A trecut vremea patriotismului?

 

 

Citim astăzi vechi poezii de dragoste înflăcărate sau articole de odinioară despre patriotism și rîdem de ele. Ne comportăm ca și cum asemenea lucruri sînt desuete, nerealiste, ridicole, mai ales acum, că Europa ne privește.

Acest lucru ni se trage mai ales din faptul că asemenea manifestări au fost ridiculizate, batjocorite sistematic de post-cultura globalistă care ni s-a servit forțat după Revoluție. Dacă pe vremea comuniștilor, se realizau filme care glorificau frumusețea vremurilor de odinioară, măreția luptelor pentru neatîrnare, dreptatea și libertatea pe care haiducii le puneau mai presus de destinul lor personal, după aceea, au apărut filme „realiste”, filme în care vedeai ce se întîmplă cu adevărat, adică mizerie, înjurături, femei despuiate, cîini vagabonzi, cerșetorie și copii din orfelinate. Astfel, am fost feriți în sfîrșit de idealismele ieftine de odinioară.

Faptul că am schimbat registrul să fie dovadă de maturitate? Sînt oamenii de după Revoluție mai maturi decît cei de odinioară, care visau? Omul matur trebuie să vadă realitatea, nu să fie cu capul în nori. Știm lucrul acesta prea bine. Așa că s-ar părea că într-adevăr, ar trebui să abandonăm idealismele și visele frumoase.

Și totuși…

Dacă omul are rațiune și inimă, maturizarea este momentul în care inima încetează să copleșească rațiunea. Rațiunea este cea care trebuie să conducă, iar inima trebuie să urmeze îndeaproape. Așadar, omul cu adevărat matur este cel la care inima se manifestă în deplinătatea și profunzimea trăirii ei, pentru că rațiunea o veghează permanent. Inima este ca un copil care se joacă în deplină pace și fericire, tocmai pentru că părintele, adică rațiunea, îi veghează cu grijă toate mișcările. Aceasta este maturizarea desăvîrșită, spre care cu toții trebuie să căutăm. Este starea fericită în care Dumnezeu poate veni să locuiască în inimile noastre.

Vedem, însă, că rațiunea pură a creat în vremurile acestea o categorie de monștri realiști, în special atei, în care inima nu mai joacă niciun rol, în afară de circumstanțele cînd se dedau desfrîului. Ei și inima lor sînt ca părintele care își supraveghează copilul îndeaproape, ca nu cumva acesta să cadă în vreuna din plăcerile vîrstei lui. În schimb, ca să îi arate ce e viața cu adevărat, îl duce la crîșmă și la femei ușoare.

Aceștia ne sînt învățătorii vremurilor de pe urmă. Ei sînt cei care impun criteriile după care se apreciază valoarea creațiilor literare, artistice și cinematografice. Ei sînt cei care judecă astăzi inimile oamenilor, valorile și pe Dumnezeu. Ei, al căror suflet este mutilat de false rațiuni, inima le este amputată, iar în locul rămas gol au pus o gură de canal. Această gură de canal alături de alte asemenea canale energetice, sînt singurile căi spre sufletul lor. Acești handicapați sufletești au educat deja generațiile actuale să nu mai creadă în patriotism, în dragostea de neam, în biruință, în jertfă, în dreptate, în adevăr, în viitor.

Acestor morți, acri și cinici, care bîntuie Pămîntul crezînd că sînt stăpînii lui, să le aprindem o lumînare, iar noi să deschidem ochii spre realitate, spre sîngele care ne curge în vene, spre trecut. Să înviem odată cu Hristos și cu neamul nostru și să ne lepădăm de apatie, de pragmatism și de minciună! Sîntem datori nu numai față de sufletele noastre și față de sufletele celor din familiile noastre, dar și față de sufletele celor din neamul din care ne tragem. Numai sfințiilor le este dat să se poată ocupa de sufletele din întreaga lume. Misiunea noastră, a oamenilor de rînd, se oprește la neam. Dragostea față de neam este o datorie sfîntă, fiind lăsată de Dumnezeu, și nu poate să piară din cauza unor circumstanțe istorice, oricît de grele ar fi acestea. Ba mai mult, acum, în momentele în care neamul este distrus din interior, este clipa să ne ridicăm inimile, mințile și brațele în ajutorul lui.

Un neam nu renaște atunci cînd în fruntea lui se află un conducător destoinic, ci dimpotrivă, capătă un conducător destoinic atunci cînd deja a renăscut. Iar renașterea trebuie să se facă în fiecare dintre noi. Dacă ne-am semănat în suflet sămînța vieții, a libertății și a iubirii de neam, deja partea care ne revenea nouă personal – datoria noastă, a fiecăruia în parte – a fost împlinită.

În Împărăția Cerurilor vom fi cu toții un neam, un popor. Ce anume ne face să credem că nesuferindu-ne și neiubindu-ne țara, strămoșii și compatrioții aici pe pămînt, vom avea parte de comuniunea cu ei în sînul lui Dumnezeu?

Chiar dacă ne-au fost spălate mințile și nu mai vrem să fim cei de odinioară, inima cere prin firea ei iubirea de țară, patriotismul. Dacă nu ne este prea rușine cu ceea ce am fost și cu ceea ce sîntem, să iubim din nou această țară cu dragoste profundă, ca să fim din nou oameni demni și ca să avem ce lăsa moștenire copiilor noștri.

http://filida.wordpress.com

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *