Evreii din România nu sunt evrei autentici

Extras din lucrarea “Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii” scrisă de Cornel-Dan Niculae
De unde ne vin Evreii!?
O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existență milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susține colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populație evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teșu Solomovici în lucrarea “România Iudaică“, lucrare sub forma a două volume uriașe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existență naturală în România dinainte încă de nașterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învățăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au așezat în Transilvania și în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetățeni romani.
Teoria ascendenței evreiești asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al 19-lea și prima jumătate a secolului 20, pentru ca să revină în forță la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor și fără nici o reacție din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situația acum 90 de ani, când Nicolae Iorgaîși prezenta în ședința Academiei Române lucrarea “Istoria Evreilor în Țările noastre“, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea “Statul român și situația juridică a Evreilor în România” că: “Fără îndoială (o siguranță hazardată, am spune noi – n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împărați romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici și sunt cel puțin tot așa de vechi pământene ca și națiunea română… Ele formează și sâmburele populației evreiești de astăzi din România”. Astfel de fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginația autorilor evrei s-au dorit lucrări de “rigurozitate științifică” ce se publicau la momentele când evreii încercau să-și consolideze poziția socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului științific. “Provincia dunăreană Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuși Dacia Traiană, iar împăratul Traian, așa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “coloniști”, punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreiești sunt “cel puțin tot așa de vechi pământene ca națiunea română”, adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau “împământenirea” de la tânărul stat român.
Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menționată prezența unor evrei pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării “L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention” (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi mențiunea unui element evreiesc așezat în părțile noastre”.
Evreii de azi, khazarii de ieri

Adevărul despre apariția evreilor pe pământurile românilor a fost totuși scris de adevărații cercetători, mulți dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit și “Regatul Evreiesc”, sau cele “Nouă Tărâmuri” ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga și pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina și Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, “Al treisprezecelea trib, Khazarii” (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanțatorului Iosif Constantin Drăgan).

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar și din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetățenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică și rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiți), autori ai textelor biblice, deși au complotat și revendicat teritoriul Palestinei pentru a înființa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Acești israelieni își trag originea din sălbaticii khazari (numiți și așkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism și plăcerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârșia khazară a evreimii de astăzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirmă A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) șiKhazaria – istorja unui regat evreiești în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că “Realitățile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relațiilor dintre evreimea khazară și celelalte colectivități evreiești, cât și a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunități evreiești din Europa orientală [cu principal debușeu România – n.n.]. Descendenții acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite și în alte țări, precum și cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler adaugă: “Marea majoritate a evreilor care au supraviețuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, și deci, probabil, mai ales khazară…, strămoșii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor și maghiarilor decât cu semințiile lui Abraham, Isaac și Iacob.
Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiți în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că “evreii nu sunt evrei”.
Sunt conștient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existență a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu și nici pe legământul mitologic al lui Abraham (și al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internațional, adică pe hotărârea luată de Națiunile Unite în 1947″. Îl înțelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în fața conaționalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Națiunile Unite se bazează pe șantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii să își primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenței actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare și noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetățenilor Israelului [adică cele khazare – n.n.] și oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privință [că ar fi urmași ai poporului biblic – n.n.], statul lor există de jure și de facto [?]… împărțirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigrație pașnică și eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existența legală a statului Israel. Dacă cromozomii populației sale conține gene de origine khazară… e un lucru irelevant și nu poate afecta dreptul Israelului la existență”. Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existența modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază științifică, dărâmă chiar și orice pretenție (a la Teșu Solomovici) de ascendență a evreilor de azi asupra teritoriilor românești.
Actualii evrei, urmașii unui popor sălbatic
“Paradoxul” descoperit de aceste cercetări științifice, este acela că nu urmașii vechilor evrei semiți (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent și rapace, înrudit cu hunii (și, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau așkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale și de jaf.
Evreii khazari sau așkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanțe, ei conduc organismele mondialiste și oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de națiuni și triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munții Caucaz, Marea Aral, Munții Ural și stepele ucrainene. Îi aveau supuși pe bulgari, burtași, ghuzi, maghiari, coloniile gotice și grecești din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediții de jaf în Gruzia, în Armenia și în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră și Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol și jumătate și astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având fețele albe, cu părul mai ales roșu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte și firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog și Magog, sălbatici, cu fețe hidoase și deprinderi de fiare sălbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificația denumirii de “khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un călăreț cu înfățișare războinică); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuși confuzia etnică între khazari și cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceștia.)
Cronica lui Priscus afirmă apariția khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii și alte triburi, khazarii pot fi socotiți un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească “Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii și bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianță cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreți. Pentru a obține această alianță, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soție regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creștin-ortodoxă) și Regatul Khazar (care era în căutarea unei identități religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul și să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi și khazari, din care victorioși ieșeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia și Armenia și au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară și a alungat-o înapoi, peste munți, spre casă.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identități religioase diferite de cea a romanilor creștini și a arabilor musulmani, principalii lor concurenți, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală și apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promițând adepților săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic și sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: “Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Rașid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat și alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falși mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotești pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susținea ideea că “națiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu și restul omenirii, dar că la sfârșitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.
Apariția vikingilor rhuși (strămoșii rușilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhușii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supușii lor maghiari, pe care i-au așezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhușilor. Schema a funcționat vreme de aproape un secol, timp în care relațiile dintre maghiari și khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influențat profund națiunea maghiară. A fost înființată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit “mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredințat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât și khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.
Rhușii au reușit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârșitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanșate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia și-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte și după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare și ramificații în țările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreiești din Europa răsăriteană” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariția națiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariția celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Țările Românești sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor și așezărilor khazare în diferite părți ale Ucrainei și Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască și după cucerirea orașului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina și Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situație mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistență khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ștefan a îmbrățișat credința romano-catolică și l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit și “trufaș în credința lui, care nu voia în ruptul capului să se creștineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supușilor săi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie șefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria dețineau aceste importante poziții, fapt confirmat și de poziția de custode al veniturilor curții regale, deținută de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Țările Românești (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populație evreiască nestatornică, așezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina și Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idișul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. și Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană și elemente slavone. Explicația constă în faptul că, din punct de vedere cultural și social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populație imigrantă superioară evreilor khazari și mai influentă din punct de vedere economic și intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevărații evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), “Dar în același timp religia lor exclusivistă generează tendința de a se strânge laolaltă și de a refuza contactele cu exteriorul, de a-și stabili propriile comunități cu propriile lor lăcașuri de rugăciune, cu școlile lor, cu cartierele lor de locuit și cu ghetourile (inițial impuse de ei înșiși, nu din afară) în orice oraș sau țară în care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creștinism, budism sau mahomedanism – implică apartenența la o națiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreiești comemorează evenimente din istoria lor națională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi și întâi narațiunea istoriei unei națiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile și toate riturile practicate proclamă apartenența la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial și istoric al poporului în sânul căruia trăiește. Credința mozaică, așa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregația pe plan național și social. Ea îl izolează pe evreu și îndeamnă la izolarea lui de către ceilalți. Ea creează în mod automat ghetourile fizice și culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-națiune…; această pseudo-națiune este vag unită printr-un sistem de credințe tradiționale întemeiate pe premise rasiale și istorice…” A. Koestler evită să spună direct adevărul: “pseudo-națiunea” evreiască s-a constituit într-o rețea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla și stăpâni întreaga omenire.
Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o mențiune de element evreiesc așezat “în părțile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Țările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniți dinspre Polonia și Rusia. Apariția primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi și lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori și încasatori de impozite, aceștia devenind astfel exponenții exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendași și cămătari, cum a aflat-o, la Iași, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanșat de cazaci.
Refugiați în țările românești, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a țărănimii, înșelând și furând fără scrupule în orice împrejurare.

(va urma)

Publicat de 
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *