Repere ale originii romanilor

 

 

“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indoeuropenizate, patriarhale, de luptători din epocile bronzului și fierului”.

Marija Gimbutas

Spațiul sud-est european este considerat vatra vechii civilizații europene. În acest areal s-a consolidat un bloc cultural cu identitate și rădăcini proprii, care a stat la baza unei înfloritoare civilizații neolitice, simultană și echivalentă celei din Mesopotamia, precedând-o, în schimb, pe cea sumeriană. Vechea Civilizație Europeană, cum o numește Marija Gimbutas, sau civilizația danubiană, cum o menționează André Martinet în studiile sale, a cunoscut scrierea (plăcuțele de la Tărtăria și figurinele gravate de la Turdaș, vasele cu inscripții de la Vinèa sau alte obiecte de uz casnic cu semne liniare gravate, descoperite la Fafos, Kosovska Mitrovica sau Gradeșnița, lângă Vrața), a cunoscut așezări urbane, a avut temple ornamentate, înainte ca triburile migratoare indoeuropene să pătrundă în acest spațiu.

Dunărea – leagănul civilizației europene

Leagănul civilizației europene se găsește în arealul marcat de Munții Carpați și Munții Balcani, și este definit după cursul mijlociu și superior al Dunării. Începând cu mileniul 7 î.Chr., populația denumită danubiană înflorește în acest areal, iar influența ulterioară asupra întregii Europe este imensă. Cursurile marilor fluvii au oferit toate elementele necesare vieții și dezvoltării comunităților umane. Toate marile civilizații au înflorit pe văile unor mari fluvii și în special la gurile de vărsare ale acestora: cea egipteană pe Nil, cea mesopotamiană, între Tigru și Eufrat, cea indiană, pe Indus și Gange, cea chineză, pe Fluviul Galben, iar cea europeană, pe valea Dunării (Istrului, Dunarisului) și în zona deltei acesteia. Acesta este leagănul adevărat al civilizației protoeuropene, în străvechea vatră tracică a Carpaților, a Dunării carpaticePrima civilizație europeană s-a dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, dovadă acestei realități constituind-o prezența la nord și sud de Dunăre a tracilor (pelasgilor), care mai târziu au fost numiți români – dacoromâni sau, mai exact, tracoromâni. De-a lungul neoliticului (mileniile VI-V î.Hr) pe teritoriul românesc sunt numeroase dovezi că factorii perenității au devenit tot mai persistenți.

Mărturii arheologice

În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie (făcând parte din cultura Turda, asemănătoare culturii Vinca), cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tăblițe de lut, dintre care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci și diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Observând similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârșitul mileniului IV și începutul mileniului III î.Hr., specialiștii români au luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi.  Așadar, tăblițele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite că ele reprezinta într-adevar scrieri, tăblițele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri găsite până în prezent. Tăblițe asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într-un nivel neolitic, dar acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria. Și la Gracianița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s-au găsit doua platouri de dimensiuni reduse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de-al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

La Schela Cladovei a fost descoperită cea mai veche așezare umană a Europei, cu o vechime de aproximativ 10.000 de ani. Aici au fost construite primele case din Europa, au fost facute primele înmormântări, au fost cultivate primele plante și au existat primele unelte de lucru. Tot aici cunoastem și urmările primelor manifestări războinice. Este prima așezare omenească distrusă prin conflict armat. Cultura Schela Cladovei, așa cum au numit-o istoricii, este datată în jurul anului 7.200 a Ch.  Cultura Hamangia este o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.H. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, aparținând unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinèa, Dudești și Karanovo III. Cultura Hamangia se caracterizează printr-un pronunțat conservatorism.

La Parța (județul Timiș), Rast (județul Dolj) sau Tărtăria (județul Alba) au existat autentice reședințe tribale și de uniuni tribale având trăsături ierarhico-militare, cu tendințe atât „defensive” (șanțurile de apărare), cât și „ofensive”, în scopul măririi teritoriilor controlate, folosite pentru cultivarea plantelor sau creșterea animalelor. Uniunea de triburi de la Iclod (județul Cluj) și-a amenajat ateliere proprii pentru realizarea uneltelor din piatră șlefuită ori din aramă, așa cum este toporul tip „calapod”, mai ușor de folosit datorită perforării și înmănușării. Necropolele de inhumație de aici erau diferențiate după poziția social-economică și militară a acelor decedați dovada fiind inventarele sărace și bogate, cele din urmă cuprinzând și obiecte din aur.

În lucrarea „Dacia înainte de Dromihete” (1988) autorii Vladimir Dumitrescu și Alexandru Vulpe susțin că în neolitic locuitorii din acest spațiu geo-uman erau organizați, din punct de vedere social-administrativ, în ginți, alcătuite dintr-un număr de familii cu strămoș comun, și în triburi, compuse din mai multe ginți înrudite, formând astfel un adevărat sistem preistoric. Asemenea exemple, împreună cu multe altele, reliefează o adevărată „administrare piramidala” numită anterior „dispozițională”. În cadrul acesteia, drepturile conducătorilor familiilor, ginților, triburilor sau uniunilor de triburi au prevalat comparativ cu ceea ce exprimau ceilalți componenți ai structurilor social-economice neolitice, impunându-se reguli de conviețuire, obligații militare diviziuni ale muncii.

Tracii sunt cei mai vechi locuitori ai spațiului carpato-balcanic

Prototraci sunt considerați purtătorii culturii Cucuteni-Tripolie, cultură care a existat circa 1500 de ani (sfârșitul mileniului V-începutul mileniului III a.Chr ) pe un teritoriu vast de la Carpați și până la Nipru. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spațiul Carpato-Balcanic se cristalizează lumea tracă. La prima vârstă a fierului, posibil sub influența valurilor Kurgan, de populații așa-zis indoeuropene, s-a produs procesul de individualizare și consolidare a lumii tracice, care popula spațiul de la Marea Egee (numită inițial Marea Tracică) și peninsula Anatolică – la sud, și până la râul Nipru – la nord; din Morava – la nord-vest – și Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc., care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparținând lumii trace. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menționată mai sus. Spațiul imens ocupat de ei a favorizat apariția diferențierii lor lingvistice și culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăți a mileniului I î.Chr., tracii timpurii s-au divizat în cei situați la sud de Munții Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) și cei de la nord de acești munți – tracii de nord (septentrionali).

Arborele tracic

Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere și ar fiuniți în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmația unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi și în sudul României. În realitate, Tracia era un ținut vast care se întindea de la Carpații Păduroși până la Adriatica și Marea Egee, și din Morava până la Nipru.

După Mircea Eliade, arborele tracic număra peste 200 de triburi, cele mai cunoscute fiind cele ale dacilor, geților, ramanilor, bessilor (metalurgiști), latinilor etc. Herodot (425 î.d.H.) considera că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume; tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleași la toți”. La sud de Balcani, autorii antici au menționat următoarele triburi: odrișii,  brianții, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc. Dintre triburile balcanice, o organizație statală au reușit să formeze odrișii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 Î.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forță care nu era întrecută decât de sciți”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreți. La nord de Balcani locuiau geții (pe ambele maluri ale Dunării), dacii, în zona intermontană a Carpaților), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageții (la gurile Nis­trului), carpizii (în centrul și nordul Moldovei), sciții (între Bug și Nipru), panonii (Câmpia Panonică) etc.

La mijlocul mileniului I î.Chr., în viața tracilor de nord se produc schimbări esențiale cu caracter economic, politic și cultural, generate de factori interni, precum și de influența civilizației eline, a tracilor de sud și a sciților. În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geților, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munții Carpați și Marea Neagră. În acest spațiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparțineau, majoritatea cărora (242) erau situate la est de Carpați.

Cultură și civilizație

Tipul principal de așezare a tracilor era satul, alcătuit dintr-un număr restrâns de locuințe. Casele construite la suprafață aveau pereți din bârne, împletite cu nuiele și unse cu lut. Mai rar se foloseau locuințe sub formă de colibi și bordee. Multe localități erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu șanțuri umplute cu apă. Localitățile întărite serveau drept reședințe ale căpeteniilor de triburi (asemenea reședințe erau la Butuceni (Orhei), Răcătău (Bacău), Otomani (Bihor), Sărata Monteoru, Babadag etc.)

Tracii, conform izvoarelor istorice, și mai ales imaginilor de pe Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de statură potrivită, puternici, aveau un termperament aprins, erau luptători experimentați în multe conflicte militare. Mediul natural în care trăiau și modul de viață care îl duceau le asigurau o viață lungă. Ei se îmbrăcau în cămăși lungi încinse cu brâie, purtau pantaloni (ițari) din cânepă sau in și iarna, cojoace. Persoanele din mediul aristocrației tribale (numiți tarabostes sau, în latină, „pileați”) purtau pe cap căciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiți comați sau, în latină, „capillati”) erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămăși croite din materialul întreg, catrințe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamănă cu portul național al țăranilor români de astăzi din multe zone ale României,la românii din afara granițelor țării, chiar și la valahii din Cehia.

Tribul era forma principală de convețuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu. Conducătorii războinici și slujitorii cultelor religioase (sacerdoții) aveau un rol deosebit în organizarea tribului. Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor, reprezentanți ai aristocrației tribale. Această parte activă a membrilor comunității capătă posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socială. Ocupațiile tracilor au progresat continuu, având la bază agricultura, creșterea animalelor, meșteșugurile. Agricultura primitivă se practica cu brăzdarul din lemn sau corn de cerb. În secolul al V-lea î.Chr, în agricultură se generalizează unelte de fier. O ocupație de bază era și creșterea animalelor. Spre sfârșitul mileniului al II-lea î.Chr., tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodărească și militară. Dintre meșteșuguri cele mai importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor prețioase) și ceramica.

Arta tracilor și-a găsit întruchiparea în ornamen­tarea ceramicii, în figuri zoomorfe și antropomorfe din lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mărturisesc despre un gust frumos și o tendință de a reda cu multă fidelitate realitatea. Influențele externe (grecești, scitice etc.) se îmbină armonios cu elementele locale.

 

Getodacii

La sfârșitul mileniului I Î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii în rând cu geții și pe daci. Pentru prima dată ei sunt menționați de Caesar în lucrarea „De bello galico”, la mijlocul secolului I î.Chr. în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este folosită denumirea de getodaci. Această denumire ține cont de diferențierea regională a triburilor, deoarece geții locuiau în regiunea de șes de la sud și est de Carpați și pe ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii – în regiunea intermontană din Carpați. Pe de altă parte, această denumire exprimă unitatea etno-lingvistica și culturală a acestor triburi. Se presupune că denumirea „dac” provine de la daos – „lup” în limba înrudită a tracilor frigieni, stăpâni ai Troiei. Despre aceasta par să mărturisească stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de lup în unele izvoare se folosea denumirea de geți pentru daci de către greci și de daci pentru geți, de către romani. Deci, scriitorii greci și romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se deosebeau și vorbeau aceeași limbă.

Tentativele unor istorici de a diviza tracii de nord în două grupuri separate: cei de vest – geții, și cei de est – dacii, nu se bazează pe niciun fel de materiale arheologice sau scrise și se află în contradicție cu totalitatea izvoarelor istorice și lingvistice. Unității etnoligvistice a getodacilor, mărturisită de scriitorii antici, îi corespunde și unitatea de cultură materială, răspândită pe întreaga arie a viețuirii tracilor de nord. Din secolele II-I î.Chr. se consolidează unitatea de cultură geto-dacă, căreia îi corespunde o comunitate unitară etnică, ajungând la o treaptă nouă de organizare politică – cea a constituirii statului. Din punct de vedere spiritual, strămoșii dacogeți erau practicanții unui cult al soarelui, al luminii, iar zeitatea supremă era Zalmoxis, care i-a învățat credință în nemurirea sufletului.

Scopul cuceririi Daciei

Considerată un Eldorado al antichității, Dacia a atras atenția Imperiul Roman datorită bogățiilor pe care le oferea subsolul: aur, argint, sare etc. Astfel, cele două războaie de cucerire duse de împăratul roman Traian împotriva dacilor (101-102 și 105-106) au avut ca singur scop jefuirea Daciei. Pornirea spre Cetatea Eternă a convoiului greu încărcat cu armele și aurul dac îl putem vedea înfățișat și în una din metopele Columnei înălțate în Forum. Această pradă de război cuprindea pe lângă pepitele mari de aur masiv, lingouri de aur în forma de vârf de săgeata și numeroase monede dacice, vase ritualice și podoabe de aur și argint. Faptul că prada luată de legiunile romane a fost imensă o demonstrează mărețele edificii publice înălțate la Roma și în alte colțuri ale Imperiului, în anii imediat următori cuceririi Daciei. S-au construit temple și apeducte, forul ce poartă numele lui Traian, au fost ridicate statui de bronz poleite cu aur. Inscripții în piatră menționează cu stăruință că toate acestea „din avuția dacilor învinși au fost făcute”. După cucerire, Traian hotărăște suprimarea tuturor datoriilor, scutirea tuturor contribuabililor de impozitul pe un an și – mai mult decât puteau visa cetățenii Romei – fiecare cap de familie primește 650 de dinari. Jocurile romane („panem et circensis”) au durat 123 de zile în șir, 10.000 de gladiatori înfruntându-se cu arma în mână în circuri.

Aceste imense cheltuieli se făceau după ce, cu puțină vreme înaintea încheierii campaniei din Dacia, se instituise o comisie de notabili în vederea stabilirii unor măsuri de severe economii, tezaurul imperial fiind aproape inexistent.

Tracii alcătuiesc baza etnică a poporului român

Această credință o întemeiem pe următoarea argumentare: grosul populației din Dacia Traiană l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența. Fiindcă dacii erau locuitorii satelor și, oricât de numeroase au fost orașele din noua provincie, satele le întreceau cu mult. Unii autori antici au catalogat războaiele daco-romane drept războaie fratricide, ipoteză în sprijinul căreia vin afirmațiile care susțin că latinii erau trib tracic, iar tracii vorbeau limba latină veche, vulgară, latina priscă. Cu siguranță, au existat influențe latine  asupra limbii tracilor nord sau sud-dunăreni, ținând cont de diversitatea triburilor acestora și, implicit, de dialectele vorbite, inclusiv cel latin. Romanii au ocupat aproximativ un sfert din teritoriul dacic, dar limba tracilor și obiceiurile lor au rămas aceleași. Dacoromânii au ființat fãrã întrerupere pe teritoriile originare. Poporul român nu este continuator al romanilor – termenul de roman a fost folosit inițial pentru a-i denumi pe locuitorii Romei, apoi s-a atribuit tuturor cetățenilor imperiului cu punctul de pornire în așezarea menționată mai sus – deoarece se deosebesc de aceștia prin cultura moștenită de la strămoșii traci, folclorul și porturile populare constituie un exemplu elocvent în acest sens, iar caracterul poporului român este și a fost întotdeauna unul pașnic, nicidecum cuceritor ca al romanilor. Românii au purtat războaie pentru apărarea pământului strămoșesc, moștenit de la traci, niciodată pentru cucerirea de teritorii care nu le aparțineau.

După retragera aureliană, sec al III-lea e.n., unii așa-ziși istorici au contestat drepturile românilor de a stăpâni teritoriul pe care se află și azi, aducând, ca argument principal, inexistența documentelor vreme de aproape 900 de ani. Secolele următoare, al IV-lea și al V-lea, sunt evident marcate de retragerea în munți și printr-o îndârjită luptă împotriva barbarilor, dacii fiind organizați acum după legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apărarea libertății – viața, transhumanța de-o parte și alta a Carpaților n-a încetat. O altă dovadă este faptul că limba română este aceeași peste tot, chiar și în zone care nu au intrat în componența Imperiului Roman.

B.P. Hașdeu, în lucrările sale „Strat și substrat”, „Genealogia

popoarelor balcanice”, vine cu ipoteza prin care arată că în urma amestecului dintre latină și limbile autohtone din sud-estul Europei, în locul numeroaselor dialecte tracice, s-au constituit trei mari grupe dialecte:

1. dacolatina (în Carpați)

2. mesalatinã (în Balcani)

3. ilirolatina (pe teritoriul din apropierea Mării Adriatice)

Și din studiul lui B.P. Hașdeu, se poate trage concluzia certă că atât tracodacii, cât și românii, urmașii celor dintâi, au obârșie comună din punct de vedere cultural-arheologic, antropologic și lingvistic, dar evenimentele i-au îndepărtat, ca apoi să-i apropie pe un mare spațiu, după mai bine de 1000 de ani de trăire separatã și alt mediu, dar care spațiu nu s-a suprapus decât în parte, deci era firesc ca limba română să fie continuarea limbii latine vulgare vorbite cu 3000 de ani î.e.n. (prototracolatina). În întărirea afirmației savantului român, majoritatea lingviștilor ca: Alf Lombard, profesor la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon (Franța) și Gaston Iouaillon, profesor la Universitatea din Grenable (Franța), sunt de părere că limba strămoșilor noștri direcți -tracodacii – era cea mai apropiată de limba europeană primitivă și de faptul că din teritoriul lor de formare: Nipru, Vistula, Carpații-Nordici, Cadrilaterul
Boemiei, Dunărea de Mijloc, Marea Adriatică, Marea Egee (Tracică), Marea Neagră, au roit popoarele indoeuropene, începând cu sfârșitul mileniului IV î.e.n., în toate direcțiile unde ulterior s-au așezat.

Care sunt urmele etnice ale acestui mare popor?

Prezentând aria de răspândire a tracodacilor și evocând întinderea statului în timpul lui Burebista, se pune logic întrebarea: care sunt urmele etnice ale acestui mare popor? Răspunsul poate fi dat de argumentele istoriografice, care atestă continuitatea elementelor autohtone de cultură și civilizație tracodacă în spațiul carpato-danubiano-pontic, etapă importantă a formării unităților statale românești, dar și informații despre câteva milioane de etnici români din statele ce fac graniță cu România și nu numai. Deci, spațiul de formare al poporului român a fost în granițele actuale ale României, dar și dincolo de aceste granițe, în unele zone ale statelor vecine, care fac graniță cu România, iar diferitele forme de manifestare ale vieții materiale și spirituale sunt transmise și continuate până în timpurile noastre, ele formând trăsăturile distincte ale poporului român din acest vast teritoriu european.

Denumirea de vlah

 

Din antichitate și până târziu în epoca modernă, vlahii sunt consemnați cu denumiri apropiate, în funcție de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos și enumerarea ar mai putea continua. Istoricii și cercetătorii s-au întrebat care este etimonul comun tuturor acestor etnonime. Unii spun că e imposibil a găsi acesta, alții se rezumã a declara că termenul se constată pur și simplu la un moment dat.

V.Kernbach, în „Universul mitic al românilor”, menționează afirmația conform căreia termenul vlah valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi, și i s-a atribuit etnonimul germanic walach. Mai departe, același autor declară ferm: „nu știm cum se autodenumeau străromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”. O altă ipoteză susține că originea termenului se găsește în limba vorbită de protoromâni, limba latina vulgară sau latina priscă, numită sau caracterizată de celelalte popoare ca fiind vlahă. De asemenea, la acestea se adaugă filiația slavă a cuvântului vlah – vlac – volc, vâlc (în limbile slave), care se traduce prin lup, animal totemic la tracodaci, reprezentat și pe stindardul acestora – lupul cu trup de șarpe – păstrat astăzi ca obiect artizanal la aromânii din Pind și nu numai. Astfel, românilor din Ucraina li se spune și volohi, celor din Ungaria, și valahi, celor din Serbia, Croația și Bulgaria, vlahi sau vlasi, iar celor din Grecia, vlahoi. „Valahii” sunt întâlniți și în Cehia, în provincia autonomă Valahia, ce numără peste 500.000 de suflete, care păstrează și azi portul tradițional românesc, tradiții, obiceiuri și multe cuvinte din limba română. Denumirea veche a Țării Românești era Valahia, iar astăzi, termenul este folosit izolat de o comunitate etnică cu origini încă neelucidate, numită rudari (localizată în sudul și sud-vestul României, județele Dolj, Gorj, Caraș Severin și Mehedinți), pentru a-i denumi pe români, care pentru ei sunt vlahi. Românii sunt menționați în sec. al VI-lea în vremea împăratului Iustinian – sub denumirile de lai-lahi, termeni înrudiți cu cel de vlah – pe Muntele Sinai.

În secolul al VIII-lea, mai precis în anii 726-727, sunt menționați într-un document de la Muntele Athos. Există date cuprinse tot într-un manuscris de la același munte, care se referă la prezența vlahilor aici și în sec al IX-lea, respectiv anul 885. Vorbim, deci, de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele următoare, date despre vlahi găsim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor ori ale slavilor și nu numai. Așadar, încercarea unora de a crea o linie falsă de demarcație între termenii „român” și „vlah” este sortită eșecului, ea neavând o bază reală și argumente care să o țină în picioare.

http://strabunii.wordpress.com/

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *