File de jurnal – Sărbători în Bucovina

 

Mă bucur alături de Sabina și familia ei, de câteva zile de pace și odihnă, într-un sătuc ascuns în codrii Bucovinei, la câțiva zeci de kilometri de Suceava. În atmosfera tihnită a satului, ritmurile vieții se schimbă pe nesimțite. Picat din vâltoarea și vacarmul Orașului, într-un ocean de liniște patriarhală, în care singurii paznici ai trecerii timpului sunt cocoșii și câinii fiecărei gospodării, savurez textura timpului care se prelinge încet, gros ca o marmeladă, precum ceasurile din tablourile suprarealiste ale lui Dali.

Ieri am fost la mănăstire, căci a fost vreme frumoasă. Când este însorit, aerul tare de aici are o dulceață specială, iar lumina conferă o tentă aurie peisajului, ce completează imaginea și așa mirifică a peisajelor. Cred că atmosfera aceasta dulce, suavă, de bunătate și dulceață dumnezeiască a acestor plaiuri, a modelat și spiritul oamenilor din zonă. Blânzi, cumpătați, cuvinciioși, credincioși. Prin comparație, lumina din Bucovina este o lumină dulce, aurie, spre deosebire de lumina albă, strălucitoare a Italiei, un pic prea dură pentru ochiul meu.

Astăzi a plouat, dar până și ploaia are aici un farmec aparte. Departe de mohorala și mizeria din București, aici ploaia scoate din pământ mirosuri de reveneală și viață, care te fac se exclami precum acel țăran gospodar: “a dat Bunul Dumnezeu și ploaie că avea pământul nevoie…” Aici simți că între Cer și Pământ, cele două mari și veșnice constante ale Creației, se află și omul, creatură efemeră, ce asistă la miracolul cererii de către pământul însetoșat al apei, și oferirii lui de către Cer.

M-am plimbat cu Apaș, câinele gospodăriei, un lup de altfel fioros, prin grădina din spatele casei. Împart cu el tăcerea fîșâită a ploii, sunetul gâlgâit al pământului care soarbe lacom stropii care îl udă. Iarba udă exaltă de mirosuri ce lovesc nasul câinelui precum niște ciocane. Uneori se oprește împietrit, alteori se avântă plin de frenezie amușinând după creaturi numai de el simțite. Nucul din fundul grădinii ne întâmpină demn, ca un domn dezbrăcat la medic, ce așteaptă încheierea consultației Doamnei Iarnă, pentru a-și relua îmbrăcămintea de frunziș verde. Pe alocuri, inclusiv la mănăstire, dar și pe marginea drumului sau prin pădure, în locuri mai ferite de soare, am zărit luciri de zăpadă, urme ale tăcerilor albe ce au învăluit ca în vată, până nu de mult, acest ținut de basm.

Seara mă prinde în “casa de sus”, în camera mare, spațioasă, din casa bătrânească. În soba cu poliță de gătit arde mocnit un butuc, iar seara se lasă cețoasă peste sat, în vreme ce becurile albe de pe stâlpii din sat se aprind pâlpâind, unul câte unul. Sabina, cu mama și bunica ei, sunt în majoritatea timpului în bucătăria de vară, “casa de jos” cum i se mai spune pe aici, unde au de altfel și televizorul. Este unul și aici, dar nici măcar nu este băgat în priză. Ele vorbesc acolo de-ale lor, eu, cu ale mele. Mă cheamă doar la masă, în rest îmi respectă dorința de liniște și intimitate și nu mă deranjează cu nimic.

Ascult muzică pe laptop, citesc, scriu, meditez și uneori, mă rog. Sunt încă sub puternica impresie creată de articolul despre pustnicii din Bucovina, pe care l-am și postat pe site ieri seară. Mă gândesc la cât de vie și de actuală este Ortodoxia, spre deosebire de surorile ei mai tinere, și mai vestice. Cum are ea încă, capacitatea de a propulsa precum o trambulină, către Înălțimile duhovnicești, sufletele însetate de Dumnezeire.

Mă gândesc la această comunitate monahală, acești oameni ce luptă să se ridice mai presus de firea lor omenească, spre cinul îngeresc. Care prin rugăciunile lor, mențin în lume echilibrul și așa precar dintre Bine și rău.

Mă gândesc și la oamenii pe care îi cunosc. Unii, nu puțini, s-au nevoit cu postul Paștelui. Alții, prea ocupați de cele lumești, sau nepăsători mai degrabă la cele Cerești, văd doar aspectul exterior al Evenimentului Învierii Domnului.

Aseară, pe întuneric, reflectam la flacăra lemnului din sobă, la cât de mult luminează în fiecare an lumina Învierii. Vedeam cu ochiul minții cum la Mormântul Sfânt de la Ierusalim, lumina dătătoare de Viață Veșnică se pogoară în materie și aprinde inimile, dar și lumânările credincioșilor, ca simbol vizibil al pogorârii Sale, pentru ca apoi să se răspândească precum focul, în toate țările, la toate casele de creștini, în toate Bisericile, vestind încă o dată, că Dumnezeu este Viu, nu a murit, cum spuneau unii…

Ca o pulsație ce se repetă an de an cu centrul de iradiere din Orașul Sfânt, Viața Veșnică ne infuzează periodic curajul și puterea de a duce mai departe o viață ce se vădește tot mai grea și mai apăsătoare, sub puhoiul de încercări și necazuri.

Cei pregătiți prin postul Paștelui primesc “în plin” această Lumină, căci sunt precum iasca uscată, gata de combustie la cea mai mică scânteie. Ceilalți, îmbuibați de bunătățile acestei lumi, incapabili de rupere din fluxul timpului profan, nu pot face saltul către acel illo tempore de care vorbește Eliade, acel spațiu și timp sacru, în care se reactualizează momentul magic al Învierii… aceștia sunt precum lemnele umede, pe care Flacăra îi vizitează fără să îi ardă, fără să îi consume, ci doar face să le fumege un pic conștiințele, dându-le un pic din măsura a ceea ce ar putea să devină…

Din când în când, mai sună telefonul mobil, legătura mea de aici, cea mai puternică cu lumea. Familie, prieteni, cunoscuți, clienți. Urări de bine, rugăminți, informări, tragedii sau, dimpotrivă, ocazii fericite. Un client este în sevraj: a fost judecat în recurs într-un dosar penal, împreună cu alți câțiva inculpați. Vineri s-a dat pronunțarea, amânată de altfel de câteva ori. Nu am fost în București să o aflu, și nici el. Dimineață am aflat că toți ceilalți inculpați, cu excepția lui, au fost ridicați seara de acasă și duși la pușcărie. El trăiește clipe de agonie și coșmar, alături de familie, fără să știe dacă a fost achitat sau vor veni să îl ridice și pe el.

Unul dintre inculpații condamnați mi-a fost coleg, avocat, de-o vârstă cu mine. Aseară vorbisem cu el, la telefon, și era încrezător în achitare, convins de nevinovăția lui. Dimineață, mama lui, printre lacrimi, mi-a spus că a primit 7 ani de executat. A lăsat acasă doi părinți bătrâni, bolnavi, și o soție cu copil mic. Va primi Lumina Învierii, în noaptea aceasta, și în mulți dintre anii următori, în celulă. Pentru el și familia lui, calvarul abia a început…

La două minute distanță de aceste tragedii, mă sună un alt amic, ziarist, să îmi spună că i-a născut nevasta un băiețel. Mă bucur pentru el, cu atât mai mult cu cât mai avea o fetiță.

Mă simt cumva conectat, dar și rupt de toate aceste evenimente, ca și cum aș fi la un milion de kilometri distanță de toate acestea.

Mă gândesc că poate aș fi putut fi eu în locul acelui coleg avocat… nu mă simt cu nimic mai bun decât el. Era un tip ok, curajos și cu gura mare… cam ca și mine… A avut ghinionul să supere suficient de tare pe cine nu trebuia…

Până la urmă, toate sunt în Mâna lui Dumnezeu. Sau, cum ar spune, un bun prieten de-al meu, adept al budhismului, dacă acum duci o existență liberă, liniștită și înfloritoare, ferită de boli și necazuri, se cheamă că te afli în perioada bună a karmei tale… dar cu siguranță nu va dura veșnic. Fiecăruia îi vine rândul la necazuri și durere, mai devreme sau mai târziu.

Uneori, necazul te poate trezi la Realitate. Suferința ne îndreaptă fără greș să cerem ajutorul Dumnezeiesc, să ne schimbăm viețile, să căutăm valori dincolo de această lume.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *