Cum pedepsește SISTEMUL. Mărturia cutremurătoare a Stelei Covaci despre asasinarea lui Nicolae Labiș

Nicolae Labiș a fost inițiatorul Mișcării de Rezistență anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate și executat la ordin. Poetul a supraviețuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgență Floreasca…

Perfid și cinic construită și dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes național”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al țării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii și ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu și mereu la suprafață și, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

Mă număr printre puținii martori care se mai află în viață, colegă de grupă, prietenă și părtașă la aceleași frământări ale poetului în ultimul lui an de existență – tumultuosul și sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertății. Această fericire m-a transformat în martor incomod și “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma și puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată și condamnată, pentru că am organizat ședințe “conspirative”, “contrarevoluționare”, la care a participat și poetul Nicolae Labiș. Aceeași soartă a avut-o și colegul și prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuință și bani Nicolae Labiș.

Campania de înfricoșare prin șantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuțit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soțul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.

“Pasărea cu clonț de rubin”

Familia poetului a știut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgență, el le-a mărturisit tatălui său și câtorva prieteni apropiați că a fost împins între vagoanele tramvaiului și că-l cunoștea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorința lui Nicolae Labiș de o voce anonimă, cu un ușor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruțătoarea “Pasăre cu clonț de rubin” a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui și l-a strivit. Cu ironie amară trage speranța că urmașii pajurei vor găsi prin țărână urmele poetului Nicolae Labiș, care “va rămâne o amintire frumoasă”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid și disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morții de cei pe care i-a crezut că au suflet și idealuri.

Mă voi rezuma în textul de față doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărțuirea, lupta și soluția finală dintre poetul Nicolae Labiș și organele Securității statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiș, romantic revoluționar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerințele epocii, a înțeles că îndrumarea falsă și restricțiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligența scotocitoare, talentul debordant au declanșat ura și invidia colegilor de la Școala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei și alții), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslașu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafița ș.a.

Pentru că Labiș nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Școlii de Literatură îl credea pe Labiș “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” și a creat în jurul lui o rețea informativă dintre colegi, obligați, de spaimă, din lașitate sau din dorința de parvenire, să scrie și să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite și tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstrușnic și generos. Concret, se perindă sancțiunile, tentativele de exmatriculare din școală sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezițiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărților interzise. A continuat interzicerea textelor și a prezenței lui la Festivalul Mondial al Tineretului – București 1953. În marea lor ură și prostie, colegii și “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancțiuni.

Cabala activiștilor și lista neagră a lui Gogu Rădulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiș se hotărâse să termine cu “coproducțiile” și să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători și închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numește perioada Școlii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:

“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocrația, iată niște scorpii care circulau cu violență pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”.

Labiș primește riposte dure: La Plenara secției de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soțul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare și tristețe lipsită de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie (Ion Barbu și Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului așteptat și a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu amenințări din partea Securității. Știa că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceaușescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuții sincere” cu tinerii scriitori, să afle și să informeze Securitatea ce idei dușmănoase îi frământă în taină.

“Labiș a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul și apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată și bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.

Presentimentul morții

Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun frații Raicu, D. Carabăț, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea și pe la Ion Băeșu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primește. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos și ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între frați, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, își împărțeau bruma de mâncare, țigările și paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele și hotărârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secția de Literatură și Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtășindu-le durerile și bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărți apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, și în “Persecuția”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în ființa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat și voi povesti cum, împotriva rațiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând “mașina infernală”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină și ne copleșesc. Aurel Covaci le cunoștea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuință, regretatul Laurențiu Ulici mi-a spus: “Poetul și-a regizat singur moartea”.

“E un ștreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”

Voi încerca acum să deslușesc semnificația “nopților de coșmar”, adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopți esențiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 și 2 decembire 1956 – Ultima zi de naștere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiș”, la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coșmarului care acum devenise datină.
Labiș se așezase turcește peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra mea își clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coșmar”).

Aurel Covaci se așază, în poziția lui Buda, în fața poetului și își desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece și asta”.

Ca în transă, preluând coșmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coșmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiș:

SONETUL COȘMARULUI

Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuși tăcuta dinamită
Încătușată-n suflet, în creier și-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în țărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar și suferința e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înțeleptul…
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceții
Deci: care-i viețuirea și care sunt pereții?
Deci: sufletele noastre ne sfâșie pereții?
(Deși a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiș)

Foaia aceea a fost arestată și ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coșmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în raclă și în groapă…
Simțeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând și stele…

O viziune a propriei morți, dar și a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiș i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă și compusă de Nicolae Labiș, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferință. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i fașă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii și cu picioarele invers, spre cer:

Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viața și vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat și sărac.
Mă doare haina, mă doare cămașa,
Mă doare scutecul, mă doare fașa,
Fașa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ștreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.

“Pasărea cu clonț de rubin” – manuscris

“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”

Semnificația acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite și datate de Nicolae Labiș din cea de-a doua noapte de coșmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parțial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…

M-am gândit, emționată, că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani și atâtea priviri scotocitoare, plus competența și vigilența “poetului prinț” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context și prezentate fără semnificații în alte părți.

Le veți citi și veți înțelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoțit “nefericirea nopții de coșmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeș, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, țipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredințat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii lașe și a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cărțile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultiști, sunt necesare explicații:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer și capul atingând pământul, adeptul liber și mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor și care pentru asta este amenințat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferință, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.

Nicolae Labiș spune totul despre el și despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiș, structural, avea toate datele unui viitor mare inițiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol și apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusețea, profunzimea și tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiș are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrița, care amintește prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii și dovezi

Despre așa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supraviețuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puține și verosimile documente. Serviciul kafkian al Securității, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenți, chiar și din rândul scriitorilor, au împrăștiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima și cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative și întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labiș era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labiș a băut cu Covaci, iar în stație acesta l-a împins sub tramvai, furându-i și ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicații:

a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiș pe linie contrarevoluționară, iar, dacă nu i-a reușit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigațiilor lui Gh. Achișei și afirmației Margaretei Labiș, studentă la Filologie;

b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeași fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat și un roman difuzat pe piață, scris de Gabriel Gafița. Protagoniștii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios și gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu ață albă, această versiune nu a prins și nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supraviețuia cu Petre Pandrea în aceeași celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).

După ce ne-au învățat minte și ne-au eliberat din închisoare condiționat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiș, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoșat și singur, amenințat cu moartea și cu interdicția. Imaginea acelei ultime nopți de decembrie, reci și cețoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimă a altei revoluții, a scris: “În astfel de nopți/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeții și tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viață poeziile postume. Aurel Covaci îi imita și tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românești.

“Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”

În momentul de față, rămasă în viață, sunt singura care a trăit și a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alții în zece. Doar pentru cei de bună-credință scriu atât cât știu și, ca pe un desfășurător, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlnește cu prietenul său Portik Imre, venit la București în delegație. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci și de răceala oamenilor care îi erau odată apropiați. Îi citește o poezie dedicată sieși: “Sunt douăzeci de ani și încă unul…”. Mărturisește că folosește cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ș.a. au altă semnificație decât cea obișnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal și a recitat poezii interzise. Vorbește cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 și consecințele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăște: “Trebuie să dispar pentru un timp din fața ochilor lor. Vreau să dispar din București, fără urmă”. Hotărăște să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.

7 și 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuința de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el și-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de țigări Carpați.

“Hei, Miorițo, habar n-ai! Nici nu-ți închipui ce mi se pregătește”

9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopțile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studențească de pe Matei Voievod. Labiș cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu își amintește că l-a văzut acolo și că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoș (Editura Universal Dalsi-2000), își aduce aminte că în acea seară i-a șoptit doar atât: “Hei, Miorițo, habar n-ai! Nici nu-ți închipui ce mi se pregătește…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutați de la mine cumpără o sticluță de un sfert din cea mai ieftină țuică populară. Nevoia de comunicare și alte aleanuri îl deturnează spre localul Capșa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiș nu era beat, o afirmă și alții, o declară și el la Urgență. Gustă puțin din țuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se așază trei bărbați și o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentați drept necunoscuți. Pe cel puțin doi, Labiș îi cunoștea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercație dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andrițoiu. Acesta i-a spus lui Labiș, cu ură, că în viața sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiș se hotărăște să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de “suflător”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grișa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean.

Femeia, însoțitoarea lui Grișa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiș mi-a spus că Nicolae Labiș părea s-o fi cunocut și pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în București, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grișa și a lui Mary Polevoi sunt în multe privințe asemănătoare. Convingerea mea este că și ei au avut rolurile lor, dar documentele esențiale lipsesc. Eu îi consider agenți, bazându-mă pe declarațiile lor confuze și contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grișa Schwartszman, în acea noapte la Capșa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie și le-a oferit și lor din bruma lui de țuică. Mai mult, Labiș nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu același nume. Labiș a vrut să-și amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reușit. Apoi, femeia îi propune să se furișeze pe căi diferite și să se întâlnească în stația de tramvai Colțea, invitându-l peste noapte la ea.

În stația prost luminată, apare și filatorul Grișa. Mary îl recunoaște și asistă de la o mică distanță cum poetul ezită, așteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fața spitalului, face bucla și oprește ușor în fața Muzeuluiui Șuțu. Patru persoane așteaptă să urce, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Când pornește tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoștea pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.

Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbați (probabil martorii din stație) îl târăsc pe propriile picioare, forțând fisura coloanei și împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi și cu femeia mai departe, până ajung la Urgența de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colțea când poetul, conștient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, și Mary îl anunță în jurul orei 3 dimineața că unul “Labeș” a suferit un accident de tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale așa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la București, îl găsește la Spitalul de Urgență. Portarul îi șoptește: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găsește complet lucid și vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poștă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Așa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondența îmi era triată și parțial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicații.

Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“

Am să extrag câteva fragmente esențiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiș din ziua revederii lor, cât și cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. și acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informațiile pe care le-am adunat o viață întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securității mă determină să le acord toată încrederea.
Labiș către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai și în ce vagon urcă ea”.

Maria Polevoi îl zărește ajuns în stație, dar se răzgândește și se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-și drumul, în timp ce poetul dispăruse”…

Despre autorul faptei: “… Sta puțin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiș”.

Mariei Polevoi i-a fost frică toată viața să pronunțe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine știe prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar și într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor și să stea de vorbă cu Mihai Gafița (fost ofițer de securitate) și să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informați în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiș: Marcel Breslașu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopții de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenințare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înțeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grișa Schwartszman.

Până în 1978, ființa aceasta a trăit sub teroarea deținerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva și-a amintit de ea și a încercat să o determine să spună adevărul.

Satana și-a făcut datoria

Cât despre Grișa, încă se mai poate realiza o investigație competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declarații confuze și mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puțin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict și a pronunța ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenții înghesuiți pe coridoarele Urgenței. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre și să-l dea de exemplu pe Labiș. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculți de îndrumarea partidului. Același lucru l-a declarat și Nicolae Ceaușescu prin anii ’70, adresându-se unei delegații de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtășească soarta poetului Labiș.

A murit când furios, când sperând, părându-i rău și iubind cu ardoare viața și oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.

L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care și-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reține pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea fața Spânzuratului din Tarot și în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlți. Satana, clonțul Păsării cu clonț de rubin, și-a făcut datoria.

Avem dreptul să știm și noi ce a știut Securitatea

Mai știu că agentului Schwartszman Isac-Grișa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară.

Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgență, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat strașnic sub supravegherea strictă a Securității române.

Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Și totuși, “numele lui Nicolae Labiș este necunoscut în arhiva Securității”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela Covaci – piatza.net

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *