Cum am devenit fidel în relația mea monogamă

de Mihai Rapcea

Mă gândesc de ceva vreme să pun pe hârtie (sau – mă rog, pe “hârtia” electronică) câteva gânduri despre schimbarea de perspectivă asupra relațiilor cu femeile – pe care o experimentez de niște ani încoace.

E un subiect tabu, despre care în general bărbații preferă să nu vorbească.

În societate, bărbatul își dobândește prestigiu și statut (chiar și în ochii femeilor !) dacă este cât mai “umblat”, cu cât mai multă “experiență” la activ. Cu alte cuvinte, un bărbat, chiar căsătorit, dacă are o amantă sau “calcă pe alături”, e bărbat, bravo lui ! Și asta în opoziție cu bărbatul singur (despre care imediat se bănuiește că e fie poponar, fie fătălău), sau chiar cel căsătorit (despre care se va spune că e “ținut sub papucul nevestei”).

În schimb femeia, indiferent de statutul ei, e “curvă” prin definiție, cu atât mai mult dacă încearcă mai multe relații (indiferent de statutul social – căsătorită sau nu).

Deci, trăim într-o societate profund misogină, în care – la nivel de percepție a libertății sexuale, bărbatul este net avantajat.

În tot acest tablou al concepțiilor despre gradul de libertate sexuală al fiecărui gen (masculin și feminin), evident că tot bărbații sunt cei care se victimizează cu chestii de genul “ne omorâți cu zile” și “statistic, trăim mai puțin, că noi ducem greul”. În categoria asta intră și bancurile de genul: “Copilul întreabă: tati, noi băieții, de ce nu avem voie să ne căsătorim cu mai multe femei ? La care tatăl răspunde: fiule, când ai să crești mare, ai să înțelegi de ce legea ne protejează !

Revenind la libertatea femeii și a bărbatului în societate, nu poți să nu fii copleșit de tristețe, nu atât datorită inechităților mai sus amintite (în defavoarea femeilor) cât datorită destinelor frânte pe care le întâlnești la tot pasul.

Am ocazia (prin natura profesiei) să iau contactul cu foarte mulți oameni, de multe ori la nivel profund, în sensul că ajung să le cunosc poveștile de viață, secretele, problemele cu care se confruntă. Și mi se întâmplă de prea multe ori – din păcate, să cunosc femei singure, care nu au cunoscut iubirea, și care așteaptă – ca niște flori pe câmp, un trecător care să se îndrăgostească de frumusețea și parfumul lor – și să le “culeagă”.

Când eram mai tinerel și mai yoghin (a la MISA), obișnuiam să “culeg” astfel de flori, fără nici o ezitare, ghidându-mi viața după principiile libertine de tipul celui enunțat de Zorba Grecul în romanul și filmul cu același nume – Alexis Zorba (de Nikos Kazantzakis): “Mi-am amintit cuvintele pline de tâlc, pe care le-am auzit odată din gura unui musulman bătrân: “Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea și tu nu te duci, e păcat, Dumnezeu nu te iartă și o să ajungi lângă Iuda, în fundul Iadului.

O astfel de concepție are două beneficii: odată, te auto-convinge (dacă mai era nevoie !) că ceea ce faci este o “datorie sfântă” (de genul Jihad-ului la musulmani) pe care Natura a înscris-o în genele bărbatului – dându-i instinctele de vânător, ce nu vine în prea mare contradictie nici cu perceptele biblice (căci nu se spune oare acolo că Dumnezeu a dat poruncă omului: “înmulțiți-vă și stăpâniți Pământul” !?).

Pe de altă parte, ai parte și libertatea de a-ți satisface dorințele, bucurându-te de ceea ce este mai frumos (căci, “ce este frumos, și lui Dumnezeu îî place” spune o vorbă), fără a duce o viață încorsetată în frustările unor bariere morale impuse de societate.

 

Am trăit și eu acea dorință de a aduna cu disperare toatră frumusețea Universului, disperarea de a nu mă putea bucura de ea, în totalitatea ei, trăire descrisă în mod genial de scriitorul Pascal Brukner în prologul la “Iubirea față de aproapele”, pe care îl redau integral:

Tocmai împlinisem douăzeci de ani, umblam pe străzi ca un nebun, cu ochii arși de trupuri. Sub rochii, sub cămăși, se aflau piei incredibil de catifelate pe care nu le voi atinge niciodată. Eram mai bolnav din cauza acestor făpturi inaccesibile decât satisfăcut de partenerele deja avute. Mă simțeam ca un sărac așezat în fața unui miliardar, pântecele cel mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam două zeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infimă proporție din dorințele mele.

Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoționat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de grația femeilor care se plimbau, am avut o revelație: toate aceste trupuri mi se datorau tot așa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta îmi ricoșa de la o siluetă la alta, le strângea pe trecătoare în combinații tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja călare pe mine, punându-mi-se pe față, înăbușindu-mă între coapsele lor. Ca să nu cad din picioare, am fost nevoit să mă așez pe o bancă. Prea multe minunății erau pe lume: refuzam să fiu izgonit de la acest festin.

Un domn în vârstă, neliniștit de starea mea, m-a abordat:
– Ce e cu dumneata, tinere, nu te simți bine?

I-am răspuns cu un ton exaltat, arătându-i mulțimea ce se scurgea pe lângă noi:
– Uitați-vă și dumneavoastră, sunt atâtea… la care să râvnești, pe care să le-atingi.

A întors capul, neîncrezător. Nu vedea aceleași splendori. Cum să-i exprim încântarea ce mă cuprinsese? Am stat acolo aproape o oră, timpul necesar ca să-mi treacă amețeala. Când în sfârșit m-am sculat de pe bancă, înțelesesem totul.
Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe uluitoare.

 

Citindu-l pe Brukner, m-am regăsit pe mine la vârsta primelor iubiri, când totul era cu putință, căci nu cunoșteam noțiunea de imposibil. Probabil că aș putea scrie multe zeci de volume despre iubirile împărtășite (sau neîmpărtășite), despre chipurile, trupurile, gândurile și frumusetea femeilor ce mi s-au dăruit – în special în perioada mea de yoghin la MISA. Comparativ cu alți bărbați, de la MISA, a fost puțin. Raportându-mă la bărbații din afara MISA, e mult. Ceea ce vreau să spun este că acel sentiment ardent al dorinței de a mă bucura – palpabil de frumusețile întâlnite, nu m-a părăsit precum pe eroul lui Brukner, care mai apoi (imediat după prolog) afirmă cu amărăciune:

Bineînțeles m-am grăbit să-mi trădez jurământul, să mi-l ascund în străfundul memoriei. Era o promisiune de bețiv care n-a rezistat la proba realității. M-au înhățat reușita socială și familială, aceste două capcane colective. M-am căsătorit la douăzeci și unu de ani, am făcut trei copii, m-am angajat într-o carieră de invidiat. Pe scurt, am comis, un pic mai devreme decât ceilalți, prostiile pe care le face toată lumea.

 

Brukner vorbește despre “prostiile pe care le face toată lumea”. Viziunea lui se oprește (din păcate) la acel “Jihad masculin” de a tăvăli în pat orice femeie frumoasă, de a-i dărui ceea ce credem noi că își dorește, după chipul și asemănarea dorințelor noastre masculine: un trup, o răsuflare caldă, plăcerea și intimitatea comuniunii cu un bărbat dorit. Un fel de “trăiește clipa”. Dar oare asta își doresc cu adevărat femeile ? O grămadă de bărbați se grăbesc să ne asigure că DA, și evident, să le convingă și pe ele, dacă se poate, demers deloc dezinteresat din partea lor (a bărbaților respectivi), desigur !

 

Nu neg faptul că orice femeie poate avea acel moment de “nebunie”, de atracție spontană și irezistibilă către un bărbat ce pare întruchiparea visurilor ei. Pe care, de cele mai multe ori, îl va regreta mai târziu. Culmea este că, undeva, în fundul minții lor, ele știu asta. Dar totuși speră. Speră că vor putea modela acel bărbat după chipul, asemănarea și dorințele lor, tipic feminine, că vor îmblânzi sălbăticiunea, că vor lega la stâlpul casei lor fiara liberă ce obișnuiește să bântuie prin lume.

 

Din păcate, realitatea le împlinește prea rar așteptările femeilor. “Sunt pline cimitirele de optimiste” – spune o vorbă din popor. De regulă, odată Cetatea cucerită și porțile deschise, bărbatul trece la alte cuceriri, lăsând în urmă lacrimi și suspine.

 

Mărturisesc că întotdeauna m-a fascinat capacitatea de regenerare emotională a femeii, puterea ei de a-și ascunde sub un zâmbet (ușor fardat) decepțiile din dragoste, așteptările înșelate și regretele. Puterea lor de a se reinventa, de a o lua de la un mare zero, de la început.

 

Văzute din această perspectivă, recunosc deschis că femeile sunt mult mai puternice decât bărbații: și la propriu, și la figurat. Am cunoscut bărbați (și nu puțini !) care nu și-au mai revenit toată viața după o decepție sentimentală, devenind niște misogini frustrați și traumatizați, ce își plâng eșecul în dragoste oricui vrea să îi asculte. Femeile în schimb, în marea lor majoritate, găsesc puterea de a merge mai departe.

 

În viața de zi cu zi, rolul tradițional al bărbatului se limitează la activitatea de la locul de muncă și câte ceva pe lângă casă (mici reparații casnice, dacă e vorba de o familie urbană). Femeia în schimb, cu toată modernizarea societății și emanciparea “democratică” prin care a trecut, a fost de fapt păcălită să își asume noi îndatoriri – peste cele tradiționale pe care le avea deja: îngrijirea căminului, pregătirea hranei, curățenia, nașterea și creșterea copiilor.

Astăzi, femeile muncesc la fel de mult ca și bărbații (de multe ori chiar mai mult) la locul de muncă, iar acasă își preiau îndatoririle tradiționale, fără pic de odihnă. Unde mai pui ducerea unei sarcini de 9 luni, și responsabilitatea creșterii unui copil (sau mai mulți), care le “mănâncă” și ultimul strop de timp și energie ?!

Bărbatul în schimb, dacă își îndeplinește “datoria sacră” de a mai da pe acasă cu salariul (sau măcar banii necesari întreținerii familiei), se cheamă că și-a îndeplinit obligațiile – în mare măsură.

La români, ca femeie, dacă ai bărbat care nu te bate, nu e bețiv, nu te înjură (prea des), și mai dă și cu banii pe acasă, se cheamă că ești norocasă ! În rest, treaba lui pe unde umblă, important e să găsească drumul spre casă în ziua de salariu. Asta, în cazul în care ești norocoasă să ai un bărbat ! Pentru că sunt mult prea multe femei triste, ce se ofilesc încet, precum florile la venirea toamnei, fără a-și fi găsit împlinirea alături de un soț.

Unele (nu foarte multe), se păstrează într-un idealism demn de o lume mai bună, pentru alesul lor, care cu siguranță va veni, și căruia îi vor oferi totul. De foarte multe ori ele seamănă cu acele flori minunate înflorite într-o poieniță ascunsă în creierii munților, unde nu a călcat și nu va călca vreodată picior de bărbat care să se bucure de frumusețea lor – dară-mi-te să le mai și culeagă ! Nu e nedreaptă Natura, Dumnezeu ?! Cum risipește El darurile sale, bogăția și frumusețea Sa, fără a-i da posibilitatea să își realizeze adevăratul potențial !? La ce bun toată această risipă ?

La fel cum noi, bărbații, avem înscrise în gene lupta pentru supremație, competiția și vânătoarea, ele, femeile au jocul cu păpușile, înfrumusețarea lor și a locuinței, ce se transformă mai târziu în dorința de a fi dorite pentru a-și întemeia o familie, de a deveni mame. Ceasul biologic bate inexorabil pentru orice femeie, iar ele îl simt ori de câte ori sângele le pulsează în tîmple, de fiecare dată când se privesc într-o oglindă.

Desigur, emanciparea femeii a adus și “libertăți” care, combinate cu acea curiozitate caracteristică stirpei femeiești, a dus la un anumit gen de libertinaj, prost înțeles.

Majoritatea adolescentelor și tinerelor din ziua de astăzi, din familii normale (exclus cele cu tați autoritari sau familii de talibani ortodocși !) gândesc ceva la genul: “sunt tânără, frumoasă, am tot timpul din lume să îmi găsesc ursitul. Până atunci, sunt liberă să mă distrez, să experimentez…” Și încă ce mai experimentează  unele dintre ele !!!! Apoi, în jurul vârstei de 30 de ani, se trezesc că nu au pe nimeni lângă ele, un bărbat care să le iubească și care să le ofere stabilitatea pe care încep să și-o dorească. De altfel, se creează un obicei prost de a lega relații numai cu bărbați de aceeași natură ca și ele, interesați doar de plăcerea momentului, fără planuri serioase pentru viitor. Te și umflă râsul când le vezi fete bătrâne, cum se vaită că nu își pot găsi un “băiat serios”, cu care să își întemeieze o familie… păi unde l-ai căutat, măi femeie !? În cluburi de noapte  te așteptai să îl întâlnești !? Despre genul ăsta de bărbați, era și o glumă, care îi compara cu fierul de călcat: “Barbatii sunt ca fierul de călcat: te aburesc pana te ard.

Și atunci merită să ne întoarcem la înțelepciunea străbunilor noștri, care prețuiau iubirea tinereții, căsătoria tinerilor: ,,Izvorul tău să fie binecuvântat, și bucură-te de nevasta tinereții tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălășiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!“. (Prov5.18-19)

Există chiar argumente de ordin biologic ce pledează în defavoarea relațiilor cu foarte mulți bărbați, la femeie.

Statistic, s-a constatat că numărul femeilor cu multe relații la activ ce suferă de boli cronice, este cu mult mai mare decât numărul femeilor monogame cu boli cronice. Și aici vorbim inclusiv de cancer, răspunzând într-un fel și întrebărilor pe care și le pun unii, cu privire la epidemia de cancere, tumori și probleme de sănătate de tot felul ce parcă au lovit în ultimii ani femeile de la MISA.  Trebuie spus totuși că încă nu există o explicație științifică pentru acest rezultat statistic, însă el este clar obiectivat. Mai trebuie spus că la bărbați, statisticile nu relevă aceleași probleme de sănătate cronice, în relație cu numărul de partenere sexuale. Este ca și cum Natura însăși a făcut femeia cu un organism pregătit pentru relația monogamă.

Revenind la femeile care totuși își doresc un bărbat alături, un partener de viață, nu poți să nu remarci numărul mare de femei singure, precum și numărul foarte mare de bărbați care trăiesc celibatari, refuzând să își asume o căsnicie, cu tot ce înseamnă asta (responsabilități, dedicare, consecvență, fidelitate, sprijin). Majoritatea bărbaților trecuți de prima tinerețe, ce nu s-au căsătorit și nici nu au de gând, au dezvoltat “tehnici” de amăgire a femeilor pe care le “cuceresc”, prin care le momesc în patul lor, după care le abandonează, sub diferite pretexte. Toate astea se petrec pe fondul unei superficialități pregnante atât din partea “vânătorilor” cât și a potențialelor “victime”. Analizând totuși comportamentul unui bărbat de acest gen, devine evident un anumit egoism în relația acestuia cu femeia pe care o curtează, egoism ce nu face în nici un caz dovada iubirii pentru femeia respectivă. Mă refer aici la faptul că, dacă ai cunoscut o femeie care îți place, de care te-ai îndrăgostit, și pe care vrei să o cucerești, dacă o iubești cu adevărat, vei dori să vii în mod natural în întâmpinarea dorințelor ei, să o faci fericită, să o împlinești din toate punctele de vedere, nu doar sexual, cum gândesc majoritatea bărbaților. Asta însemnând să îi oferi un sprijin când are nevoie, să îi fii alături în viață, să te vezi având copii cu ea, familie, îmbătrânind alături de ea.

Fie vorba între noi, puțini oameni au maturitatea de a-și accepta vârsta, cu atât mai puțin ideea de a îmbătrâni, deci ideea de a “îmbătrâni” alături de cineva, pare scandaloasă multora. Majoritatea tinerilor speră că știința va descoperi între timp un vaccin pentru bătrânețe, sau că vor muri înainte să îmbătrânească (motiv să trăiască intens acum !).

Când iubești cu adevărat  o femeie, vei dori să o cunoști cine este ea cu adevărat, cu visele, speranțele, preferințele ei. De unde vine și încotro se îndreaptă. Am cunoscut și cunosc femei remarcabile, de care cu siguranță sunt atras, și uneori, chiar îndrăgostit, și care au și ele aceeași “tragere de inimă” către mine. Femei lângă care te poți vedea o viață, iubindu-le, trăind fericit. Și totuși, având deja o femeie alături de mine, cu care vreau să mă căsătoresc, aleg să nu fac pasul decisiv către o astfel de relație, știind că nu îi pot oferi ceea ce își dorește: acel bărbat care să îi fie alături pe termen lung. Știu că peste extazul primelor întâlniri, s-ar așterne amărăciunea, lacrimile și tristețea singurătății momentelor importante (sărbătorile în special) când eu aș fi în altă parte, alături de familia mea. Se spune că “bărbații nu știu cum să termine o relație, pe când femeile nu știu CÂND să o termine…”. Este plăcut pentru un bărbat să aibă o relație extra-conjugală, o amantă, dar pentru femeie, acest lucru este un chin. Această agonie se poate lungi ani de zile, cu consecința că ea ar pierde poate șansa de a-și întâlni bărbatul visurilor ei, care poate a trecut pe lângă ea fără să îl observe, obsedată de o relație distructivă cu mine. De obicei astfel de relații se termină cu reproșuri și injurii amare din partea ei, de genul “mi-am pierdut tinerețea alături cu tine, așteptându-te.” Știu aceste lucruri pentru că le-am experimentat și am rănit – din păcate – de prea multe ori.

Desigur, există și acele rare femei, rupte de această lume, ce trăiesc în propriul lor Univers, refuzând orice atingere cu materia și destinul hărăzit de natură femeii pe Pământ, femei surde la glasul maternității și al legăturilor de familie, ce își urmează visele cu ardoare, trăind dragostea precum o hrană cu care se satură pe moment, în drumul lor spre un orizont doar de ele văzut. Ele răscolesc mediul prin care trec, tulburând inimile bărbaților ce intuiesc libertatea de care se bucură. Din această categorie de “frumoase nebune” am cunoscut câteva femei, care mi-au lăsat amintiri luminoase…,

Concluzionând, pot spune că un zâmbet, o strângere de mână, o atingere sau chiar o sărutare, se opresc pentru mine aici, la o monogamie bazată pe dorința de a nu răni, căci știu – de cele mai multe ori, unde se va ajunge, după cuvintele poetului Rainer Maria Rilke:

 

IARĂȘI ȘI IAR

Iarăși și iar, chiar de cunoaștem priveliștea dragostei,
Și cimitirul cel mic cu inscripțiile lui tînguitoare,
Și îngrozitor de tăcutul abis unde sfârșesc
Ceilalți : iarăși și iar, noi pornim cîte doi împreună,
Sub copacii bătrâni, iarăși și iar, ne întindem
Alături în mijlocul florilor, cu fața la cer.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *