1 martie… în extaz…

Azi o să scriu despre 1 martie. Pentru noi bărbații, este o zi agitată. Calcule, socoteli, numeri femeile din viața ta pe care trebuie să le cadorisești, alergi la cumpărături de mărțișoare de ultim moment când descoperi că ai calculat greșit, ții câteva mărțișoare drăguțe “pentru cazuri disperate” mereu la tine… sunt diferite tehnici pentru a supraviețui zilei de 1 martie… nu o să mă apuc eu acu să revelez secretele existenței chinuite de bărbat… dar poate că ar merita să ne întrebăm de ce, statistic trăim mai puțin decât așa-zisul “sex slab” (slab pe naiba !).

Una peste alta, ieri în București a fost o zi frumoasă, și am reușit să trec chiar și peste aspectul mercantil al momentului, și să mă bucur simțind în aer atmosfera tipică de sărbătoare a mărțișorului. Au fost chiar vre-o două momente unice, în care femeile care au primit mărțișorul de la mine (deși nu le cunoșteam îndeaproape), s-au bucurat ca niște copii, și chiar și l-au pus în piept – apoi aflasem cu stupefacție că era primul lor mărțișor primit în acea zi… iar treaba asta se petrecea după ora 13…

În fine, seara, ne-am hotărât să ieșim cu mamele noastre la restaurantul unde merg ele (ca două văduve vesele) să danseze și să se distreze cu alți oameni de vârsta lor, de 2-3 ori pe săptămână.

Am mai scris mai demult despre șocul descoperirii faptului că bătrânii de fapt nu sunt chiar atât de bătrâni… iar eu, cu cât mă apropii de 40 de ani, descopăr că nu sunt nici eu (biologic) prea departe de vârsta lor…

Ca să vă introduc în atmosferă, trebuie să descriu un pic momentul. Imaginați-vă o sală de restaurant clasică (sala de mese circulară, de pe timpuri), cu mese în jurul unui spațiu de dans. Barul și orchestra la perete, în mijloc – o țopăială nebună, și o poftă de viață rar văzută. Așa-zișii bătrâni, se bucură de viață mai intens și mai profund decât știm să o facem noi, tinerii, poate și datorită faptului că apreciază altfel puținul care le-a mai rămas, din perspectiva unei vieți poate nu tocmai împlinite. Mai multe femei decât bărbați. Multe văduve. Maică-mea, îmbrăcată într-o rochie de seară, cu spate ușor decoltat, imi șoptește pe sub evantai (da, are și așa ceva !) despre fiecare în parte: “uite, domnul acela e văduv de 2 ani, i-a murit soția de infarct, e fost profesor de dans. Acolo, tipul în cămașă roșie, e fost vecin cu noi, când locuiam pe Viorele, soția lui a murit într-un accident de mașină stupid. Acolo în spate, doamna aia săltăreață este mama lui Andrei, care avea un chioșc lângă metrou, dacă mai ții tu mine, când locuiam pe Postăvarul. Soțul ei a murit acu 5 ani. Acolo, în spate, domnul acela înalt, cu chelie, e fost inginer, acum pensionat, a fost amantul lui cutăreasca, prietena mea, pe vremuri…” Și tot așa, în fața ochilor mi se dezvăluie biografii secrete, “trecute vieți de doamne și domnițe”.

Iar maică-mea este invitată la dans din 3 în 3 minute. Eu n-am văzut-o dansând decât cu tata. Aici, se desfășoară într-un regal, cu o tinerețe și grație pe care nu mi le mai aminteam. Profesorul de dans face minuni pe ring. Ca un umil învățăcel la porțile tango-ului argentinian, știu acum să fac diferența. Omul are postură, atitudine, intenție, și chiar dacă aparent nu face mare lucru, modul în care se mișcă schimbă totul în jur.

De unde pofta asta de viață la niște oameni trecuți de-a doua tinerețe ? Apoi, intru în vorbă cu ceilalți comeseni și aflu cu stupoare povești care mai de care mai triste. Și încep să înțeleg pofta disperată de viață a acestor oameni. Multe văduve. Disperate să se miște, să danseze, să cunoască oameni, să iasă din fundătura în care viața lor pare că s-a oprit. Și aici, mintea mea a dus concluzia mai departe. Sabina m-a strâns ușor de mână, și mi-a șoptit: “Dumnezeule, sper să nu ajungem și noi așa…

Atunci mi-am amintit din nou de aspirațiile mele de adolescent, ce reânvie din când în când de sub noianul de preocupări cotidiene.

Mi-am amintit despre cât de diferită este existența noastră, de cea a călugărilor tibetani. Despre copii duși de către părinți la porțile marilor universități monastice. Pentru mentalitatea noastră, de occidentali, este greu de înțeles. Doar dacă ai să cunoști vre-un venerabil lama tibetan poți înțelege. La noi, școala e ceva parțial (4-6 ore pe zi), obligatoriu pentru toată lumea până la o anumită vârstă. Apoi, conceptul de universitate e la fel de parțial. Intri bou la un curs de 4-5 ani, și ieși vacă, cu o diplomă, care îți dă o idee despre câte ceva dintr-o știință. Și dacă ai norocul să găsești locul de muncă potrivit, mai și profesezi. În mentalitatea noastră occidentală, tot acest demers are scopul acumulării de informații și formării într-un scop eminamente pragmatic. Să faci ceva în viață, să îți câștigi existența contribuind cu un plus de valoare la societate. Să aduci ceva pe piața muncii. Asta așa, în mare. Exceptând studioșii, vizionarii și inovatorii, care împing înainte evoluția Umanității prin aportul lor.

Cum e la tibetani ? Viziunea este complet diferită. Omul este un vizitiu al propriei căruțe, pe care muncește întreaga viață să o aducă sub control, pentru binele întregii Creații. Vorbire, Minte și Trup, cele trei forme ale manifestării omenești, sunt educate și studiate cu atenție. Copilul de 6 ani care intră într-o universitate tibetană studiază între 12-16 ore pe zi, timp de 18-24 de ani. Fără vacanțe. Încontinuu. Distracție ? Orice distragere a atenției de la Cale este considerată pierdere de timp, timp atât de puțin și de prețios pentru o existență umană. Realizarea este pentru călugărul tibetan ceva palpabil, ce ține de însăși existența lui. Bătrânii călugări tibetani pe care i-am întâlnit până acum sunt ca niște extratereștri pentru noi, europenii. Oamenii cei mai împăcați cu sine pe care i-am cunoscut. Au în urma lor un mod de viață, o existență fundamental diferită de a noastră. Pe care nu o poți înțelege decât dacă ai ajuns la o anumită vârstă. Vârsta la care percepi disperarea unora dintre noi, europenii, care vor să mai soarbă cele câteva picături rămase în Cupa Vieții lor.

Îmi doresc ca următoarea existență (dacă există așa ceva, sau dacă o voi avea), să fie într-o astfel de universitate monastică tibetană…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *