Duce-m-aș… și m-aș tot duce… Românul peren: un cioban cu trei facultăți, un început de doctorat, și… blog

LECȚIA DE VIAȚĂ. A trecut prin trei facultăți și a început un doctorat. Are un blog pe care urcă poezii proprii. Plănuiește un muzeu etnografic interactiv. Are 130 de oi și 40 de capre cu care merge zilnic la păscut. S-a născut și trăiește în Țara Momârlanilor și îl cheamă Marcu Dimitrie Jura.

Un tânăr hunedorean a dat cărțile de filozofie pe țundra de cioban. A trecut pe la trei facultăți, a început chiar și un doctorat, dar a constatat apoi că mult mai împăcat cu sine ar fi dacă ar deveni cioban. Nu a renunțat însă la pasiunea lui pentru cunoaștere, concentrându-se pe etnologie.

Are în proiect un muzeu tradițional momârlănesc funcțional, un roman și scrie deja de ani buni poezii pe care și le publică pe blog. La acestea se adaugă și textele câtorva melodii scrise la cererea câtorva interpreți de muzică populară. În paralel, pe blog mai ales, dezvoltă ideea de “decebăluire” (a te decebălui – o veche expresie folosită în Ținutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecțiuni la care tratamentele convenționale nu dau rezultate). De toate acestea se ocupă în puținul timp liber pe care îngrijirea unei turme de 130 de oi și 40 de capre i-l mai lasă. Se numește Marcu Dimitrie Jura, este căsătorit, are o fetiță de șase ani și locuiește în satul Jieț, lângă Petroșani.

Șocul numit București

În urmă cu 12 ani, Marcu Dimitrie Jura, “Marc” cum îi spun prietenii, a terminat liceul și s-a hotărât să dea admitere la Filozofie, în București. “Când am mers în vizită, apoi la examene, totul a fost în regulă. Când am început cursurile însă, lucrurile s-au schimbat. S-a produs o ruptură în mine. Simțeam că mi-am lăsat sufletul acasă. Seara stăteam ghemuit pe pat și mai că-mi dădeau lacrimile. Când m-am întors acasă, în vacanța de iarnă, am refuzat să plec iarăși la București. Primul “șoc” a fost momentul în care am realizat că, în București, când mergi pe stradă, dacă nu te ferești tu de cei care vin din sens opus, se izbesc toți de tine. Mi s-a părut și mi se pare și acum ciudat acest lucru. Eu veneam dintr-un mediu total diferit. Încă din clasa întâi, când plecam de la școală, ocoleam un pic pe dealurile de la marginea satului, pe la marginea unei păduri: într-o parte aveam câinii care lătrau, iar în cealaltă, ceva mai departe, erau lupii care urlau. Mai apoi, îmi luam bicicleta și-mi făceam temele sus, în munte”, povestește tânărul.

În Capitală au continuat să i se învârtă în minte și versurile pe care le scrisese înainte să plece din satul său situat la poalele Parângului:

“Munților
poate c-am să plec
într-o zi
curând
Și voi fi pe veci
Departe
De obrajii voștri
crispați
Voi n-o să-nțelegeți poate
La fel ca și mine
De ce
O să v-aduceți aminte
Doar
Cât v-a iubit
Trădătorul acela”

Marcu Jura,
poezie scrisă la plecarea sa, ca student, la București


Preferă filozofia populară

A renunțat la filozofie, deși începuse să-i placă mult Nietzsche, pe care își aduce aminte că reușise să-l interpreteze dintr-o perspectivă creștină. Chiar se gândise la o lucrare curajoasă: o paralelă între gândirea filozofului care susținea că Dumnezeu este mort și Evanghelie. S-a lăsat apoi descurajat de reacțiile colegilor. S-a întors acasă și și-a cumpărat 10 oi, pe care, în scurtă vreme le-a înmulțit, mica turmă ajungând la vreo 30.

“Sunt mai multe momente care m-au marcat. Pe la 14-15 ani, un verișor de-al meu, “floarea” familiei, Adrian, a făcut o comoție cerebrală și a murit. Avea doar 23 de ani. Atunci mi-am dat seama că trebuie să faci ceva care să-ți placă în viață, să simți că merită. Un pic mai târziu am realizat că cea mai bună formă de filozofie este cea exprimată prin tradiții. Spun asta pentru că e vorba de mii de ani în care poporul acesta a tot învățat cum să trăiască. Tradițiile te învață, de fapt, cu să trăiești bine, frumos și sănătos din toate punctele de vedere. Din păcate, tradițiile sunt acum date brusc la o parte. Ultima nedeie momârlănească adevărată a fost în Jieț la începutul anilor ’90. Oamenii veneau pe jos, ori cu căruța, îmbrăcați în costume populare și era o atmosferă deosebită prin simplitate și sinceritate. Acum mulți vin în costume Armani și își etalează mașinile”.

Un doctorat neterminat

Ca să-l scape de armată, prin toamna lui 2000, sora lui i-a depus în secret dosarul la secția de sociologie – psihologie a Universității Petroșani. După un semestru a renunțat din nou. “Nivelul era foarte scăzut, ca să nu spun mai multe”, explică Marc.

Nu a renunțat însă la ideea de a urma o facultate. A intrat la cea de sociologie-etnologie de la Sibiu. După primul an a venit o altă dezamăgire: doar patru dintre dintre colegii săi au optat pentru etnologie, așa că nu s-a mai creat specializarea separată pe care o urmărea Marc, de fapt. A terminat facultatea de sociologie după cinci ani. Între timp renunțase primele sale oi, dar moștenise altele, de la un unchi. S-a apucat iarăși de oierit. “Ultimii doi ani de facultate i-am făcut mai mult de-acasă, recunosc, pentru că deja mă ocupam serios de oierit”.

La licență a avut o teză impresionantă, de peste 100 de pagini, intitulată “Religie, magie și mitologie la momârlani (o încercare de definire a creștinismului cosmic)”.

“Unul dintre profesorii din comisia de examen era director la Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului. Mi-a spus că teza mea este impresionantă și că ar trebui să o dezvolt la doctorat. Am început doctoratul dar cu altă idee, o lucrare mai complexă, de antropologie, dar… în fine, nu mai contează”.

După licență s-a angajat la Muzeul Astra din Sibiu, însă a rezistat doar opt luni. Salariul său de 490 de lei, cu tot cu prima de merit, nu-i acoperea nici chiria. Era deja căsătorit și avea fetiță. “În plus, și soția mea a văzut că nu-mi mergea deloc bine la Sibiu, așa că, în 2006, ne-am întors definitiv la Jieț”.

Proiecte de tot felul

Cât a lucrat în muzeul sibian, Marc și-a dat seama că actualul sistem “îngroapă” tradițiile, iar muzeele, la cum funcționează ele acum, sunt, de fapt, cimitire ale tradițiilor. Întors acasă s-a apucat de un alt proiect, pentru care se zbate și acum: un muzeu funcțional al tradițiilor populare, în care, dacă turistul să poată dormi într-o casă momârlănească, să poată servi un balmoș tradițional proaspăt, sau să aibă de unde cumpăra un obiect făcut de un adevărat meșter popular. Clădirile le are, mai sunt de rezolvat probleme legate de teren, autorizări, proiecte, însă spune că nu renunță la idee.

Când nu face planuri în timp ce-și păzește oile pe munte, oi de care se ocupă singur mai tot timpul, își lasă să se manifeste veleitățile de scriitor. Are cu el tot timpul un caiet în care-și notează povești populare, culese din zonele pe care le străbate. Pe acestea le publică pe blogul său. “Nu, nu merg cu laptop-ul după mine pe munte. E suficient caietul ăsta”, spune râzând tânărul, fără să deschidă însă deloc caietul. Preferă, deocamdată, să-și țină la secret poeziile deja scrise și ideea de roman pe care o are. Când a venit vorba de versuri, a făcut, totuși, o concesie materializată în texte pentru vreo opt cântece populare solicitate de doi sau trei interpreți. Pe lista preocupărilor sale a intrat, mai nou, și istoria. “Locul pe care stăm acum de vorbă se zice că era principalul depozit de cereale al cetăților dacice din Munții Orăștiei. Avem aici, relativ aproape, Cetatea Bănița, dar au mai fost vreo nouă cetăți mai mici în zonă. Îmi place mult și istoria așa că am început să mai citesc și așa ceva câte un pic”, explică Marc, al cărui scriitor preferat rămâne Ernesto Sábato.

Timp de citit mai are însă doar câteva zile, pentru că mioarele sale vor începe să fete. “Acum e mai lejer, mă trezesc la 6.30, dimineața mai stau un pic pe blog, apoi la 9.00 plec cu oile, dacă nu-I zăpadă mare, și mă întorc când se lasă întunericul. Când vor începe să fete oile, o să trebuiască să dorm între ele, că altfel nu ai cum să le monitorizezi pe toate”, explică intelectualul căruia nu-i e deloc rușine să se prezinte drept cioban în cartea sa de vizită postată pe net.

2012, primul an cu profit

Și despre creșterea oilor, Marcu Jura poate vorbi la nesfârșit. A crescut la sat și are și acum în minte imaginea unui vecin bătrân întorcându-se plângând acasă după ce și-a vândut oile de care nu mai putea să se îngrijească. Blogul său este plin cu povești ciobănești, cu întâmplări cu lupi și urși trăite de el sau de alții, cu dezbateri referitoare la probleme ciobănești actuale și, mai ales, cu imagini. Se enervează când aude “la noi nu se poate”. Ideea asta este cea care-l irită cel mai mult când vine vorba de spațiul românesc actual și un pic mai puțin “americanizarea”, stare din care crede el că începem să ne revenim încet-încet.

“Mi-a fost greu, foarte greu la început. Mi se părea idilică ideea ciobănitului, dar știam dinainte să mă apuc că-mi va fi greu. M-au ajutat însă părinții. Anul ăsta va fi primul în care voi scoate profit. Subvenția, adunată cu brânza și mieluții vânduți, cred că-mi vor aduce cam 30.000 de lei pe tot anul. O parte din bani trebuie să-i reinvestesc. Rămân cu o medie de vreo 2000 de lei pe lună. Atât câștig eu pentru că muncesc fără șef , dar cu program nelimitat”, mărturisește Marc. Speră să reușească și anul acesta să-și sporească turma. Încă nu își permite să-și angajeze un ajutor. Se bazează în continuare pe cei 10 câini ai săi, dintre care Bebiță (un pastor spaniol) și Tisa (un border collie) par să fie cei mai ocupați, pentru că lor le revine sarcina întorsului turmei și cea a ghidării mioarelor prin strungă. Ceilalți fac echipă în desele conflicte pe care le au în munte cu sălbăticiunile, mai ales cu lupii.

DECEBĂLUIRE: o veche expresie folosită în Ținutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecțiuni la care tratamentele convenționale nu dau rezultate

sursa: EVZ.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *