Colonel (r) Vasile Zarnescu – Literatura holocaustica: cascavalul secolului

Norman Finkelstein este un evreu nativ american. Presupun că, „îmbătat“ fiind de democrația americană, a avut curajul să scrie, în cartea sa, INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI (Editura Antet, 2002) că toate demersurile făcute de Consiliul Mondial Evreiesc și de organizațiile celelalte, aferente sau subordonate lui, pentru impunerea în conștiința publică internațională a temei holocaustului așa-zis unic al evreilor nu constituie decât o uriașă escrocherie, o mare extorcare de bani și de alte proprietăți de către urmașii sau de către pretinșii urmași ai evreilor care au avut de suferit în lagărele de muncă naziste. Dar, subliniază el, din toată această sumă imensă, doar o parte insignifiantă este dată celor câțiva supraviețuitori ai lagărelor de muncă. Finkelstein relevă că un ziar britanic a supranumit, în mod inspirat și întru-totul întemeiat, această escrocherie ca fiind un holocash. El mai subliniază că propaganda cu holocaustul nu a fost declanșată decât pe la începutul anilor ’70. Asta însemnă, pentru cine își reamintește bine, imediat după ce Israelul s-a înarmat (cu ajutorul tacit al S.U.A.) cu arma nucleară, pe care acum o refuză Iranului. Și Finkelstein mai atrage atenția că activiștii holocaustului nu au curajul să ceară și Rusiei bani de holocaust. Evident, pentru că Rusia are mai multe rachete nucleare decât Israelul.

Din păcate, România nu deține arma nucleară. E-adevărat, Nicolae Ceaușescu s-a lăudat că ar putea construi bomba atomică. Dar, decât să se fi lăudat, mai bine o realiza, pe tăcute, ca Israelul, iar acum nu ne-ar mai fi fost impusă, și nouă, povara despăgubirilor și lecțiilor despre holocaust de către Marele Escroc Elie Wiesel și acoliții lui, Ion Iliescu, Adrian Năstase și noua garnitură de la Putere, Traian BăsescuCălin Popescu Tăriceanu, Bogdan Olteanu-Conspiratu’ (netotu’ Ghizelei Vass) și trena de lipitori-escroci ca Vladimir Tismăneanu (fiul politrucului Leon Tismenițchi), Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu, politrucul de la „Ștefan Gheorghiu“), Aurel Vainer, M. K. Katz, M. Benjamin, R. Ioanid și ceilalți coreligionari ai lor, care ne jefuiesc și ne spurcă în propria noastră țară, printre altele, prin odiosul Raport final.

Criminalul Raport final al Comisiei „inter-naționale“ pentru studierea holocaustului în România acuză, neîntemeiat, România de holocaust, iar pe unii români, ca Paul Goma, de atitudine general „antisemită“ – și nu doar „antievreiască“ (întrucât palestinienii sunt tot semiți). Din acest motiv, Paul Goma a dat în judecată pe unii dintre membrii respectivei comisii, Editura Polirom, care a publicat insanitatea respectivă, precum și pe alți oficiali și ziariști mercenari, care repetă papagalicește alegațiile execrate în Raport. Dar, înaintea tipării, sub formă de carte, a acestui abject Raport final, a fost elaborat un raport preliminar, prezentat președintelui României, Ion Iliescu, la 11 noiembrie 2004. Iată comentariul postat pe Internet, la ediția, în românește, a respectivului raport preliminar: «Raportul unei „comisii internaționale“, adică a unor „experți“ ai Muzeului Holocaustului din Washington, care a fost folosit drept rangă pentru a le crăpa capul conducătorilor români care se prefăceau că se spală pe mâini în legătură cu afacerea Holocaustului. Au fost prinși sub avalanșă și, ulterior, debarcați. România s-a întors, în sfârșit, sub conducerea înțeleaptă a evreilor celor buni, ca Sfântul Elie Wiesel, născut în România, și a semnat imediat un tratat cu S.U.A. pentru a deschide trei enorme baze-bordel pe malul Mării Negre. Se poate vedea în ce măsură influența evreiască, căreia acest raport îi stă mărturie, este ceva binefăcător.»

Comentariul la ediția în limba engleză, a aceluiași raport, postat în 2006, este următorul: «Cu puțin timp în urmă, autoritățile românești afirmau că România nu avusese nimic de-a face cu marele Holocaust. Acești comuniști „dalmațieni“ (mal lavés, în original – n.n., V.I.Z.) nu citiseră, încă, modul de întrebuințare al lumii moderne, așa că au venit unii să le explice cum stau lucrurile. Deci, și-au schimbat părerea și acum afirmă că România e băgată până-n gât în povestea asta. Era și cazul. Rezultatul: Europa oferă subvenții grase pentru fabricarea unui autostrăzi care să traverseze țara. De îndată românii au pasat contractul unei firme americane, care subcontractează totul unei firme turcești. Buzunarele se umplu și toată lumea este mulțumită. Ce frumoasă este lumea modernă!». Ambele comentarii pot fi citite pe adresa http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html.

Străinii se exprimă în acest mod laconic, frust, obiectiv și, oarecum, ironic la adresa noastră, a românilor; dar în mod justificat, pentru că ne lăsăm prostiți, iar unii dintre conducători, corupți, de sioniștii interni și internaționali. Slugarnicii de la noi procedează ca Ion Iliescu: l-a decorat pe escrocul Wiesel, deși știa că este Marele Impostor; sau ca alde Hoandră și Cioroianu, care-l laudă pe Tismăneanu ca fiind un mare politolog, menit să ne învețe pe noi ce a fost comunismul impus nouă de tat-su’ și de Ana Pauker, deși este un impostor ca și Wiesel! Simptomatic pentru slugărnicia unora este și faptul că, sub pretextul subțire că „nu vor să mai toarne gaz peste foc“ (S. R. Stănescu, „Vladimir Tismăneanu, punct și de la capăt“, în Ziua, 22 iunie 2006, pag. 1), refuză să publice opinia altor contestatori competenți și obiectivi ai escrocului Tismăneanu, cum este opinia româno-americanului Dan Mureșan (vezi articolul său, respins la publicare de Sorin Roșca Stănescu, sub pretextul de mai sus, la http://romaniiliberi.org/documents/tismaneanu.pdf): V. Tismăneanu a fost făcut „doctor în sociologie politică“ (pe un op de 100 de pagini) de Socialism și a parvenit, prin fraudă, la titlul de „prof. univ. la Maryland“, în Capitalism, prin prostirea americanilor, care-l plătesc să scrie cărți apologetice despre comuniștii Ana Pauker și Ion Iliescu (vezi «Colonelul super-spion Liviu Turcu (S.U.A.) se destăinuie: „UN UNCHI AL LUI  VLADIMIR TISMĂNEANU A FOST GENERAL K.G.B.“», în România Mare, nr. 834, 7 iulie 2006). Și acest lucru se întâmplă fiindcă, sub raport intelectual, aproape toți americanii sunt un fel de zombi. Altfel nu ar accepta cu atâta ușurință să fie păcăliți de impostori ca alde elie wiesel, radu ioanid și vladimir tismăneanu – așa trebuie să le scriem numele, fiindcă sunt niște vietăți comune, niște târâtoare cocoțate în copac. Aștept clipa când toată presa românească autentică se va solidariza și va obține declararea acestor indivizi persona non grata!

Vasta literatură științifică antiholocaust

 

Aproape concomitent cu întemeierea, la sfârșitul sec. al XIX-lea, a sionismului, de către Theodor Hertzl, s-a dezvoltat și o literatură antievreiască, printre promotorii ei figurând Édouard Drumont, cu lucrările sale, La France juive DEVANT L’OPINION (Ed. C. Marpon et E. Flamarion, Paris, 1886) și Les Juifs contre la France. Une nouvelle Pologne (Paris, f.a.), Alphonse Toussenel, cu Les Juifs. Rois de l’Epoque (Paris, 1886), și Henri Desportes, cu LE MYSTÈRE DU SANG che le Juifs de touts les temps (Ed. A. Savine, Paris, 1890). În Rusia, reverendul romano-catolic I. B. Pranaitis, cu The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians (St. Petersburg, 1892). Înaintea începerii celui De-al Doilea Război Mondial, s-a remarcat Marcel Jouhandeau, cu Le Peril Juif (1936-1937). Dintre lucrările postbelice recente, amintesc lucrarea lui Arthur Butz The Hoax of The Twentieth Century – Mistificarea Secolului XX (Chicago, 1993), despre minciuna holocaustului, care a cunoscut, în S.U.A., 11 ediții până în 1993! În prefața la ediția franceză, Robert Faurisson releva, în octombrie 2002, că noțiunile „Holocaustul și Shoah-ul au devenit o religie, un comerț, o industrie“, cum spusese și Norman Finkelstein în celebra sa carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, tradusă în românește. Alte lucrări, deja notorii, în Occident sunt Le Lobby israélien et la politique etrangère des Etats-Unis, de John Mearsheimer și Stephen Walt, și Jewish Power, a lui Paul Eisen, evreu american, care este și președintele Asociației Deir Yassin Remember (Să ne-amintim de Deir Yassin); Deir Yassin este o localitate palestiniană rasă de pe pământ de către armata noului stat Israel – așa cum făcea, în iulie-august, din nou, în Liban; adresa de e-mail a lui Paul Eisen este paul@eisen.demon.co.uk.

Pe baza mai vechii literaturi antisioniste, s-a dezvoltat, îndeosebi în ultimii 20-30 de ani, o tot mai bogată literatură științifică antiholocaust, în Argentina, Anglia, Franța, Elveția, Germania, Italia, Israel, S.U.A. etc. Printre creatorii acesteia se numără: Arthur Butz, Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Raissinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld,Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Uri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood,Maxime Pale și mulți alții. Unii dintre ei au fost agresați fizic, în repetate rânduri, precum Robert Faurisson, alții amendați și condamnați la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf și alții. Unii au fost chiar asasinați, după cum am relevat în serialul „Paul Goma are dreptate“. Lucrările acestor luptători pentru adevăr și dreptate numără sute de cărți și broșuri, însumând mii de pagini.

Despre acești autori nu se vorbește în România din cauza dictaturii externe și interne, a cenzurii impuse de slugărnicia guvernanților față de grupurile sioniste de presiune, îndeosebi prin criminala O.U.G. nr. 31/2002, ordonanță care încalcă Constituția – fie și Constituția alienată și alienantă din 2003. Numele și lucrările lor sunt pe Internet, pe site-ul generalhttp://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html .
Români! Căutați-le și citiți-le, pentru a nu vă mai lăsa prostiți de propaganda falsă pro-holocaust a ex-președintelui obedient Ion Iliescu, prin comisia escrocului internațional elie wiesel, și a președintelui obedient Traian Băsescu, prin comisia impostorului ex-comunist vladimir tismăneanu (fiu de cominternist și netot de general K.G.B.). E-adevărat, puțini românii au calculator, iar, dintre cei care au PC, și mai puțini sunt racordați la Internet, iar, dintre aceștia, și mai puțini știu engleza, franceza sau alte limbi de circulație internațională. Ca atare, pentru informarea corectă a opiniei publice și pentru cunoașterea reală a adevărului istoric, intenționăm să publicăm, în presa românească, cât mai multe dintre aceste lucrări. Celor care vor să comunice materiale antiholocaust către Asociația Internațională a Amatorilor de Relatări despre Război și Holocaust (AAARGH), le dau adresa electronică a Secretariatului Asociației, aaarghinternational@hotmail.com, precum și adresa poștală: PO Box 81475, Chicago, IL 60681-0475, USA.

În măsura posibilităților de care vom dispune, vom publica texte din literatura antiholocaustică și despre holocaust-ologi ca elie wiesel, radu ioanid, vladimir tismăneanu, teșu solomovici et ejusdem farinae, care, cum am mai spus, sunt vectorii cei mai periculoși ai războiului axiologic dus contra României.

http://ro.altermedia.info/politica/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1_9847.html

Așa cum am relevat în prima parte a articolului, precum și episoadele anterioare ale studiuluiPaul Goma are dreptate, în această parte a doua (tipărită, inițial, în SANTINELA nr. 10/2006, pag. 4 (http://www.strajerii.ro/santinela010.pdf), voi releva cum promotorii literaturii holocaustice vor să impună ideea că așa-zisul „antisemitism funciar“ al unor popoare, în special europene, ar fi sursa „holocaustului unic“ al evreilor. Din cauza suferințelor îndurate de evrei în Al Doilea Război Mondial, fără îndoială incontestabile – dar nu în proporția falsă prezentată de literatura holocaustică –, ei ar fi îndreptățiți să se răzbune: principala formă de răzbunare găsită de ei este să ceară, acum, proprietăți, despăgubiri, privilegii, în genere, bani, de la statele care, atunci, ar fi provocat suferințele respective .Și cer acești bani cu o poftă nesățioasă, de parcă ar fi rechini.

Inversarea valorilor: act satanist

 

Autorii literaturii antiholocaust (în continuă proliferare), enumerați în prima parte a acestui studiu, mă determină să observ că, de fapt, lucrurile stau invers: șovinismul, rasismul, exclusivismul și disprețul manifest sau camuflat al ideologiei iudaice față de alte popoare și religii constituie cauza antievreismului și, în consecință, regimul de recluziune la care au fost obligați mulți evrei în timpul ultimului război. De „Holocaust unic“ nu poate fi vorba, deoarece evreii nu au fost singurii care au pătimit și, în nici un caz, în proporția indicate de ei: 6 milioane. Robert Faurisson face o trecere în revistă a diverșilor autori care au studiat problema și relevă că unii ajung la doar câteva sute de mii. Vom publica acest material al lui Faurisson cu proxima ocazie.

 

Dar, cum am mai spus, iar acest lucru trebuie repetat de toți români de bună credință, de holocaustul armenilor comis de turci, al pieilor roșii din S.U.A., comis de imigranții americani, de holocaustul românilor comis de iudeo-bolșevici în Basarabia și, apoi, în România, nu se vorbește. Despre cartea lui Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, nu vorbește nimeni, de parcă nici nu ar fi existat.

Așadar, cauza reprimării unor evrei, în anumite epoci istorice, rezidă chiar în specificitatea religiei și comportamentului lor, care îi fac dezagreabili și inadaptabili. Sau se adaptează cameleonic doar pentru a parazita popoarele în mijlocul cărora s-au pripășit.

Un argument peremptoriu, în acest sens, este chiar cartea savantului izraelit Israel Shahak, prezentată în episodul anterior,Povara a trei milenii de istorie și religie iudaică, apărută recent, fapt semnificativ, în Editura Samizdat. Iată ce scrie el, care, cum am relevat, este om de știință și, în contradicție cu un impostor precum este Elie Wiesel, are, deci, proprietatea termenilor și logica riguroasă a savantului: „Să recunoaștem deschis că Talmudul și literatura talmudică – dincolo de ura și disprețul pe care le exprimă față de toți gentilii în general, aspect pe care îl vom cerceta mai în detaliu în capitolul V – conțin formulări și precepte extrem de injurioase la adresa directă a creștinismului. De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzații sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune că pedeapsa acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite – voiau, oare, prin asta, să-și atragă mulțumirile credincioșilor creștini? Să mai cităm și preceptul care ordona evreilor să ardă, de preferință public, orice exemplar al Noului Testament care le-ar fi căzut în mâini. Precept care nu a fost încă abolit și este aplicat până în zilele noastre: la 13 martie 1980, sute de exemplare ale Noului Testament au fost arse la Ierusalim, în public, și respectându-se ritualul, sub auspiciile organizației religioase Yad Le’akhim, subvenționată de ministerul izraelian al cultelor.

Așadar, începând cu secolul al XIII-lea, în Europa s-a dezvoltat o ofensivă puternică și solid sprijinită, în numeroase privințe, împotriva iudaismului talmudic. (…) Care a fost reacția evreilor – sau, mai exact, a rabinilor? Cel mai simplu a fost să recurgă la vechea tehnică a tămâierilor și a manevrelor de culise. Aproape în toată Europa, oricine putea, aproape întotdeauna, să se «aranjeze» cu ajutorul «cadourilor»“ (pag. 40-41). Adică, în terminologia de acum, prin coruperea celor de care depindea atingerea scopurilor – așa cum fac evreii și acum, în România aflată sub ocupația Tranziției, pentru a obține, preferențial, afaceri oneroase: vezi acapararea Hotelului București, vezi modernizarea MIG-urilor, vezi cazul Sorin Beraru, vezi cazul Roșia Montană, în care a fost implicat evreul Frank Timiș ș.a.

 

Imperialismul Israelului

 

Dar să revin la cartea lui Israel Shahak. Trebuie să precizez că fragmentul citat este din capitolul intitulat, semnificativ, „O istorie totalitară“! Iar, ca dovadă că dovedește acribie științifică în ceea ce spune, este faptul că, în premisele lucrării începe cu definițiile care circumscriu domeniul și clarifică problemele. Astfel, primul capitol al acestei lucrări mici, dar excepționale, este intitulat „Definiția statului evreu“, care începe astfel: „Trebuie să vorbim despre atitudinea adoptată în mod curent de evrei față de neevrei: fără aceasta, nu este posibil nici măcar să înțelegem ideea de Israel ca «stat evreu», după definiția pe care Israelul a dat-o în mod oficial. Neînțelegerea generală care – independent chiar de regimul practicat în Teritoriile ocupate – face să se creadă că Israelul este o adevărată democrație vine din refuzul de a se înțelege ce înseamnă expresia «stat evreu» pentru neevrei. După părerea mea, Israelul ca stat evreu constituie un pericol nu numai pentru el însuși și pentru locuitorii săi, dar și pentru toate celelalte popoare și state din Orientul Mijlociu și din alte părți. Consider la fel de periculoase alte state sau entități politice din regiune care, în ceea ce le privește, se definesc ca «arabe» sau «islamice». Nu sunt nici pe departe singurul care evocă aceste riscuri. Pe de altă parte, nimeni nu vorbește despre pericolul implicat de caracterul evreiesc al statului Israel“ (pag. 17 – subl. mea, V.I.Z.). Puțin mai departe, capitolul intitulat, la fel de elocvent, „Expansionismul izraelian“, începe tot printr-un fel de aforism: „Ca «stat evreu», principalul pericol reprezentat de Israel pentru poporul său, pentru ceilalți evrei și pentru vecinii săi constă în dorința sa, justificată ideologic, de extindere teritorială și în cortegiul de războaie care, inevitabil, decurg din aceasta. El devenind tot mai evreiesc, sau, după expresia ebraică, «revenind la iudaism» (proces în plină desfășurare, cel puțin după 1967), politica reală a Israelului se inspiră din ce în ce mai mult din idei extrase din ideologia iudaică și tot mai puțin din considerente raționale.

Spunând «raționale», nu înțeleg să aplic o judecată morală asupra orientărilor politicii izraeliene, nici să scriu despre presupusele sale imperative de apărare sau de securitate – cu atât mai puțin despre pretextul fals al «supraviețuirii Israelului». Eu vorbesc aici despre politica sa imperială, întemeiată pe pretinsele sale interese. Oricât de rea ar fi această politică în plan moral sau politic, cred că și mai rea, încă, este adoptarea de conduite inspirate din «ideologia iudaică» în una sau alta din variantele sale. Justificările politicii izraeliene fac apel, în general, la articole ale credinței iudaice sau, chiar, în cazul laicilor, la «drepturi istorice» care decurg, ele însele, din aceste convingeri și îșipăstrează întregul caracter dogmatic și religios“ (pag. 24 – subl. mea, V.I.Z.).

Aici sunt expuse, foarte laconic, tezele dezvoltate de Roger Garaudy în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene și în Procesul sionismului izraelian. Oricum însă, Israel Shahak, în întreaga sa lucrate, continuă în același stil sobru, obiectiv, metodic și demolator.

Dar, ca și în cazul lui Norman Finkelstein, care, în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, îmbină relatarea științifică cu stilul pamfletului vitriolant, și Israel Shahak a avut de suferit represaliile sioniștilor și a devenit, curând, „extrem ne nepopular în Israel“, cum se exprimă, eufemistic, prefațatorul cărții, Edward W. Said. S-a ajuns până acolo, încât, prin anul 1981, a fost declarat mort de către Washington Post. Și deși Israel Shahak s-a dus personal la redacția ziarului ca să demonstreze că nu este mort, n-a dat niciodată vreo dezmințire! Ca dovadă de cât de „obiective“ pot fi și „prestigioasele“ cotidiane americane.

Această atitudine abuzivă a unei mari părți a presei izraeliene și occidentale prosioniste a devenit mai virulentă după anul 1975, când Israelul a devenit putere nucleară, cu sprijinul și la adăpostul S.U.A.

 

Aerul pestilențial al literaturii holocaustice

 

Tot cam după această dată a devenit mai agresivă literatura holocaustică. Văzând că este „un os de ros“, tot mai mulți evrei s-au calat pe acest culoar al „economiei de piață“, devenind conștienți că, cu cât sunt mai agresivi, mai tupeiști, cu atât intimidează mai mult adversarul și obțin bani mai mulți pentru suferința provocată de „holocaust“.

Un astfel de exemplu este escrocul Radu Ioanid, cu cartea sa Răscumpărarea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel (editura Polirom, Iași, 2005). După cum rezultă chiar din titlu, lucrarea tratează aspecte privind emigrarea evreilor din România, așadar, despre fapte petrecute după anul 1948, după înființarea statului Israel. Dar, „holocaustul“ se terminase în 1945, odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, era vorba de evrei, care, cei mai mulți, trăiseră în România și trăiseră bine – fuseseră protejați de regimul Mareșalului Ion Antonescu, fuseseră trimiși la curățat zăpada din orașe, nu pe front, în linia întâia, cum meritau și cum sugerează unul dintre rarisimii evrei cinstiți, Larry Friths, chiar aici, în pagina a doua a SANTINELEI!

În consecință, problema emigrării evreilor din România după anul 1948 nu are nici o legătură – dar absolut nici una – cu problema holocaustului, fie el unic, sau obișnuit, ca și al armenilor, ca al amerindienilor, ca al românilor sub iudeo-comuniști. Dar Radu Ioanid face parte din Comisia antiromânească instituită de Ion Iliescu și condusă de marele impostor Elie Wiesel, și nu se putea să piardă așa o pleașcă din care să iasă bani. Căci, deși este un director la Muzeul holocaustului din Washington, ca membru al unei comisii oficiale românești, el primește bani frumoși de la statul român pentru denigrarea României în dejecțiile scrise de el. Și, într-adevăr, deși problema nu are legătură cu holocaustul, cui îi cere porcul de Radu Ioanid să-i scrie o prefață? În baza dictonului Asinus asinum fricat – Măgarul scarpină pe măgar, evident că îi cere altui porc, lui Elie Wiesel. Iată ce spune acest ticălos de Wiesel sau Weasel (nevăstuică) – se pronunță cam la fel – pe coperta a patra: „Oricine este interesat de evenimentele care vor marca pentru totdeauna destinul unui popor și setea lui de umanitate (mă refer, desigur, la ceea ce, în absența unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust) trebuie să citească această carte“ (sic). Acest scriitor de doi bani – pardon, de foarte mulți bani, dar de mâna a doua sau chiar a treia –, propulsat oneros, ca publicist de escrocul de Mauriac, după cum am arătat în studiul Paul Goma are dreptate, nu scapă nici un prilej de a face legătura cu holocaustul indiferent de problemă. Dar, pentru că este tâmpit, nu are cum să nu dea cu „mucii-n fasole“ – ca să mă exprim și eu populăros ca președintele Traian Băsescu. Într-adevăr, el este atât de prost încât crede, sincer, că dacă sioniștii au conspirat să-i dea lui Premiul Nobel pentru Pace, ca să fie mai impozant și ca să pară mai convingător în agresiunile sale cu scopul de a scoate cât mai mulți bani de la germani, de la elvețieni, de la români și de la alții, atunci, el chiar ar fi capabil, chiar ar fi deștept! Or, dacă analizați fraza simplă – e simplă, nu e complexă! – din paranteză, atunci vedeți cât de repede se contrazice, confirmând proverbul românesc „Două vorbe, trei prostii!“ Să o analizăm: „Ceea ce, în absența unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust“. Altfel spus, „Dacă nu avem suficiente cuvinte care să reflecte mai bine adevărul, atunci folosim cuvântul holocaust“. Concluzia: „Cuvântul holocaust nu exprimă adevărul, este ambiguu, confuz“. Asta se înțelege din fraza din paranteză și altceva nu! Cât despre „setea de umanitate“ a poporului evreu, am văzut, mai sus, cum îl descrie Israel Shahak. Și încă nu am dat decât câteva citate. Dar, ca să vedeți câte grozăvii mai spune, citiți-i cartea, fiindcă nu știu dacă vom avea, prea curând, spațiul disponibil în revistă ca să o publicăm, în serial, de și ar merita!

Revenind la mizeria lui Radu Ioanid, intenționez să-i fac o analiză mai extinsă ulterior. Acum, vreau să mai precizez că postfața este scrisă de un alt trădător evreu, Ion Mihai Pacepa, față de care Justiția română a fost atât de slugarnică de ticăloasă încât i-a redat gradul de general. De fapt, cred că acest individ nici nu mai trăiește și altcineva îi folosește numele și îi încasează bani în contul lui. Iată ce scrie el, în mai multe locuri: „După ce am primit azil politic, am informat guvernul Statelor Unite despre acest comerț cu carne vie (sic)“. Prin cuvântul „comerț“ autorul acestor rândul se referă la tema cărții,Răscumpărarea evreilor. Dar expresia „comerț cu carne vie“ este folosită, în această postfață, de câteva ori, ceea ce denotă că nu este o scăpare din condei. Or, să fii general, poliglot, fost adjunct al Direcției de Informații Externe, se presupune destul de instruit, și să folosești expresia „comerț cu carne vie“ este absolut descalificant și degradant atât la adresa subiecților – evreii emigranți –, cât și la adresa hârtiei pe care este scrisă. Pentru că sintagma „comerț cu carne vie“ se folosește exclusiv pentru desemnarea traficului cu prostituate! Dacă, așa cum pretinde acest I. M. Pacepa, a folosit aceeași exprimare în informarea către guvernul S.U.A. și dacă respectivul guvern a luat de bune cele scrise, înseamnă că guvernul S.U.A. își merită soarta și că un eveniment ca „9/11“ este explicabil și la fel de meritat – sau, mă rog, în lipsa unor „cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul“, spun și eu, ca Wiesel, că îi paște, oricând, un holocaust.

Oricum, din textul excreției lui Radu Ioanid se degajă un aer pestilențial, intenția lui fiind să fie cât mai acuzator la adresa României, pentru a o intimida și a-i lua câț mai mulți bani.

Foamea nesățioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piață, care ar face orice ca să câștige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic și a făcut o replică a coperții inspirate de filmul respectiv, cu titlulJEWS. Pronunția este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sioniști ai literaturii holocaustice nu sunt decât niște „rechinii“ care se înfruptă din „cașcavalul secolului“.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *