Lipsa de cuvânt și de onoare – o caracteristică definitorie a ființelor decăzute spiritual, ce au cedat tentațiilor mirajului puterii, sexului exacerbat și acumulării de bogății materiale.

 

În nuvela sa “Jidovul rătăcitor”, genialul scriitor Mihail Sadoveanu (de altfel și Mare Maestru al unui Ordin Masonic – fapt ce nu îi scade totuși din talentul literar) descrie povestea unui sărman înțelept evreu care și-a riscat viața dezvăluind Împăratului Imperiului Habsburgic câteva taine rușinoase pentru acesta, una dintre ele privind chiar originea umilă a Împăratului (era fiul nelegitim al grăjdarului palatului – amantul împărătesei). Legat cu jurământ că nu îi va pricinui nici un rău dacă spune adevărul, Împăratul își încalcă totuși promisiunea, trimițându-și călăii după evreul cel înțelept la hanul unde acesta locuia. Evreul însă o tulise demult afară din cetate, căci un proverb iudaic spunea că nu este bine să te încrezi în jurămintele și promisiunile Regilor și Împăraților ce nu sunt de viță nobilă. Acestea țin, de obicei, doar până la miezul nopții.

Același lucru este valabil și în lumea noastră a oamenilor obișnuiți. Caracterele tari, firile nobile, trăiesc și își duc existența întru Adevăr și își respectă cuvântul dat, ca pe o temelie a însăși existenței ființei lor morale. Putregaiurile în schimb, înșelătorii ce amețesc mulțimile cu valuri de cuvinte ademenitoare, nu pun nici un preț pe Adevăr și îl sucesc precum filosofii sofiști din antichitate, făcând din alb negru și din negru alb, după cum bate vântul interesului lor meschin, de moment.

Am făcut această mică introducere pentru a repune în drepturi o anumită stare de normalitate, cu privire la ținerea promisiunilor făcute de unii, pentru că sunt destui inși cu mințile tulburate de explicații bazaconice, care găsesc scuze și motive “oculte” pentru orice încălcare a principiilor morale de către anumite persoane – ce se consideră ele însele ca fiind A-MORALE, adică aflate deasupra conceptelor de bine și rău, într-un cuvânt, deasupra moralității.

Întrucât astăzi acesta este cel de-al doilea material pe care îl scriu (înafara celor pentru profesia de avocat), și deoarece simt că am început săptămâna cu dreptul, (mă simt “în bulan scriitoricesc” cum ar spune unii cavaleri ai penei și ai călimării), îmi permit să presimt că acest material va avea și o parte a doua, pe măsura subiectului abordat.

Voi încerca, cu ajutorul d-voastră, al stimabililor (și mai puțin stimabililor cititori sau detractori) o nouă formulă scriitoricească, de genul “GHICIȚI PERSONAJUL” (sau, mai degrabă – PERSONAJELE) până la final.

Să începem dară povestea noastră:

Se făcea că un mare Rege, iubit de supușii săi, s-a trezit într-o bună dimineață (pe la ivirea zorilor), cu regatul invadat de o șleahtă de barbari, care-i terorizau Împărăția și erau hotărâți să îl ia prizonier pentru a-l închide departe de iubiții săi supuși, pe niște plaiuri răcoroase, pe care nici Mărețul Soare nu le prea vede. Cu supușii adunați în jurul său ca oile, tremurând, Regele i-a îmbărbătat, cerându-le să lupte pentru El și pentru Bine și Adevăr, care (zice-se !) întotdeauna triumfă (mai ales în povești !). El a promis supușilor săi iubiți că va rămâne mereu cu ei și nu va abandona lupta. Însă, când toți supușii au plecat spre casele lor, îmbătați de cuvintele dulci ale Regelui, acesta a tulit-o sub mantia înserării, împreună cu câțiva credincioși de taină, spre regatul lui Piroș-Împărat, unde spera că nu îl va ajunge mâna cea lungă a barbarilor. Din nefericire (pentru el, Regele), la intrarea în împărăția lui Piroș-Împărat o floricică trădătoare (cu rubedenii între barbari) a șoptit barbarilor ce are de gând Regele, iar acesta a fost prins în mod rușinos, cu țucalul în cap, la hotarul Împărăției, și adus de urgență la Tronul Împărătesc pe care îl părăsise, pentru… “împământare” în plaiul făr de soare.

Panicat, fiul cel mic (și cel mai iubit) al Regelui, dădu sfoară în țară, în căutare de voinici curajoși, care să dea piept cu barbarii cei năpraznici, și să îl smulgă din ghearele lor pe preaiubitul său Părinte.

Bătu fiul cel mic, însoțit de alai de curteni – la multe porți de voinici celebri, care mai salvaseră în trecut și alți Împărați, Regi și Prinți din mâinile barbarilor, însă degeaba ! Nici un voinic celebru nu voia să dea piept cu barbarii, deoarece se temeau că ceata de crainici toboșari și menestreli obraznici ce îi însoțea pretutindeni pe barbari  – le va face de ocară numele.

Disperați că nu găsesc un voinic care să dea piept cu barbarii, prințul și alaiul său începură să se vaiete și să își frângă mâinile a neputință, însă chiar atunci, un curtean de rang mic, își aminti că auzise de un voinic teribil, un fost barbar convertit la voinicie, care rădea capetele dușmanilor săi, în luptă.

Bătură deci, livizi de emoție, la ușa barbarului convertit la voinicie, pentru a-i cere ajutorul întru salvarea Regelui din ghearele barbarilor. Căzându-i la picioare, feciorul cel mic al Regelui îi promise voinicului cu nume de răzătoare câte și mai câte, numai să salveze viața și libertatea multiubitului său tată. Se jură pe coada păsării măiestre Abhinavagupta că, dacă îi va salva Părintele, îi va da ca răsplată pentru această faptă vitejească jumătate de moșie, și pe ea, un castel drept împărăție, taman în ținutul piperilor. Voinicul acceptă cu demnitate misiunea salvării Regelui, își luă mantia din cui și porni la lupta cu foștii săi fârtați. Se luptă ca un leu, zi de primăvară până-n seară, asurzit de urletele și chirăielile amenințătoare ale menestrelilor și crainicilor toboșari, care prevesteau un destin de coșmar pentru Rege, la fiecare răspântie de drumuri, înfricoșând poporul. Și totuși în final, la miez de noapte, după o luptă cruntă, viteazul nostru înfrânse în luptă căpetenia barbarilor, eliberând din ghearele acestuia pe nevolnicul Rege. În uralele supușilor săi, având lângă el pe viteazul său salvator, Regele prinse curaj și urcă pe un butoi public, de unde vorbi poporului, plin de convingere și însuflețire, asigurându-l că el a rămas același mare Rege, capabil să își dea ochii peste cap pentru a-și face supușii fericiți !

Acu, unii spun că dintre copii de suflet, mai îndepărtați  ai Regelui, a fost și un mic scutier, care – de cum a început lupta, s-a aruncat în ajutorul viteazului salvator al Regelui, luptând cu vrednicie și curaj pentru salvarea Regelui său, izbind cu pumnii și picioarele în ușile zăvorâte ale temniței în care zăcea Regele. Acest mic scutier a primit mai târziu, peste ani, mulțumirile audio ale acestuia fiind și ridicat la rangul de cavaler… pentru o perioadă. Micul scutier a preferat însă să rămână la fel de mic în ochii fraților lui, ne-făcând publice laudele pe care i le-a adus Regele, pentru că el știa că – cu cât cazi mai de sus, cu atât mai dureroasă e căderea.

Revenind la Rege, acesta s-a evaporat rapid spre țara lui Țurțure-Împărat, ca nu cumva barbarii să mai poată pune vre-odată mâna pe el. În lipsa lui, fiul cel mic și-a luat și el tălpășița, spre patria lui Oliv-Împărat, de teamă să nu aibă și el aceeași soartă crudă ca părintele său. Fiul cel mare în schimb, care avea deja soție, și-a luat jumatea de împărăție ce i se cuvenea, și a pornit pribeag prin lume, uitându-și numele și obârșia, motiv pentru care tacsu, Regele, moare de ciudă și acum și îl tot porcăiește pe toate potecile, doar doar o da înapoi averea părintească cu care și-a luat lumea-n cap !

Ei, dar salbaticii de barbari nu s-au lasat asa, cu una cu două ! Ei s-au pornit să uneltească împotriva Regelui, lucrând la un odgon gros, cu care să îl prindă și să îl aducă înapoi, pe tărâmul răcoros.

În lipsa Regelui, supușii au fost conduși de un consiliu de curteni, care în scurtă vreme au prins gustul Puterii și au început să îl mintă pe Rege și să uneltească unii împotriva altora. Prima lor grijă a fost să îl compromotă în ochii Regelui pe voinicul care l-a salvat pe acesta din mâinile barbarilor, îmbrobodindu-l pe Regele cel nătâng cu o poveste de adormit copii, cum că cel care l-a salvat din mâinile barbarilor n-ar fi fost voinicul degrabă răzător de capete, ci un alt voinic, de neam apostolic, cu mari rude și relații în lumea barbarilor. Astfel se petrecură lucrurile, că voinicul salvator, ce rase tunse și frezase căpățânile barbarilor, nu primi nimic din ceea ce i se promisese, ba mai și pierdu din ce avuse. Anii trecură, iar barbarii lucrau cu tenacitate, ca furnicile, la odgonul cel lung destinat aducerii Regelui, până într-o zi, când o știre produse panică printre curteni. O barbară în capă neagră anunță că lucrul la odgon s-a terminat și sunt gata să arunce mreaja asupra Regelui. Înfricoșat Regele își aminti cine îl salvase cu adevărat prima oară și îi păru rău că s-a purtat câinește cu salvatorul său. Dornic să îl îmbuneze pe voinicul cu inimă de leu, Regele își trimise un curtean Popă, cu daruri și vorbe meșteșugite la voinic, doar doar l-o îndupleca pe acesta să lupte din nou pentru Rege împotriva uneltirilor mișeilor barbari. Generos și iertător din fire, voinicul se învoi și purcese la drum, cu gândul să măsoare în ascuns odgonul și să vadă cum și pe unde l-ar putea tăia. Însă Regele și curteanul său răspopit aveau alte planuri cu voinicul cel viteaz. Ei tocmiră un menestrel care începu să șușotească pe la colțuri cum că viteazul voinic a fost tocmit în secret de căpetenia barbarilor ca să îl prindă în laț pe Rege, pentru ei.

 

Va urma…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *