DRAMA GENERALILOR ROMÂNI ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Gheorghe StavrescuDrama generalilor armatei române, în perioada 1944-1964, a reprezentat o parte componentă a dramei elitei naționale (a intelectualilor, cu precădere), fiind declanșată la scurt timp după trecerea României de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, după înlăturarea unui regim considerat a fi dictatorial (al lui Ion Antonescu) și înlocuirea acestuia cu altul mai dur, impus  prin forță, în pofida voinței poporului român.

Atunci când Tribunalul Poporului a început să judece și să condamne pe bandă s-a invocat, de regulă participarea la războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (ignorându-se complet rapturile acesteia din 1940), comportarea față de populația civilă și partizanii din zonele de operații (fără a se lua în calcul  starea de război și acțiunile agresive ale acestora), colaborarea cu Germania până la 23 august 1944 (ca și când eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei în 1941 s-ar fi putut realiza în afara războiului de coaliție alături de Reich), participarea unor generali la activitatea de guvernare a regimului Antonescu etc.

Tragedia corpului de comandă al armatei române, care contribiuse decisiv la situarea României, în momentul marii victorii de la 9 mai 1945, alăuri de Națiunile Unite, a fost amplificată atât de chinurile fizice și morale la care au fost supuși cei care  își îndepliniseră jurământul și datoria față de țară în cei 4 ani de război, executând ordinele primite, cât și de faptul că foarte mulți dintre ei au fost privați de libertate și închiși „alături de criminali și borfași de rând”, fără să cunoască cel puțin acuzațiile concrete care li se aduceau (în afara lozincii generale de criminal de război sau vinovat de dezastrul țării și al armatei, neprobată cu dovezi concrete).

 Abuzurile au continuat și după încheierea Tratatului de pace (care a anulat regimul de armistițiu), Adunarea Deputaților votând (7 august 1947) „Legea nr. 291 de urmărire și sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității”, care prevedea că judecarea faptelor asemănătoare celor din vechea Lege nr. 312 urma să se facă de către „secțiunile cu competență criminală ale Curții de Apel București sau ale Curții de Apel Cluj”(mandatele de arestare trebuiau să fie emise de procurorul general al Curții de Apel). În 1948, această lege a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Anii care au urmat au adus  noi reglementări în ceea ce privește judecarea și condamnarea celor care se opuneau „clasei muncitoare și mișcării revoluționare” (art. 193/1 din Codul Penal – nou introdus), care primejduiau sau îngreunau „construirea socialismului”ori defăimau „puterea de stat sau organele sale” (Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950) sau care puteau deveni eventuali dușmani ai noii orânduiri (Decretul nr. 257/1952) etc.

Alți generali și ofițeri au fost eliminați învocându-se prevederile „Statutului Corpului Ofițerilor Forțelor Armate ale Republicii Populare Române”, care la Capitolul VII, art. 40, al. f) se referea la scoaterea din cadrele active pe „motive politico-morale”. Articolul 42 stipula că ofițerii îndepărtați „pentru motive politice și care fac imposibilă folosirea lor ca ofițeri pe timp de război se scot din evidența ofițerilor și se trec la trupă”.

În baza acestor legi și decrete, mulți generali și ofițeri români au fost judecați sau rejudecați și condamnați la ani grei de închisoare, mai ales cei care nu agreau  noua orientare politică impusă.

Între motivele extra-profesionale, care au fost invocate, relevate în multe documente din epocă, s-au numărat:

– participarea la operațiile militare desfășurate în perioada 1941-1944 pe  teritoriul Uniunii Sovietice și comportarea necorespunzătoare față de prizonieri, partizani și populația civilă;
– efectuarea de studii și misiuni în Germania și în alte țări ale Axei în timpul  războiului; simpatii  față de mișcarea legionară și  „regimul antonescian”;
– manifestările „ostile” sau „dușmănoase” față de „regimul de democrație  populară”, față de partidul comunist și de procesul de „democratizare” a armatei;
– legăturile cu „elementele reacționare”, în special cu Partidul Național-Țărănesc și cu Partidul Național Liberal;
simpatiile sau activitate monarhistă și în sprijinul „reacțiunii”;
– participarea la activitatea „organizațiilor subversive”, care se opuneau „regimului democratic”, și defăimarea activității acestuia și a partidului  comunist, în special;
– atitudinea antisovietică și simpatiile față de țările democratice occidentale;
– originea socială burgheză, chiar și a rudelor;
– convingerile sau manifestările religioase;
– cunoștințele sau rudeșe aflate în străinătate;
– lecturile din literatura americană și engleză;
– refuzul de colaborare cu organele politice și de securitate etc.

Horia MacellariuAcțiunea de epurare pe criterii neprofesionale a continuat cu prilejul reducerilor de efective din anii 1955, 1958 și 1961. Între motivele invocate pentru trecerea în rezervă (în ordinul ministrului Forțelor Armate nr. M.C. 02600 din 22 noiembrie 1955, emis în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 2 524 din 19 noiembrie același an) s-au numărat: studiile militare în școli din Germania, prizonieratul în țările capitaliste, efectuarea de studii și participarea la misiuni în țările din vestul Europei, rude avute în statele occidentale, originea socială „burgheză” și „chiabură”, activitatea în organizații „fasciste”, manifestări anticomuniste  etc.

Din 1957, trecerea în rezervă a cadrelor militare s-a făcut în baza art. 52 al noului „Statut al corpului ofițerilor și generalilor”, care, ca și cele următoare,  nu mai  făcea   referiri la criteriile politice sau morale, invocate anterior. în realitate succesivele treceri în rezervă au avut la bază și numeroase „date social-politice negative” sau dosare aflate la „serviciul de contrainformații”. Numeroase au fost cazurile și situațiile în care s-a ordonat Direcției cadre „să semnaleze comisiilor de plasare în câmpul muncii ofițerii trecuți în rezervă, care au avut manifestări dușmănoase, pentru a se ține seama la stabilirea funcțiilor în care vor fi repartizați”. în  unele situații s-a recomandat ca anumiți ofițeri să  nu fie încadrați în alte locuri de muncă. Oficial, legislația care a stat la baza acțiunii de epurare a prevăzut și unele compensații materiale, care au fost  acordate celor eliminați din cadrele armatei.  Atunci când s-au acordat, acestea au fost însă infime și nu au compensat în nici un caz nedreptatea și abuzurile făcute.

În septembrie 1955, Prezidiul Marii Adunări Naționale a emis Decretul nr. 421 prin care au fost grațiați cei care care fuseseră condamnați la pedepse privative de libertate până la 10 ani în baza legilor nr 312/1945 și nr. 291/1947, precum  și a Decretului nr. 207/1948. Au mai fost grațiați cei condamnați la pedepse mai mari de 10 ani dacă după 23 august 1944 „au participat la războiul antihitlerist în zona de operație”, precum și cei care „nu au săvârșit din proprie inițiativă omoruri”. Nu au beneficiat de grațiere sau de reduceri de pedepse „cei care au fost membri ai guvernelor fasciste în perioada 6 septembrie – 23 august 1944”. Art. 8 al decretului prevedea că pedeapsa cu muncă silnică pe viață „va fi socotită douăzeci și cinci de ani”.   

Radu KorneDecretele de amnistie din 1955 și din 1964 au făcut ca o parte a elitei armatei să supraviețuiască și să se mai bucure câțiva ani de viață după chinurile îndurate la Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat și în alte locuri de tristă amintire. între aceștia s-au situat alte figuri de legendă ale armatei române, precum generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Dumitrache, Petre Dumitrescu, Gheorghe Jienescu, Horia Măcelariu, Nicolae Șova, Ilie Șteflea și mulți alții, care probaseră pe front competență, demnitate și rezistență față de comandamentele aliate germane și sovietice atunci când acestea încercau să-și împună punctele de vedere în defavoarea armatei române, la Stalingrad, în Caucaz, Kuban, Crimeea, Moldova, pe Dealul Sângeorgiu, la Szolnok și la Budapesta, în munții Javorina sau Tatra. Statutul politico-juridic impus țării la sfârșitul războiului, oportunismele tradiționale românești și alți factori au făcut ca toți aceștia să-și ducă cu greu crucea în primele decenii postbelice.

Făcând cunoscut că nu mai suportă „umilința detențiunii”generalul Gheorghe Stavrescu, solicita ministrului Apărării Naționale, la 22 martie 1948,  să fie pus în libertate până la judecare, precizând: „Gradul, faptele de arme și înaltele distincțiuni căpătate în lupta contra hitlerismului cred că ar fi o suficientă dovadă asupra dreptului pe care-l am, dacă nu de a fi imediat absolvit, cel puțin a nu mi se prelungi umilința”. Angajându-se să stea la dispoziția justiției, el încheia cu demnitate  Memoriul său: „Sunt prea legat de familie și pământul pentru care am luptat pentru a dispare în țară sau în afară”. Interesant în ceea ce-l privea pe generalul Gheorghe Stavrescu, și nu numai pe el,  este faptul că în ședința Consiliului de Miniștri din 10 septembrie 1947, aflând că „vina” sa nu era dovedită, dr. Petru Groza (cel care semnase multe Jurnale ale Consiliului de Miniștri privind condamnările) s-a opus „în mod categoric” ca acesta să mai fie ținut sub stare de arest. „Acum, după trei ani –atrăgea el atenția – noi nu mai putem continua cu psihoza aceasta de a ne juca cu răzbunările. Dacă nu se constată precis vinovăția să fie pus în libertate. Fără semnătura noastră a celor de aici nu va  dat nimeni în judecată. Deci noi hotărâm acum ca de urgență să se constate dacă Stavrescu  a dat ordin sau nu /să fie uciși evrei – n.n./. Dacă n-a dat ordin noi nu semnăm jurnalul. De altfel nimeni n-a avut autorizația să facă această arestare și eu te rog domnule ministru să iei imediat măsuri. Dacă nu mă înșel acesta este un general  care a colaborat cu noi pe front imediat după 23 august 1944?”. După care a decis: „Să fie pus imediat în libertate, iar dacă se va dovedi că a dat ordin  să nu creadă nimeni că nu  va fi băgat de îndată la pușcărie. Altfel nu semnez”. Și apoi a adăugat: „Desigur trebuie să combatem mai departe cu toată hotărârea fascismul și hitlerismul și să aplicăm măsuri cât mai aspre ca să se știe odată pentru totdeauna că astfel de crime nu se mai pot repeta. Dar ca să întindem la infinit această chestiune, acum când s-a creat o psihoză în țară de dragul unora sau altora de a ne răzbuna, aceasta n-o mai putem admite”.

Constantin PantaziÎn mod surprinzător, generalul Mihail Lascăr, cel decorat de Hitler, la Stalingrad cu cea mai importantă distinție de război germană, a încercat să-l inculpe pe Stavrescu pentru că „a tolerat” uciderea evreilor. Și de acestă dată replica lui Petru Groza a fost dură: „Mai toți am tolerat. Să fim obiectivi. Există o tendință de răzbunare. Sunt unii oameni setoși de răzbunare și scormonesc lucruri fără nici un rost. Să ne învățăm deci că trebuie schimbată această mentalitate. Au trecut trei ani. S-a încheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai și uită. Desigur sunt crime concrete care nu se pot uita. Dar și acelea se pot prescrie.  Toate codurile din lume prevăd această prescriere. Deci, încă odată, repet:se exagerează” . Primul-ministru român știa foarte bine ce spune. De altfel, el avea să revină la 26 septembrie 1947, tot în ședința Consiliului de Miniștri, și să declare că va interveni în așa fel ca „judecarea acestor criminali de război să nu se facă fără discernământ… Pentru rele tratamente nu poate fi considerat  cineva criminal de război”. O poziție nuanțată a avut și în ceea ce privește împușcarea partizanilor, în legătură cu care a declarat: “Dacă cineva este în război și asupra lui trage cineva din tufiș, acela, odată prins, este executat. Bineînțeles că aceasta nu justifică cu nimic crizimile neîngăduite. împușcarea unui partizan ca atare nu constituie însă totdeauna o crimă de război. Bestialitățile însă fără îndoială trebuiesc pedepsite”. În final, cu toată intervenția dr. Petru Groza, generalul Gheorghe Stavrescu a rămas în închisoare, fiind condamnat, în final la  muncă silnică pe viață. A decedat  la 10 ianuarie 1951, în închisoarea Aiud, de TBC pulmonar și miocardită.

O dramă asemănătoare au trăit și alți generali români.

La 20 februarie 1957, din Penitenciarul Aiud, amiralul Horia Macellariu, făcea cunoscut Tribunalului Militar București că  de   la 19 aprilie 1948  nu avea  „nici o legătură cu lumea exterioară” și nici o posibilitate de a se  apăra. Cerând să i se precizeze motivele detenției sale, el preciza: „N-am fost un trădător, un necredincios, răzvrătit sau complotist împotriva Patriei și Neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru granițele lui sfărâmate. Am dorit ca în țara mea, în care m-am născut liber, fiecare locuitor, indiferent de origine etnică, de credință religioasă, de starea socială și de ideile sale politice să fie liber și egal a se manifesta prin grai și scris, fără teamă, supunându-se fără constrângere voinței majorității poporului, exprimată liber și fără teamă, iar neamul meu să fie independent și stăpân pe destinele lui, respectând coexistența și drepturile celorlalte neamuri”.

Fusese arestat la 19 aprilie 1948, după ce, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare și Justiție îl condamnase, în contumacie,  la muncă silnică pe viață pentru participare la „complotare întru distrugerea unității statului”, la 25 ani muncă silnică pentru complicitate la „păstrarea de armament, muniții și exploziv”, la 10 ani detenție riguroasă, 5 ani degradare civică și  50 000 lei cheltuieli de judecată pentru „răzvrătire”, instanța decizând să execute pedeapsa cea mai grea.

Relevant pentru modul de gândire al generalilor români arestați  este și memoriul trimis din închisoare ministrului de Război de către  generalul Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei, prin care  informa că în dimineața zilei de 12  octombrie 1944 fusese arestat din ordinul Consiliului de Miniștri și depus la închisoarea militară a Comandamentului Militar al Capitalei fără ca cineva să-i comunice „motivele detențiunei”. Considerându-se nevinovat, el încheia astfel pledoaria sa: „Prin arestarea mea mi s-au adus prejudicii fizice și morale extraordinare. Arestat și deținut alături de militari, borfași și certați cu justiția, astăzi sunt considerat ca reprezentant al fostului regim de dictatură și tras la răspundere alături de poate de cei ce cu adevărat sunt marii vinovați. Aceasta poate constitui o mândrie pentru cineva, dar când ai la spate 34 de ani de activitate, când în carieră ți-ai servit cinstit instituția căreia i-ai dedicat cei mai frumoși ani ai vieții, astăzi când ar fi trebuit să spun ca proorocul din Biblie Și acum sloboade Doamne pe robul tău, astăzi sunt ținut sub stare de arest, iar numele meu este supus oprobiului public. Cer hotărât să se facă dreptate! Insist să se revină cât ami grabnic asupra detențiunii mele! Sunt general de divizie, crescut în cultul Onoarei și al Demnității și afirm aci că voi sta la dispoziția oricui și oricât pentru cercetări, dar să mi se redea libertatea”. 

Henri CihoskiDramatică a  fost și soarta generalului Nicolae Dragomir. Arestat de către sovietici la 2 martie 1945, împreună cu generalul Gheorghe Avramescu,  a scăpat cu viață din „bombardamentul aviației germane” din 3 martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare. Repatriat în 1955 avea să fie arestat din nou, de această dată de către autoritățile române, în 1957, și închis până în 1964.

În închisoare, mulți generali și ofițeri s-au îmbolnăvit grav și  au decedat. Deși dispunea de o constituție fizică solidă,   starea sănătății generalului Aurel Aldea s-a înrăutățit rapid, la 1 aprilie 1947, directorul Spitalului Central nr. 1 Văcărăști  emițând următorul certificat medical:   „Deținutul politic general Aurel Aldea suferă de următoarele afecțiuni diagnosticate prin examene clinice, radiologice și de laboratorî scleroză cardio-renală, artrită cronică, hipertensiune arterială, diabet zaharat și colicistită cronică. Mai prezintă în momentul examinării simptome de insuficiență cardiacă incipientă”. Aprecia că deținutul avea nevoie de„regim adecvat, tratament sub observație și control medical, precum și evitarea oricărui fel de efort”.  În loc de tratament medical a fost mutat, în aprilie 1947, la penitenciarul Aiud.   în Memoriul din  29 octombrie 1947,  generalul Aurel Aldea aprecia redimul din închisoare ca fiind  „sălbatic și criminal, care  timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga și mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârșitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniție și suferință 30 kg din greutate”. Reamintind faptul  că în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Văcărești, contrariat, generalul se întreba și întreba: „Nu înțeleg de ce atâta pornire și prigoană împotriva mea. Celui mai mare dușman nu i se poate refuza asistența medicală. Este o obligație umană nu numai o datorie creștină. Se uită că am depășit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat așa de repede ? N-am făcut rău nici unei ființe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetățean cinstit și conștient, care, ca foarte puțini alții, și-a afirmat dragostea de Neam, Țară și Coroană cu credință și spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite dar nu am primit nici o recompensă”.  „Vina aceasta mare – se adresa el secretarului general Avram Bunaciu din Ministerul de Interne – poate fi pedepsită cu moartea prin foame și mizerie și refuz de asistență medicală ? De ce această pedeapsă ? N-a fost inclusă în sentință ? Procedeele acestea care se aplică și criminalilor de război și care au ajuns la cunoștința tuturora, nu ating cu nimica conștiința responsabilior din guvern ? Prin dvs. fac un ultim apel, rugându-vă să faceți să se termine cu procedeele criminale, să se permită medicilor de penitenciare de a-și face datoria, iar deciziunile lor să fie ținute în seamă. Mie personal, ca fost militar, rog să mi se dea posibilitatea de a-mi căuta sănătatea în Spitalul Militar „Regina Elisabeta” și în cel mai rău caz, în Spitalul Văcărești, natural, după o nouă examinare medicală. Sunt în așteptarea hotărârii dvs. înainte de a părăsi celularul Ministerului de Interne. O dată cu mulțumirile  mele vă rog a primi asigurarea deosebitei mele considerațiuni”. Cererile formulate de generalul Aldea  și de soția sa, Alexandra, pentru îmbunătățirea regimului de detenție au rămas fără rezultat. Rigoarea acestuia a făcut ca generalul, deținutul  K 8 283, să înceteze din viață la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocardită cronică.

Nicolae MaciciCondamnat, generalul Nicolae Macici a fost închis la Jilava, până la 13 iunie 1945, apoi la Dumbrăveni, până în martie 1946, și la Aiud, unde i s-a impus regim celular (de la 5 mai 1946 la 5 mai 1948).  înmatriculat cu nr. K. 7 665 și închis la etajul 2, în celula 217, generalul se adresa astfel, la 15 noiembrie 1948, directorului penitenciarului:  „Vă rog să mă scuzați dacă sunt nevoit să vă inoportunez din nou cu această plângere-cerere, care este urmare la celelalte două rapoarte ce mi-am permis să vă adresez săptămâna aceasta. Am solicitat și solicit din nou să fiu primit de dvs. în audiență. De 4 nopți nu pot închide ochii căci nu pot dormi pe scânduri goale, cu mari intervale între ele, fără saltea, fără pernă. îmi este frig, căci o singură pătură cu care mă acopăr nu-mi ține de cald. Vă rog a dispune să mi se redea jumătatea de saltea, care nu-i umplută cu lână ci cu păr de cal. Rog să mi se dea pătura făcută din cojoc (petice din blana de oaie). Cu acestea voi putea face față nevoilor patului. La vârsta mea e imposibil să mai îndur situația aceasta. Sunt răcit și am căpătat un lombago. Vă rog, încă a dispune să mi se redea o haină (scurtă) blănuită și cojocelul. Nu am decât o haină de pijama și o bluză de pânză de vară. Nu am palton, nici pardesiu. Nu știu cum să-mi explic această vitregie ce mi-a aplicat cel care mi-a făcut percheziția, căci văd la alți deținuți că li s-au lăsat cojoace, haine de iarnă și necesarul de pat. Rog a se verifica spusele mele, convingându-vă personal, în chiar celula mea (217) de realitatea celor afirmate. Dacă dvs., domnule director, aprobați, eu pot fi condus cu pază în magazia în care ni s-au depozitat legăturile noastre, unde ușor recunosc balotul meu, ca din el să mi se scoată lucrurile solicitate mai sus, odată cu medicamentele mele (inventarul lor vi l-am înaintat separat prin raport). Azi nu are cine-mi da un antinevralgic. Nu mai pot picura colir în ochii de care sufăr din războiul mondial (sunt invalid la un ochi).  Cred că nimeni nu are interes să mă pedepsească, căci nu-i nici un motiv. Aștept binevoitoarea dvs. hotărâre, care, dacă nu vine, voi trece la autopedeapsă, declarând greva foamei”. În aceste condiții, avea să moară peste doi ani, în aceeași închisoare, medicii punând diagnosticul de „paralizie cardiacă”.

La 30 ianuarie 1955, la patru ani după ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa astfel, din închisoare, procurorului general al României: „Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârșit. Cu ce v-am greșit  ? Ce fapte criminale am comis ? De ce mă țineți în această situație ce cred că depășește orice pedeapsă ce se aplică unui pușcăriaș vinovat ? Interveniți, domnule procuror general pentru sancționarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine”.   În continuare, el prezenta astfel   regimul de închisoare: „Hrană insuficienă și de slabă calitate din punctul de vedere al hrănirii corpului; lipsă de vitamine naturale, consumând, în genere, varză, cartofi, arpacaș etc. cu o minusculă porție de pâine (250 gr.). Apoi murături din belșug, mărind la exces hiperaciditatea de care sufăr și micșorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieșit din rădăcini două măsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rămasă pe acel maxilar se mișcă și amenință să iese și astfel să rămân fără dinți și măsele. Țin să vă aduc la cunoștință că pe maxilarul inferior nu mai am nici  o măsea și nici un dinte. Am fost silit să port o proteză dentară pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, și astfel trebuie să înghit alimentele nesfărâmate, plus că proteza zilnic îmi  rănește gingia și îmi dă dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri și deranjamente, secrețiuni de gaze abundente și slăbire a colonului cu boală zisă colită. De altă parte, ficatul meu și bila, îndeosebi, îmi dau criza accentuate pe care nu am cu ce să le atenuez ca să pot duce o viață suportabilă.  Din cauză că în arestul din București, str. Uranus, am fost ținut două luni fără pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult că m-am transformat într-un invalid. Medicație nu am primit și nici un consult serios, ca să stăvilesc boala și s-o atenuaz. La 15 martie 1952 mi s-a lăsat sângele la glezna dreaptă, ieșind la suprafața epidermei. Ca tratment am folosit compresă cu apă rece, ceea ce , mai târziu, a dat naștere la iritația pielei și o rană generală produsă de o ciupercă.  Astăzi, glezna piciorului drept are o  o ușoară indurație (umflătură), care mă chinuiește cu junghiuri, zi și noapte.  Repausul piciorului, recomandat de medicul Securității, mi-a cauzat o slăbire a mușchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranță în ele când merg. Ar trebui să scriu un volum serios, dacă aș lua fiecare părticică din corpul meu”. Menționând că a fost condamnat  „înainte de a fi judecat”, generalul se întreba de ce în patru ani „nu s-a putut stabili vina ce mi se impută, să fiu judecat și condamnat, sau eliberat din pușcărie, să trăiesc o viață de om, nu de animal condamnat să fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încă înainte de judecată”.  Precizând că nu era  „o fiară sălbatică, abuzivă rea și feroce”,  Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general să stea de vorbă cu el „cel mult 1/4 oră pentru a vă convinge că am fața și sufletul de om bun, cinstit, leal și cu spiritul de a fi folositor semenilor noștri”. În final, el conchidea: „Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, și anume ca oamenii răi, hoți, trădători de țară și partid, criminali etc. etc. să fie apreciați ca utili și astfel comunitatea omenească să fie condusă de bestii și alte arătări ale vicleniei, minciuni etc., care, să se acopere, aruncă fapte inventate, de circumstanță, asupra mea pentru a vă face să greșiți în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenție riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulți pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, încă din anii precedenți, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 mai 1959, la orele 23,20, în penitenciarul Făgăraș, decesul fiind cauzat de miocardo-scleroză.

Leonard MociulschiArestat la 19 aprilie 1948, contraamiralul Leonard Mociulschi a fost încarcerat, la 4 noiembrie 1948, în închisoarea Aiud, unde a stat până la 2 aprilie 1958, în condiții foarte grele: „regim celular, la secret, fără contact cu familia (oral, scris sau de ajutor), fără muncă, carte sau scris, fără aer, lumină, soare, fără a ști ce se petrece în lume sau a putea să mă manifest”. După 10 ani de închisoare, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicul-Sărat„,într-un regim și mai sever de condițiuni speciale, fără ca să-mi recunosc vreo greșală care să justifice pedepsirea mea și mai rău”.  Aflat într-o situație de sănătate precară, la 23 aprilie 1958, el se adresa astfel directorului general al penitenciarelor: „Sunt bătrân (64 de ani) și bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie și frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecțiuni pulmonare, afecțiuni digestive – gastrită și enterocolită, tulburări de vedere – imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile lerniale slăbite, picioarele se umflă din cauza țesuturilor slăbite   etc. în această stare a sănătății și a vârstei sunt pus într-un regim de execuție înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore și cu regimul alimentar – pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat. în continuarea acestei situații, căreia nu-i pot face față, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârșitul vieții grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus”.  În acestă stare, cerea să se dispună transferarea sa la un penitenciar „atribuit inculpărilor asemănătoare cu a mea și într-un regim potrivit stării sănătății mele”, să i se trimită sentințele de condamnare pentru ca „în deplină cunoștință de cauză să pot cere revizuirea proceselor mele”. Făcea acest apel „în baza dreptului unan de apărare”. În finalul cererii sale, care se poate constitui și într-un veritabil testament moral, contraamiralul Horia Măcellariu făcea încă o dată dovada demnității sale: „Ar părea paradoxal acest apel la viață omenească din partea unui condamnat politic să moară în temniță, când normal ar fi să dorească cu un minut mai devreme să se curme această agonie. Sunt însă comandamente care îmi ordonă să fac acest apelî religia mea îmi interzice sinuciderea și dimpotrivă îmi impune nu numai să-mi păstrez corpul, dar și să mi-l apăr; meseria mea de marinar și militar m-a învățat să nu abandonez în furtună și mai presus de orice este credința mea, intimă și nezdruncinată a nevinovăției mele și nedreptății ce mi s-a făcut. Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al țării și neamului meu. Tot trecutul meu este martor că viața și activitatea mea am pus-o în serviciul și pentru binele poporului român”.   În încheiere, anticipând, revenirea la o situație normală pentru care luptase și suferise, bătrânul „lup de mare” prognoza: „Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”. Până atunci însă mai aveau să treacă peste 30 de ani, perioadă în care Horia Măcellariu a fost transferat în închisoarea Jilava (la 13 aprilie l963), Gherla (13 iunie l963), Dej (3 decembrie l963) și din nou la Gherla de unde avea să fie eliberat la  la 29 iulie 1964, în urma decretului de amnistiere nr. 411/l964, după ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viață îi fusese modificată în muncă silnică pe 25 de ani.

Aurel AldeaDeși s-au aflat, în închisoare, într-o situație dramatică generalii români și-au păstra demnitatea, așa cum procedaseră în toată cariera miliară. Relevante sunt în acest sens declarațiile făcute de generalul Aurel Aldea în fața completui de judecată: „N-am dorit și nu doresc decât o Românie liberă și independentă, sub un regim cu adevărat democratic, în care libertățile garantate de legi să poată fi exercitate nestânjenit. Urăsc dictatura ori de unde ar veniî fie de sus în jos  sau de jos în sus, fie ea individuală sau colectivă. De atâția ani Țara este frământată de curente și lupte politice, favorizate de dictaturi. în interesul existenței neamului nostru starea aceasta trebuie să înceteze. Adevăratul popor este cuminte și cu un simț politic dezvoltat. Să fie lăsat în pace, ca să-și croiască singur soarta, fără lozinci și fără îndemnuri la ură și la lupte de clasă. Orice împiedicare a poporului de a-și exercita în toată libertatea voința, constituie un atentat la viața lui”. Prin Memoriul din 12 iunie 1947, adresat inspectorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor,  tot generalul Aurel Aldea cerea: „Să se ia măsuri, să se respecte gradul meu de general pe care îl dețin conform legii poziției ofițerilor art. 1 și care este în proprietatea mea până la moarte și nu mi se poate lua decât prin înalt Decret Regal. O simplă dispoziție a penitenciarului nu poate anula legile țării și cu atât mai mult nu poate da dreptul ca de pe umărul ofițerilor activi, care poartă uniforma Regelui, să se smulgă galoanele”

În pofida situației fără ieșire în carese aflau, generalii români și-au păstrat speranța în viitorul poporului român, în dreptatea istoriei. Bolnav, la limita supraviețiurii, contraamiralul Horia Măcellariu, preciza încă odată temnicerilor săi de la închisoarea din Râmnicul Sărat, la 23 aprilie 195: „Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al țării și neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru granițele lui sfărâmate”.Cu ultimele puteri, anticipând revenirea la o situație normală a țării, pentru care luptase și suferise, bătrânul lup de mare, fale marinei române, afirma: „Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”.

După calcule incomplete în închisori au decedat peste 50 de generali români, între care:

Aurel Aldea – mort la 17 octombrie 1949 în închisoarea Aiud;
Ioan Arbore – 25 decembrie 1954, Văcărești;
Radu BăldescuRadu Băldescu – 2 decembrie 1953, Jilava;
Henri Cihoski – 18 mai 1950, Sighet;
Nicolae Ciupercă – 25 mai 1950, Văcărești;
Constantin S. Constantin – 29 februarie 1949;
Grigore Cornicioiu – 16 septembrie 1952, Văcărești;
Gheorghe Dobre – 26 martie 1959, Râmnicu Sărat;
Constantin Eftimiu – 19 septembrie 1950, Aiud;
Constantin Ilasievici – 6 octombrie 1955, Văcărești;
Constantin Iordăchescu – 18  noiembrie 1950, Jilava;
Mihail Kiriacescu – 8 martie 1960, Pitești;
Radu Korne – 28 aprilie 1949, Văcărești;
Gheorghe Koslinski – 30 aprilie 1950, Aiud;
Emanoil Leoveanu – 25 mai 1959, Făgăraș;
Gheorghe Liteanu – 17 februarie 1959, Făgăraș;
Nicolae Macici – 15 iunie 1950, Aiud;
Vasile Măinescu – 13 mai 1953, Văcărești;
Ion Mihăescu – 22 octombrie 1957, Văcărești;
Ion Negulescu – 1 aprilie 1949, Jilava;
Constantin Pantazi – 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat;
Vasile Pascu – 6 august 1960, Gherla;
Nicolae Păiș – 16 septembrie 1952, Sighet;
Emil Pălăngeanu – 23 ianuarie 1953, Capul Midia – Năvodari;
Constantin Petrovicescu – 8 septembrie 1949, Aiud;
Mihail Racoviță – 29 iunie 1954, Sighet;
Radu R. Rosetti – 16 ianuarie 1961, Văcărești;
Gheorghe Rozin – 16 ianuairie 1961, Văcărești ;
Nicolae Samsonovici – 15 octombrie 1950, Sighet;
Ioan Sichitiu – 29 aprilie 1952, Aiud;
Nicolae Stoenescu – 2 martie 1959, Culmea;
Petre Vasilescu – 4 noiembrie 1959, Galați;
Mihail Voicu – m. 17 septembrie 1955, Gherla ș.a.

Categoric este faptul că în timpul războiului s-au făcut și greșeli și abuzuri și fapte regretabile, determinate sau nu de starea de război, care  care ar fi fost minunat să fi fost evitate,  pe care le regretăm cu toții, pe care le-au regretat și cei condamnați la ani grei de închisoare, deși în cea mai mare parte a situațiilor nu ei fuseseră vinovați de cele întâmplate.

Statutul politico-juridic impus țării la sfârșitul războiului, oportunismele tradiționale românești și alți factori au făcut ca majoritatea generalior români care participaseră la cel de-al doilea război mondial să-și ducă cu greu crucea în primele decenii postbelice. Spre cinstea lor ei și-au păstrat demnitatea chiar și în închisoare, îndurând și necerând„nici milă, nici iertare, ci dreptate” așa cum declara generalul Emanoil Leoveanu. Au cerut doar, prin vocea generalului Nicolae Macici, să nu fie condamnați „ostașii care în timpul războiului și-au făcut doar datoria și au executat ordinele superioare”. Pe bună dreptate, acesta întreba: „La ce s-ar rezuma oare războiul dacă un ostași în luptă ar refuza să execute ordinele primite?”.

dr. Alesandru Duțu – sursa: e-istorie.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *