman” pe care Cuza îl numi “act” și care prevedea o unire pe o perioadă viageră a domniei lui.

Capitala se afla la București și avea un singur guvern și o singură adunare. Orașul era numit “Inima României” la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul și zimbrul. Arhivele statului s-au centralizat în București. Poșta Română și-a deschis sedii în întreaga țară, fiind înființată și o direcție centrală a poștelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea reforme de centralizare a instituțiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut și primele comisii moderne de statistică și evidență a populației, centralizându-se într-o bază comună de date toate informațiile cetățenești.

Prin motivația culturală și lingvistică dintre Moldova și Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituțional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să inițieze o serie de reforme interne. Bineînțeles că au existat și anumite forțe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicție cu această serie de reforme interne. O altă instituție ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanți din rândul boierilor, bisericii, burghezimii și bancherilor. Și liberalii Rosetti și Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.

Ani plini de reforme

După mandatele de prim-miniștrii ale lui Barbu Catargiu și Crețulescu și eșuarea lui Cuza însuși începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniția ca primă reformă: secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituție de stat ca și celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietățile funciare ce aparțineau Bisericii au fost trecute în proprietatea țăranilor, mai exact a cincea parte din pământul țării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie față de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, și din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit și un venit de 10% asupra reprezentanților bisericii și tot ce ține de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, știindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliții români încă din secolul al XVI-lea.

După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fost interzise, cu excepția a trei biserici în tot statulCuza a mai interzis de asemenea și tăierea pădurilor mănăstirești, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligați prin decret să restituie toate bunurile și obiectele de cult Bisericii Române ce ținea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis și înlocuit din funcție. Un lucru asemănător a pățit și mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis și el din funcție și trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.

La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, și va iniția o nouă constituție și o nouă lege electorală, în urma Convenției de la Paris; schimbările au fostsusținute de poporprintr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstirești, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza și reducea din puterea corpului legislative, compus din Cameră și Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domnești”. Puterea legislative era deținută de cele două camere: Adunarea Electivă și Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleși în majoritate de către domnitor.

În materie legislativă, domnitorul putea să aibă inițiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiții, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind puterea domnitorului.

Legea electorală împărțea alegătorii în două categorii: alegători direcți și alegători primariAlegătorii direcți erau toți cei care știau carte, plăteau o contribuție de cel puțin patru galbeni și împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neștiutori de carte, dar care plăteau o contribuție stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuție bănească erau excluși de la vot (idee valoroasă, care ar trebui inserată și în prezentul sistem electiv, pentru a preântâmpina pe viitor demagogia și cumpărarea votului). Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal și unul civil, după modelul napoleonian francez.

Prin “legea instrucțiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învățământ: primar, secundar și superior. Învățământul primar era de patru ani, cel secundar de șapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.

În planul justiției, au luat ființă următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați sau Curtea de Casație, care era totodată și instanță de recurs. Elena Cuza, soția domnitorului, va înființa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.

Crearea Universităților și a Armatei

Prima universitate din țară ia naștere în 1860, la Iași și va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din București, din 1864. Tot la București va fi înființată și Școala Națională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o școală de medicină veterinară va fi inaugurată.Se va înființa și Școala Superioară de Științe și Școala Superioară de Litere, punând bazele Universității de Stat din București. Prin ajutorul acestor noi instituții de învățământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.

În timpul lui Cuza va luă ființă, în mod oficial, Armata Națională Română. Aceasta avea ordinul și menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităților militare avea loc în tabăra de la Florești. Tot atunci s-a înființat și Ministerul de Război și Arsenalul Armatei și s-au pus bazele învățământului militar. Cuza a înființat Garda Națională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenției de la Paris.

Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalității, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetățenești, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce privește fiscalitatea. Tot atunci se organiza și serviciul vamal, la fel și cursul monetar, precum și înființarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar inițiată de Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alți țărani au primit teren pentru casă și grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârșit în anul următor, s-a desființat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naștere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste românești. Conștiința țărănimii evolua, urmând ca producția agricolă a țării să crească într-un ritm semnificativ.

Cum țăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de pământ, statul intervenea în această problemă și astfel țărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiți într-un termen de 10-15 ani. Țăranii primeau pământ în funcție de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc. Această împărțire a terenului în scop agricol se făcea și după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpați și Prut și Câmpia Română, suprafețele erau mai mari, astfel că țăranii din acele zone puteau primi o suprafață de teren mult mai întinsă, față de cei din zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafață de 1600 mp în zona de câmpie și 1200 mp în zona de munte. Țăranilor li s-a permis și dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.

Se desființau și taxele plătite de țărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet), urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel național, către stat. Țăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor țărani care aveau o suprafață mai puțin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă și grădină. Lipsa unor măsurători profesioniști de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală țărănească și a asigurat domnitorului sprijinul loial al țărănimii. Tot atunci a început și construcția de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de reforme naționale, s-au pus bazele înființării statului național român modern.

În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administrației, iar județele și comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși un județ. În fruntea administrației județene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.

În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internațional și aserveau statul centrelor de conducere externe. După alcătuirea locotenenței domnești, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova și conservatorii, Nicolae Golescu al Țării Românești și liberalilor precum și colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmând a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.

De Dragnea Mihai – Historia

Bibliografie:

1. Alexandru Vlahuță, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924, p. 219-224

2.Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, Editura Ministerului de Culte, București. 1929, p.288-293

3. Nicolae Iorga,Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, București, 1993, p. 122-129

4. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, p. 376-384

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *