Pământul – în pragul unei noi Ere Glaciare – Articol de excepție – Revista Nexus

Articolul de mai jos – tradus pentru prima dată în limba română în Revista Nexus Magazine – Ediția Română, vorbește despre un subiect tabu. Răcirea globală. Oficial, ni se spune că pământul se încălzește. Elitele știu însă adevărul. Iar articolul de mai jos o dovedește cu prisosință. În lumea științifică, de la un anumit nivel, se știe că Pământul va intra cât de curând într-o nouă glaciațiune, dar celor dispensabili nu li se comunică acest lucru, pentru a nu se creea panică. Acesta este scopul acelor buncăre – veritabile orașe subterane, construite de guvernele tuturor țărilor. Salvarea în subteran de iarna ce va acoperi Pământul pentru multe sute (dacă nu chiar mii) de ani.

Mulțumesc pe această cale editorilor revistei Nexus pentru permisiunea acordată – de a culege și publica în format electronic articolul. Liber la preluare, cu menționarea sursei (Revista Nexus Magazine)

Iată articolul:

Într-un raport publicat în 2004, Pentagonul își exprima îngrijorarea față de temerile privind o răcire iminentă. Profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, este de aceași părere, afirmând că „Timpul nostru pare a se fi terminat”. În viziunea sa, perioada interglaciară caldă în care ne aflăm în prezent, va lua brusc sfârșit.

Când Convenția-Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice a elaborat Protocolul de la Kyoto și l-a prezentat în 1997 guvernelor lumii ca o modalitate de a diminua emisiile de gaze cu efect de seră într-un efort a reduce încălzirea globală, s-a ajuns la un consens internațional de a se ignora îngrijorarea anterioară privind dovezile referitoare la o posibilă eră glaciară.

Potrivit lui Al Gore, încălzirea globală este un joc în care vina se aruncă de la un partener la celălalt: „Topim calota glaciară a Polului Nord… Destabilizăm muntele masiv de gheață din Groenlanda… Emitem atât de mult dioxid de carbon în mediul Pământului încât am schimbat literalmente relația dintre Pământ și Soare“.Totuși, ideea încălzirii globale contrazice îngrijorările oficiale din ultimii 35 de ani. Stimulat de dovezile care indicau o tendință de răcire, un raport din 1973 al CIA ajungea la concluzia că „are loc o schimbare climatică globală și că nu vom reveni prea curând la modele climatice din trecutul recent“.2Acesta a fost curând urmat de Prima Conferință de la Miami privind Utilizarea Izotopilor în Climatologie și Paleoclimatologie din 1975, unde laureatul Premiului Nobel, Willard Libby R. a avertizat: „Erele glaciare au fost starea normală în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sută din timp … Deoarece aprovizionarea globală cu hrană depinde în primul rând de climă, înțelegerea actuală privind clima trebuie să fie drastic îmbunătățită …“.3

Aproape 30 de ani mai târziu, într-un raport publicat în 2004, Pentagonul încă își exprima îngrijorarea față de temerile privind o răcire iminentă. În timp ce optarea fie pentru un scenariu similar cu cel schimbării climatice de acum 8200 de ani, situație în care clima s-a modifica doar pentru 100 de ani, fie pentru un scenariu precum Marele Îngheț (Dryas-ul Recent), eveniment care a răcit Pământul pentru mai mult de 1000 de ani (între circa 12800 și 11500 î.e.n), raportul încă descoperea în viitorul anticipat „o scădere semnificativă a capacității mediului pământesc de a susține viața“.4

Totuși, în pofida a tot mai numeroși prezicători ai încălzirii globale și a efortului de a căuta modalități de diminuare a emisiilor de CO2 din diverse sectoare ale industriei, cel puțin un geolog, profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, a fost de partea Pentagonului afirmând că „Timpul nostru pare a se fi terminat“, deoarece (în viziunea sa) această perioadă interglaciară caldă va lua brusc sfârșit.5

Cu o diagramă care prezintă fluctuațiile de temperatură ce au avut loc pe o perioadă de trei milioane de ani, obținută pe baza profilelor izotopilor de oxigen, profesorul Muller subliniază discrepanțele problematice față de teoria lui Milankovitch. Figura 1 arată că în ultimii 650.000 de ani, era glaciară a fost dominată doar de ciclul glacial de 100.000 de ani, că precedentele două milioane de ani au avut un model ciclic predominant de 41.000 ani și că acum circa trei milioane de ani nu existau deloc cicluri de ere glaciare.

Ceea ce istoricii au determinat ca fiind perioada totală de timp necesară civilizației moderne pentru a se dezvolta este inclusă în actuala noastră perioadă interglaciară. Vârfurile ascuțite din grafic nu ilustrează doar cât de repede se pot termina erele glaciare, dar și cât de repede pot începe. „Aceste date ar trebui să vă sperie … următoarea eră glaciară este pe cale să ne lovească“, avertizează prof. Muller.6

Laureatul Premiului Nobel, dr. Willard Libby a avertizat: „Erele glaciare

au fost starea normală în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sută din timp …

Deoarece aprovizionarea globală cu hrană depinde în primul rând de climă,

înțelegerea actuală privind clima trebuie fie drastic îmbunătățită …

 

Luna și înclinarea Pământului

O mare parte a eșecului climatologilor de a găsi o explicație mai bună pentru erele glaciare se datorează aplicării modelului titirezului în cazul Pământului (care se bazează pe faptul Pământul încă se rotește în urma impulsului dobândit în timpul formării sale) în modelul universului bazat pe gravitatea standard, mai degrabă decât pe mai practicul model al titirezului în modelul universului electric (situație în care rotația Pământului este stimulată și perpetuată de forța dominantă a electromagnetismului). Un titirez presupune un singur impuls dat și o rezistență sau efort de torsiune manifestat contra axului de rotație.

Aceasta este o imagine care ne induce în eroare în privința relației dintre rotația Pământului și planul lui orbital. Convingerea că Pământul nu și-ar schimba direcția de rotație în urma unei inversări a polarității arată confuzie dacă nu chiar negarea proprietăților simple ale fizicii.

Un model al efectului giroscopic este mai aproape de modelul real și chiar și acesta poate oferi o imagine greșită cu privire la stabilitatea Pământului. Datorită prezenței Lunii, înclinarea Pământului nu poate depăși 23 de grade din orbita lunară. Modelul giroscopic ilustrează cel mai bine relația dintre Lună și bombarea

regiunii ecuatoriale a Pământului, o reprezentare a forței de frânare exercitată contra mișcării de rotație a Pământului și a modificările ciclice ale planului orbital al Lunii care, la rândul său, controlează gradul de înclinare a Pământului.

Dar, din nou, spre deosebire de un titirez, înclinarea Pământului pivotează în planul solar care disecă ecuatorul Pământului, nu axa sa de bază.

Efortul de torsiune contra axei, care va exista în cazul unui titirez, nu este o reprezentare adecvată a ceea ce se întâmplă cu Pământul. Singurul efort de torsiune al rotației Pământului este cauzat de influența Lunii contra ecuatorului Pământului, o influență care absoarbe și modifică influențele suplimentare atât ale Soarelui cât și ale lui Jupiter.7 Chiar și cu variațiile ciclice cunoscute care afectează planeta, Pământul este foarte stabil, rotația sa fiind întreținută de un miez solid, cu încărcătură magnetică și care este înconjurat de o manta topită. Acest interior lichid creează o forță centrifugă puternică și stabilă ce acționează contra ecuatorului, care este păstrat stabil de prezența Lunii, care, ulterior, acționează ca un regulator climatic pentru Pământ.8 Cu axa pivotantă centrată în mijlocul planetei, un anumit grad de deviere polară (o înclinare axială din cauza dezechilibrelor de suprafață) este posibil, dar ar fi restricționat în limitele înclinării Pământului impuse planetei de către Lună. Orice sugestie că Pământul s-ar fi răsucit într-o parte ar indica un moment în timp în care Pământul nu avea Lună.

Luna și sistemul solar

Concepția conform căreia Luna a sosit relativ recent este ilustrată printr-una din problemele din teoria „Pământului ca Bulgăre de Zăpadă”.

Există dovezi îngropate în trecutul Precambrian: niște formațiuni de nisip descoperite în straturile de stâncă de la minele de cupru de la Muntele Gunson, din Flinders Ranges, Australia de Sud. Formațiunile de nisip arată prezența unor fluctuații sezoniere de temperatură într-un loc unde nu ar fi trebuit să existe așa ceva, în timpul perioadei „bulgărelui de zăpadă”. Pentru geologul australian George Williams, cea mai bună explicație pentru repetiția îngheț / dezgheț, care ar duce la apariția respectivelor formațiuni de nisip la ecuator, este o înclinare a planetei noastre cu aproape un sfert de cerc.9 Acest lucru ar implica un Pământ Precambrian fără Lună.

Teoria „Pământului ca Bulgăre de Zăpadă”, în loc să fie contestată de către descoperirile lui Williams, este de fapt susținută de formațiunilor de nisip descoperite — din moment ce o lipsă a Lunii în perioada Precambriană este posibil să fi trimis Pământul în perioade de extremă orbitare eliptică în jurul Soarelui, răcind incredibil Pământul și permițând în același timp potențialului de înclinare de a ajunge la un maxim de 90 de grade, creând cele mai bune condiții pentru apariția periodică a fenomenului „Bulgărelui de Zăpadă”.

Cea mai bună dovadă pentru recenta captare a Lunii este „explozia” Cambriană ce a avut loc cu circa 542 milioane de ani în urmă. S-a întâmplat ceva care nu numai că a încheiat definitiv ciclul de răcire de la suprafața Pământului la acea dată, dar, în același timp, a pus Pământul pe o orbită stabilă, mai aproape de Soare, a reajustat scoarța și a pus capăt devastatoarelor schimbări ale înclinării sau oblicității severe. Dispariția masivă a faunei precambriene a avut loc la granița cu Cambrianul și s-a stabilit că a fost cauzată de schimbări bruște ale condițiilor de mediu.10 Trecerea Soarelui prin planul galactic (ceva ce sistemul nostru solar face în mod repetat) și ulterior colapsul temporar al câmpurilor magnetice planetare, ar putea da naștere la influențe gravitaționale ce ar putea potențial afecta deplasarea corpurilor astronomice și astfel ar amenința dislocarea cometelor din norul Oort.11

În 1994, astronomii au descoperit o nouă galaxie, foarte aproape de galaxia Căii Lactee. O analiză ulterioară că această galaxie mai mică, acum cunoscută sub numele de Galaxia Eliptică Pitică din Săgetător (Sag DEG), este devorată de Calea Lactee. În mod semnificativ, aceasta intersectează Calea Lactee, la un unghi și o poziție ce corespund precis cu cel al sistemului nostru solar.12 Această coincidență ar fi mai puțin semnificativă dacă sistemul nostru solar nu s-ar deplasa la același unghi prin galaxie. Este cunoscut faptul că sistemul nostru solar trece prin planul galactic, printr-o mișcare oscilatorie (salt), mișcare ce are nevoie pentru a se finaliza de 33 milioane până la 55 milioane de ani.

Figura 1. Climatul din ultimii trei milioane de ani (săgețile aparțin autorului). (Sursă: R. A. Muller și G. J. MacDonald, Ice Ages and Astronomica! Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000)

Nu există niciun motiv direct pentru această mișcare oscilatorie sau pentru această limită de timp ipotetică, altul decât o încercare, nu foarte reușită, de a potrivi mișcarea sistemului solar cu perioadele cunoscute ale craterelor de suprafață sau ale diverselor evenimente de extincție.13 Având în vedere unghiul sistemului solar și impulsul dat, este puțin probabil ca salturile/oscilațiile sistemului solar să fie legate în vreun fel de planul galactic. Dacă sistemul solar ar fi de fapt orientat spre planul galactic, ar fi mai ușor să se accepte ideea unei „țopăieli” a sistemului solar de-a lungul planului galactic, asemeni săriturilor unei pietre pe suprafața unui lac, dar acesta nu este impulsul unghiular pe care se știe că Soarele îl are. Indiferent dacă sistemul nostru solar provine sau nu din Sag DEG, deși se pare că este foarte probabil, Soarele va fi trecut de mult prin Calea Lactee și va fi continuat să se deplaseze dacă această călătorie a sistemului nostru solar nu ar fi fost oarecum captată, rezultând o orbită galactică care, aparent, duce sistemul solar prin ambele emisfere galactice în întregul său ciclu orbital.

 

Ciclurile glaciare și perioadele interglaciare

Definirea lungimii acestei orbite solar-galactice ne duce înapoi la ciclul erei glaciare. Chiar dacă fiecare perioadă de încălzire dintre evenimentele glaciare este numită perioadă interglaciară, din punct de vedere tehnic nu este așa – pentru că un ciclu de eră glaciară durează 650000 ani pentru a se finaliza. Există fluxuri de încălzire ce apar în avansarea glaciară (nu scurtele interstadiale, intervale de climă calde din timpul unei perioade de glaciație, care durează mai puțin de 10000 de ani), dar acestea nu sunt adevărate perioade interglaciare.

Noi nu ne aflăm la sfârșitul unui flux glaciar în prezent, ci într-o adevărată perioadă interglaciară care se încadrează într-un ciclu total de eră glaciară și durează doar 13000 de ani sau o jumătate de ciclu de precesiune. Când, în 1975, Libby a emis ipoteza conform căreia climatul temperat va dura doar cinci la sută dintr-o eră glaciară, el a fost aproape de adevăr. O adevărată perioadă interglaciară – e vorba de durata de timp, nu dintre ciclurile fluxurilor de gheață, ci dintre o eră glaciară totală și următoarea – ocupă aproximativ trei la sută din ciclul total, în timp ce un flux de încălzire -perioada de încălzire dintre evenimentele glaciare maxime – poate fi de 10 la sută sau mai mult din durata ciclului.

O altă analiză a graficului lui Muller privind clima din ultimele trei milioane de ani (fig. 1) arată că fiecare perioadă glaciară asociată cu modificări notabile din era anterioară durează aproximativ 650000 de ani. Al Gore s-a concentrat doar pe graficul cu concentrațiile de CO2 din ultimii 650000 de ani dintr-un motiv bine întemeiat. Perioada interglaciară care a avut loc dincolo de acest punct a fost atât de caldă, încât existau hipopotami și hiene în Anglia.14 După fiecare ciclu de eră glaciară de 650000 de ani, inversările de polaritate cauzează mișcări continentale care forțează Groenlanda să se mute mai departe spre nord, în timp ce Europa se extinde spre est, mai departe, fiecare schimbare ducând la o creștere a volumului de ape calde din Oceanul Atlantic care ajung în Oceanul Arctic polar în următorul ciclu glaciar.

Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeași perioadă de timp de 650000 de ani este erupția supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupții al vulcanului Yellowstone nu este întâmplător și a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare. Aparenta lipsă de gaz și de particule din mostrele luate din miezul lui de gheață indică faptul că acesta este doar asociat cu începutul fiecărei perioade glaciare și nu este cauza acestora.

Erupțiile din Yellowstone sunt de foarte multe ori asociate cu o zdruncinare semnificativă a continentului Nord-American. Caldera în sine nu se mișcă, dar platoul de deasupra, da. Această mișcare continentală este bruscă și dezvăluie o repetare în direcția în care interiorul continental se mișcă de cel puțin 13 de milioane de ani (fig. 2).

Figura 2. Punctul focar al vulcanului Yellowstone. (Sursă: US Geological Survey)

Deformarea scoarței terestre înainte de o inversare a polarității este motivul pentru care vulcanul Yellowstone poate semnala începutul fiecărui ciclu de eră glaciară. Pe măsură ce sistemul solar se apropie de planul galactic, unde câmpurile magnetice se prăbușesc înainte de a se schimba, câmpul magnetic al Pământului, în mod similar, se va prăbuși înainte de schimbare.

În 2002, oamenii de știință au observat o accentuată aplatizare a polilor, dar nu au putut găsi o explicație potrivită. Ca explicații posibile, ei au menționat destinderea post-glaciară, schimbările de vreme induse de încălzirea globală și modificările gravitaționale (!).15 Fluctuațiile forței câmpului magnetic al miezului permit forțelor centrifuge ale magmei topite să se bombeze mai mult la ecuator, rezultând o aplatizare a planetei la poli și creând presiuni extraordinare pentru latitudinile mici și mijlocii, deoarece acestea poartă greul deformării scoarței.

Yellowstone, fiind aproape la 45 de grade latitudine, se află de fapt chiar pe cuta provocată de deformarea scoarței.

Începând cu anul 2004, magma de sub Yellowstone a început să urce dintr-o cameră aflată la 48 de kilomatri de suprafață într-o altă cameră situată la numai 9,5 kilometri de suprafață și la o viteză de trei ori mai rapidă decât cea înregistrată anterior.16 Chiar dacă ideea de a specifica o anumită dată pentru inversarea polarității pare greu de acceptat (precum mult discutatul an 2012), faptul că Pământul se confruntă cu o prăbușire a câmpului său magnetic este de necontestat. Unele cercetări arată că puterea câmpului magnetic al Pământului a început să slăbească de cel puțin 4000 de ani, în timp ce măsurarea câmpului magnetic al Pământului din ultimii 30 de ani arată faptul că declinul puterii acestui câmp este tot mai accentuat.17 În punctul în care polul magnetic care se degradează se sincronizează cu polul care se rotește al axei, modelul giroscopic se prăbușește într-un model al titirezului și va urma o inversare a polarității.

Figura 3. Valori ale expunerii la Soare. (Sursă: Michael Pidwirny, University of British Columbia, Okanagan, www.physicalgeography.net)

Într-o adevărată perioadă interglaciară, care durează doar 13000 de ani și în care suntem și acum, straturile continentale glaciare se topesc, Pământul se înclină la deviația stabilită de unghiul orbitei Lunii, iar anotimpurile încep și planeta se învârtește în sens invers acelor de ceasornic, așa cum îi dictează polaritatea negativă. Precesiunea, fiind un rezultat al înclinării Pământului, se desfășoară numai în acest interval de timp. La începutul următoarei ere glaciare, precesiunea se va termina. Marele An al lui Voltaire (Platon nu a știut nimic despre precesiune) doar sfârșește prin a fi o vacanță de vară.

Odată ce Pământul își schimbă polaritatea și se rotește în sensul acelor de ceasornic, contra orbitei Lunii, va pierde influența pe care Luna o exercită asupra înclinației și axa sa va deveni perpendiculară. Rotația în sensul acelor de ceasornic, de asemenea, duce la atragerea Lunii pe o orbită mai apropiată, inversând astfel îndepărtarea lentă a acesteia de Pământ.18 

Perpendicularitatea ar face într-o permanentă stare de echinocțiu, caz în care orele zilei și ale nopții sunt aceleași de poli la Ecuator. Valorile înregistrate ale expunerii la radiațiile solare sezoniere arată cum această perpetuă stare de expunere din primăvară / toamnă (după cum se prezintă în citirile din lunile martie și septembrie) ar putea favoriza acumularea glaciară în cazul latitudinilor înalte și al celor înalte spre mijlocii, fără o întindere a elipsei în stil Milankovitch (fig. 3).

O rotație a Pământului în sensul acelor de ceasornic ar inversa și curenții oceanici, mai ales pe cei ai Oceanului Atlantic, care s-ar putea acum deplasa direct de-a lungul coastei Africii în Oceanul Arctic. Această schimbare a curenților oceanici ar satura celula polară Hadley cu umiditate și ar crea o climă temperată în zona Arctică. Celula Hadley ar transporta și elibera umiditatea sa la latitudinile de mijloc, mai jos de curentul din nord.

Într-o lume care nu se rotește, aerul cald de la ecuator s-ar ridica și s-ar deplasa spre regiunile polare mai reci unde ar coborî și s-ar deplasa de-a lungul solului, până când ar ajunge la ecuator unde ciclul va începe din nou. De vreme ce lumea noastră se învârte, acest ciclu de înălțare și de coborâre a aerului este purtat peste neregularitățile de suprafață și împărțit în trei celule de aer ce se ridică și coboară, la fel ca și dungile lui Jupiter.

Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeași perioadă de timp de 650.000 de ani este erupția supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupții al vulcanului Yellowstone nu este întamplător și a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare.

Celulele care încep de la Ecuator și se întind câte 30 de grade pe fiecare parte sunt numite celule tropicale Hadley Ele au fost descoperite și denumite astfel de către George Hadley, în 1753. Între 30 și 60 de grade se află celulele Ferrel, numite după William Ferrel care le-a descoperit în 1856. Celulele Ferrel sunt determinate de curenții care se deplasează atât la granițele sudice, cât și la cele nordice. Deasupra celulei Ferrel este celula polară Hadley. Chiar deasupra regiunii polare se află un vânt constant numit „vortex polar”, care rămâne fixat deasupra fiecarui pol.

Este interesant faptul că straturile glaciare din Pleistocen din America se opresc chiar sub curentul-jet din nord, aproape formând o linie ce traversează America de Nord cu o coborâre acceptabilă la vest de Marile Lacuri din cauza fenomenului „zăpezii de lac”. Aceasta arată două lucruri: un curent-jet saturat și o vreme fără variații sezoniere.

Pentru ca straturile de gheață să crească la fel de mari ca cele găsite pe durata Pleistocenului (circa 1,2 milioane până la 10000 de ani înainte de prezent), o evaporare masivă trebuie să aibă loc.

Aceasta este enigma ignorată a ciclului erei glaciare. Dacă straturile glaciare s-au strecurat în jos din regiunile polare înghețate, cum a ajuns umiditatea la celulele polare Hadley care hrăneau ghețarii de latitudine mijlocie și din nord? Dintr-un studiu detaliat al modelelor vânturilor, profesorul Xiahong Feng de la Dartmouth College, Marea Britanie, principalul autor al unui raport publicat în 2007, sugerează că vânturile ce dominau toată suprafața Americii de Nord în timpul Pleistocenului au venit de la est.

Analiza celulozei antice arată că cele mai înalte nivele ale izotopilor de oxigen și hidrogen se găsesc pe Coasta de Est, în timp ce scad spre Coasta de Vest – complet în opoziție cu modul în care vânturile suflă astăzi, dar este exact ceea cea ce se așteaptă de la o rotație a planetei în sensul acelor de ceasornic și de la o inversare a curenților oceanici și a curenților-jet din prezent.19 Rotindu-se în sensul acelor de ceasornic și perpendicular, Pământul acum acționează ca un adevărat titirez, și, ca atare, acumularea de straturi glaciare în emisfera nordică împreună cu scăderea nivelurilor mării în emisfera sudică ar face ca planeta să reacționeze la acest dezechilibru în același fel în care ar face-o un titirez.

Cu o forță de torsiune sau de tragere mai intensă la vârf, contra vitezei de rotație, greutatea straturilor glaciare din emisfera nordică ar putea determina o pivotare a Pământului pe polul sau axa sa sudică, determinând Pământului să răspundă cu o ușoară înclinare spre centrul orbitei sale, Soarele. Aceasta nu ar duce la o revenire la precesiune deoarece pivotarea axei de jos ar lăsa Pământul înclinat spre Soare într-o continuitate anuală, nu sezonieră. Masele grele de pământ din nord s-ar înclina spre Soare doar cu câteva grade, fiind scăldate în lumină permanentă timp de mii de ani, până când ghețarii se retrag suficient pentru a reumple oceanele și procesul începe din nou.

Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtună globală” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtună globală”). Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prăbușirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o năvălire a unui aer extrem de rece, de origine arctică, provocând furtuni enorme în toată lumea.

Cunoștințele antice despre inversarea polarității

Există ilustrări din Egiptul antic care arată Pământul ca având punctele cardinale inversate. Acestea pot sugera că anticii știau de inversarea polarității.

Unele hărți astronomice din camera arhitectului lui Hatshepsut, Senmut, arată acest lucru, la fel ca și documentele de la Harris și papirusurile de la Ipuwer și Hermitage.20 În această poziție perpendiculară a axei Pământului, steaua polară se află în constelația Draco (ce are forma unui șarpe). Toate popoarele preistorice situate deasupra ecuatorului erau supravegheate de acest „șarpe”.

O rotație în sensul acelor de ceasornic va modifica lungimea anului, a lunii și a zilei. Eliminarea schimbării de direcție a centrului de greutate, cauzată de Lună, va egaliza și va distribui mai bine retragerea mareelor, făcând ca Pământul să accelereze ușor.

Această schimbare a lungimii calendarului este confirmată de modelele fosilizate ale mareelor de la Pichi Richi, în sudul Flinders Ranges, Australia de Sud, unde geologul George Williams a stabilit că la granița dintre Precambrian și Cambrian anul solar dura 13 luni și ziua sub 22 de ore.21

O reflectare a acestui calendar străvechi și marea lui apropiere de această perioadă interglaciară poate fi găsită în sistemul vechi de cărți de Tarot unde Major Arcana (Marea Taină) (Soarele) reprezintă cele 22 de ore ale zilei din era glaciară și Minor Arcana (Luna) arată cele 56 de săptămâni lunare dintr-un an. Renunțarea timpurie la a mai utiliza cele 56 de orificii Aubrey de la Stonehenge poate de asemenea ilustra restructurarea cunoștințelor vechi.

Înlăturarea unei cărți de la fiecare suită din setul pentru Minor Arcana (pentru a deveni cărțile de joc comune pe care le știm astăzi) a reflectat o reajustare a numărului de luni lunare și a numărului total de săptămâni din noul an calendaristic. Cu toate acestea, refacerea în totalitate a simbolisticii pentru schimbările privitoare la orele zilei a fost mai dificilă în cazul Arcanei Major și acestea nu au apărut până la crearea celor 24 de rune antice Futhark (cele mai vechi forme ale alfabetului runic -n.ed).

Cercetătorul în domeniul runelor, Audrey Fletcher, susține că runele antice Futhark au origini antice egiptene și surprind de fapt descoperirea precesiunii. În scopul de a interpreta corect sensul lor adevărat, cele 24 de rune trebuie să fie aranjate și citite, contrar Marii Taine (Major Arcana) din Tarot, în direcție inversă acelor de ceasornic.22

Coborârea mezosferei

La sfârșitul ultimei ere glaciare, straturile de gheață erau încă foarte mari. Dominația perioadelor de 100000 de ani de formare a ghețarilor a necesitat atât de multă apă încât nivelurile oceanice au scăzut cu aproximativ 90 de metri la ecuator și până la 120 de metri în zona Arctică.

Pe măsură ce Pământul trecea prin planul galactic cu 13000 de ani în urmă, un mare eveniment s-a produs în zona Arctică, eveniment care a schimbat topografia și a șters de pe fața pământului turmele foarte mari de mamifere din câmpiile Arctice.

La baza celei mai mari părți a peisajului Arctic se găsește un noroi înghețat, plin de resturi de diferite mamifere, insecte și plante din Pleistocen. Un fenomen meteorologic catastrofal necunoscut a avut loc în momentul deplasării polilor și a schimbat, pe parcursul unei zile, peisajul temperat Arctic din Pleistocen în cel înghețat pe care îl știm astăzi.

Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtună globală” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtună globală”).23 Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prăbușirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o năvălire a unui aer extrem de rece, de origine arctică, provocând furtuni enorme în toată lumea.

Ideea lui se bazează pe o anomalie care a apărut la sfârșitul Pleistocenului, în timpul unui fenomen cunoscut de geologi ca Dryas-ul Recent, când circulația termohalină s-a prăbușit. Această stopare a circulației termohaline, în asociere cu o schimbare a vânturilor tropicale, a dus la o perioadă de răcire extremă a unor părți din Europa și America de Nord, inversând de fapt încălzirea care se produsese o dată cu încheierea erei glaciare.24 Cu toate acestea, incidentul de care vorbim nu a creat o iarnă globală, așa cum se afirmă în scenariul lui Strieber, ci doar a amânat topirea ghețarilor pentru o mie de ani. A afectat mai ales nordul Europei și părți ale Americii de Nord.25 O adevărată superfurtună globală ca cea prezisă de Strieber ar implica un eveniment rar, nerecunoscut de către știința modernă și fără precedent în istoria meteorologiei moderne.

Deasupra fiecărui pol, nordic și sudic, dincolo de vânturile amețitoare din vortexul polar, există un gol de aer extrem de rece în stratul atmosferei cunoscut sub numele de mezosferă. Aici temperaturile pot varia de la -90 la -125°C, existând și variații sezoniere.26 Mezosfera s-a răcit cu aproximativ un grad pe an în ultimii 30 de ani. De asemenea, plafonul ei a scăzut cu opt kilometri și se anticipează că va coborî încă 20 km în următorul secol. În mod ciudat, s-a descoperit că răcirea crescută a mezosferei e legată de o creștere a gazelor cu efect de seră.27

Grafic al temperaturilor din mezosferă

O coborâre a acestei temperaturi mezosferice foarte scăzute la suprafață se petrece în cazul în care celulele Hadley și Ferrel se prăbușesc, în momentul când Pământul se oprește și își inversează rotația – apărând, în sfârșit, o adevărată superfurtună globală. Chiar și dacă va fi influențată de către temperaturile polare de la suprafață, o mezosferă în coborâre va face ca temperaturile de la suprafața Pământului să ajungă la -73.3°C. Coborârea inițială a mezosferei la sfârșitul ultimei ere glaciare ar fi dus, de asemenea, la diferențe extreme ale gradienților de presiune și ar fi creat vânturi, care se încadrează dincolo de parametrii care definesc uraganele noastre din prezent, cu o forță care ar fi dezmembrat – și într-adevăr a dezmembrat – cam tot ceea ce a găsit în cale, după cum reiese din dovezile obținute în anumite zone din Alaska și Siberia.28,29

Astăzi, o superfurtună nu va mai fi limitată de ghețari înalți de 1,5 – 3 km care străjuiesc latitudinea nordică. Trecerea prin planul galactic la sfârșitul acestui tip de perioadă interglaciară este mult mai distructivă decât la sfârșitul unei perioade glaciare. Nivelurile ridicate ale oceanului vor pătrunde mult în interiorul continentului, ca reacție la rotația Pământului, iar erupția vulcanului Yellowstone va elimina orice răspuns pe care Statele Unite ar fi de așteptat să-l dea pe scena internă sau internațională.

Dacă această sosire a următoarei ere glaciare este asemănătoare cu sfârșitul ultimei perioade glaciare, atunci omul modern, care este complet nepregătit pentru acest eveniment, s-ar putea să aibă aceeași soartă ca și   autul lânos.

 

Despre autor: Michael W. Weir a fost botanist și cercetător în ultimii 21 de ani. În prezent el își îndreptă eforturile înspre validarea științifică a relatărilor strămoșilor săi și lucrează în prezent la două cărți, Saving Your Bees: Natural Remedies for Your Hives („Salvarea albinelor: remedii naturale pentru stupi”) și Elven Handbook -Volume 1: The Lost History of Earth Manualul Elven - Volumul 1: Istoria pierdută Pământului”). El poate fi contactat la adresa: PO Box 55, Quilcene, WA 98376, SUA, și prin e-mail la: endofprecesiune@aol.com. Pentru a citi versiunea completă a acestui articol, accesați site-ul autorului: http://www.endofprecession.com.

Note de final:

1.  Gore, A., An Inconvenient Truth, Rodale Books, New York, 2006, p. 10

2.  Tompkins, P. and Bird, C., Secrets of the Soil, Earthpulse Press, 1998, pag. 179

3. ibid.

4. Schwartz, P. and Randall, D., An Abrupt Climate Change Scenario and its Implications for the United States National Security, Global Business Network, octombrie 2003, disponibil la: http://docbug.com/blog/supplemental/90/climate-change.pdf

5. Muller, R.A., Brief Introduction to the History of Climate, capitolul 1 de R.A. Muller și G.J. MacDonald, Ice Ages and Astronomical Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000; disponibil la http://www.muller.lbl.gov/pages/IceAgeBook/history_of_climate.html

6. ibid.

7. The Earth’s Orbit, Life in the Universe, http://www.lifeinuniverse.org/noflash/earthorbit-05-03-02.html

8.  Laskar, J., Joutel, F., Robutel, P., Stabilization of the Earth ‘s obliquity by the Moon, „Nature”, 18 februarie 1993; 361

9.  Walker, G., Snowball Earth, Three Rivers Press, New York, 2003, pag. 165; vezi și G. Williams și P. Schmidt, Proterozoic equatorial glaciation: Has ‘Snowball Earth a snowball’s chance?, The Australian Geologist, 31 decembrie 2000; 117

10. Ward, P.D., Brownlee, D., Rare Earth: Why Complex Life is Uncommon in the Universe, Copernicus Books, New York, 2000, pag. 178

11.  Rampino, M.R., Stothers, R.B., Terrestrial mass extinctions, cometary impacts and the Sun’s motion perpendicular to the galactic plane, Nature, 19 aprilie 1984; 308:709-712

12.  Eden, D., Scientists Now Know: We’re Not From Here!, Viewzone, http://www.viewzone. com/milkyway.html

Este vorba despre un subiect care a dat naștere la multe controverse. Îi încurajez pe cititori săstudieze acest subiect. Vezi reportajul la http://www.virginia.edu/topnews/releases2003/ milky-sept-24-2003.html și http://www.space. com/scienceastronomy/ galaxy_gobble_030924.html.

Controversa Is the Sun From Another Galaxy?, se găsește la http://blogs.discover magazine.com/badastronomy/2007/06/27/is-the-sun-fromanother-galaxy/. De asemenea puteți accesa niște fotografii interesante și un film despre Călea Lactee care distruge Sag DEG la http://www.solstation.com/ x-objects/sag-deg.htm, unde astrofizicianul Rosemary Wyse de la Johns Hopkins University estimează că

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *